Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Romānii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestinć
Note de carierć
Condeie din diasporć
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouć
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastrć
Traditii
Limba noastrć
Lumea īn care trćim
Pagini despre stiintć si tehnicć
Gānduri pentru Romānia
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivć 2018
Articole Arhivć 2017
Articole Arhivć 2016
Articole Arhivć 2015
Articole Arhivć 2014
Articole Arhivć 2013
Articole Arhivć 2012
Articole Arhivć 2011
Articole Arhivć 2010
Articole Arhivć 2009
Articole Arhivć 2008
Articole Arhivć 2007
Articole Arhivć 2006
Articole Arhivć 2005
Articole Arhivć 2004
Articole Arhivć 2003
Articole Arhivć 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
De vorbă cu Ileana Vulpescu

Mi-am dorit īntotdeauna să īntīlnesc oameni remarcabili, oameni care lasă ceva īn urma lor.
Īn decembrie 2016, viața mi-a oferit privilegiul de a-mi īmplini un vis, atunci cīnd am īntīlnit-o pe scriitoarea ILEANA VULPESCU, care se īncadrează perfect īn galeria oamenilor remarcabili. Cărțile prin care a dat cititorilor o bună parte din sufletul său, sunt și vor rămāne mărturie peste vreme:

Rămas-bun(roman); București, Editura Cartea Romānească, 1975;
Arta conversației; București, Editura Cartea Romānească, 1980; reeditat București, Editura Arta Grafică, 1992,1994; București, Editura Logos, 1993; București, Editura Tempus, 1998;
Candidații la fericire(proze); București, Cartea Romānească, 1983; reeditat Ploiești, Editura Tempus, 2002;
Sărută pămīntul acesta(roman); București, Editura Cartea Romānească, 1987; reeditat București, Editura Tempus, 2000;
Rămas-bun casei părintești(roman); București, Editura Arta Grafică, 1990; 1991; reeditat București, Editura Tempus, 1998;
Carnetul din port-hart(roman); București, Editura Eminescu, 1996;
Arta compromisului(roman); București, Editura Tempus, 2002;
De-amor, de-amar, de inimă albastră; Ploiești, Editura Tempus, 2005;
Viață, viață, legată cu ață(roman); Ploiești, Editura Tempus, 2007;
Pe apa sīmbetei(roman); Ploiești, Editura Tempus; 2009;
Notă informativă bătută la mașină(roman), Ploiești, Editura Tempus; 2011;
Noi, doamna doctor, cīnd o să murim?(roman), București, Editura Tempus, 2012;

Viața ILEANEI VULPESCU a fost īn māna hazardului. A gustat din plin din cupa succesului, dar a trebuit și să facă față unor īncercări teribile: o boală cumplită care a urmărit-o din primii ani de viață, precum și dispariția, īn anul 2012 atāt a fiicei sale, Ioana, unicul copil precum și a soțului său, poetul, publicistul și traducătorul Romulus Vulpescu.

Aflată acum la vārsta de 84 de ani, Ileana Vulpescu īși poartă cu demnitate și luciditate anii. Atāt succesul cāt și īncercările vieții au lăsat-o cu toate țigele pe casă. Dialogul nostru a fost o īncīntare. Urmăriți-ne!

Citindu-vă biografia, prima īntrebare care mi-a venit īn minte, m-a dus cu gīndul la părinții dumneavoastră, familia NICOLAESCU, agricultori din comuna doljean㠖 BRATOVOEȘTI. Ce minte luminată să fi avut acești oameni, să-și fi trimis fiica, īn anii cincizeci la studii, la Facultatea de Filologie a Universității București?

– Părinții mei, Maria și Adrian Nicolaescu aveau o proprietate īn satul Bratovoești. Ei erau amīndoi olteni, dar dintr-un alt sat. Acolo noi nu aveam rude. Tatăl meu a murit cīnd eu aveam 2 ani și am rămas doar cu mama.

– Bunicii nu mai erau nici ei?

– Nu mi-am cunoscut decīt bunica din partea tatălui. Ea i-a supravietuit, dar stătea īntr-un alt sat și o vedeam de cīteva ori pe an.

– Mama dumneavoastră mersese la școală?

– Da. Mama era dintr-o famile cu 5 copii, 3 băieți și 2 fete și toți erau străluciți la matematică. Unul din frați era om de afaceri, altul a fost avocat și celălat a fost ofițer de marină. Unchiul meu, cel care fusese ofițer de marină, duminica se distra īmpreună cu copiii lui, o fată și un băiat, rezolvīnd probleme din Revista matematică. Mama mea făcuse liceul, īnvăța foarte bine și voia să meargă la Facultatea de Matematică.

– Ce s-a īntāmplat de s-a oprit doar la liceu?

– Bunica mea a zis că facultățile sunt pentru fete sărace, care trebuie să-și cīștige existența, dar cum ele, mama și sora ei, aveau zestre, puteau să se mărite. Așa au și făcut.

– Mama a regretat vreodată alegerea aceasta?

– Da, a regretat toată viața, că nu a mers la facultate.

– Cāt timp ați rămas la țară doar cu mama?

– Cīnd aveam 7 ani, mama s-a recăsătorit și ne-am mutat la Craiova. Reveneam doar īn vacanțe la Bratovoești.

– Știam că atīt Constantin Brīncuși cīt și Tudor Arghezi au trăit la sat doar pīnă la vīrsta de 7 ani. Istoria s-a repetat și īn cazul dumneavoastră. Cei 7 ani v-au lăsat tuturor urme adīnci īn conștiință și v-au legat, pe fiecare īn felul său, de locul īn care soarta v-a așezat .

– Și primii 7 ani sunt suficienți ca să-ți faci o idee despre viața petrecută īntr-un anumit loc. Sigur nu ca la vīrsta matură, dar cīnd e vorba de esența lucrurilor, care se petrec īn jurul tău, asta se imprimă īn memorie, iar pentru mine care veneam īn sat īn fiecare vacanță, cu atīt mai mult. Mi-am făcut o idee perfectă despre viața la țară. Din punct de vedere sufletesc eu sunt foarte aproape de țară, de sat, care mi s-a imprimat foarte adīnc īn memorie.

tinerete– Cīt de grea a fost plecarea, mai īntīi de la sat la Craiova și mai tīrziu la București?

– Mutarea noastră la Craiova a fost o mare traumă pentru mine, pentru că mă despărțeam de tot ce-mi era mie drag, de casă, de drum, de puținele animale pe care le aveam. Simțeam că nu avea sens să plecăm de unde aveam rostul nostru.

Plecarea de la Craiova la București, nu mai era ceva atīt de dramatic, mai ales că atunci nici nu – mi puneam problema că plec pentru mai mult de 5 ani, atīt cīt dura facultatea. Eram acum obișnuită cu viața de oraș. Sigur că Bucureștiul nu era Craiova, dar nici nu era ceva care să mă tulbure, cum se īntīmplase prin plecarea de la sat.

Cred că un copil se desprinde mult mai greu dintr-un mediu, decīt se desprinde un adult sau un adolescent. Adolescentul se desprinde mai greu de anturaj decīt de loc, copilul se desprinde mai greu de loc.

– La 15 ani v-ați īmbolnăvit și datorită unor probleme la coloană ați stat īn ghips 15 luni. V-ați retras de la școală și atunci ați simțit cel mai acut lipsa prietenilor. Ulterior, cīnd ați devenit scriitoare de mare succes, īmi imaginez că prietenii, reali sau de conjunctură au dat năvală. Așa a fost?

– Orice ai face, sunt situații care te izolează, sau măcar te īndepărtează de oameni. Īn orice caz toată lumea fuge de boală. Cīnd eu m-am īmbolnăvit de tuberculoză, toată lumea fugea de mine. La īnceput am făcut tuberculoză pulmonară, apoi īn 1947, am fost operată, de tuberculoză la coloană vertebrală. Īn 1964 am făcut tuberculoză renală. Cīnd am făcut tuberculoza pulmonară nu apăruseră īncă tuberculostaticele. Eu m-am vindecat cu milă de la Dumnezeu. Am avut niște verișori primari care nu au venit, o dată, să mă vadă. Nu pentru că nu voiau să mă vadă, ci pentru că nu-i lăsau părinții, că nu le trebuia oftică. Am īnțeles perfect, nu m-am supărat pe nimeni, pentru că am īnțeles raționamentul, că fiecare fuge de boală, mai ales cīnd e o boală contagioasă. Lumea se īndepărtează firesc. Oamenii simt nevoia să se vadă cu oameni sănătoși. Mi se pare firesc.

– Eu recunosc, nu prea īnțeleg raționamentul. Sunt și subiectivă, pentru că īn cei 10 ani de cīnd s-a īmbolnăvit mama mea, deși nu are nimic contagios, sunt atīt de puțini cei care-i mai calcă pragul…

– Cīt ești sănătos și nu ești sărac ești īn relații bune cu toată lumea. Ceea ce te īndepărtează de oameni sunt boala și sărăcia. Eu cunosc oameni care aveau, un nivel obișnuit de trai, la limita modestiei, care īntre timp au ajuns miliardari. Unii, spre marea lor cinste, te cunosc și chiar īncearcă să facă ceva și pentru alții. Sunt generoși, donează pentru copii, pentru bătrāni, pentru copiii supradotați, care nu au mijloace să meargă mai departe, fac ceva din ceea ce au ei, dau și altora. Adică īmplinesc un lucru frumos, folositor social și dovedesc că nu uită de unde au pornit, că nu s-au născut miliardari și că dacă au ajuns miliardari se cuvine să mai dea și altora cīte ceva. Există și asemenea oameni, dar există și o categorie care nu te mai cunoaște. Īn momentul īn care s-au ajuns uită de prieteni.

– Revenind la formarea dumneavoastră, să īnțeleg că mama v-a trimis la facultate?

– Mama mi-a spus să merg unde-mi place. Prima mea dorință a fost să fac Medicină, dar erau niște condiții dificile la admitere. Dădeai examen, reușeai dar fără loc și puteai să ajungi student la biologie sau la chimie, ceea ce pe mine nu mă interesa. Așa că m-am dus la Franceză pe care am absolvit-o īn 1958.

– Ce–ați făcut după absolvirea facultății?

– Īn 1959, fiindcă avea nevoie de redactori pentru dicționarul limbii romāne Institutul de Lingvistică al Academiei a organizat un concurs. Sextil Pușcariu īncepuse un dicționar īn timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care nu a reușit să-l finalizeze. Academia a hotărīt prin 1958 să continue acest dicționar și era nevoie de redactori. La acest dicționar am lucrat noi cei de la Institutul de Lingvistică din București precum și cei de la Institutele de Lingvistică de la Iași, Cluj și Timișoara.

Īn 1974, la 42 de ani m-am pensionat, pe caz de boală, fiindcă tuberculoza renală bilaterală nu-mi mai permitea să lucrez.

cu-romulus– Cānd v-ați căsătorit cu ROMULUS VULPESCU?

– Ne-am căsătorit civil īn 9 aprilie 1958 și religios īn Duminica Tomii, prima duminică de după Paști, īn același an.

– Primii 10 ani după căsătorie, ați locuit cu socrii, aproape ceva de neconceput pentru zilele noastre. Cum ați supraviețuit?

– Eu am pornit cu ideea că dacă stai la cineva īn casă trebuie să-i respecți obiceiurile și īn orice caz să nu īncerci tu să faci regulile, īntr-o casă care nu e a ta. Nu pot să nu spun că n-aș mai fi avut și eu motive, să mă cert cu soacră-mea, nu cu socrul meu, că el era pīinea lui Dumnezeu și nici nu se băga de seamă că există. Soacră mea era mai īnțepată, dar niciodată nu ne-am certat, pentru că eu am tăcut; mi-am spus că nu vin eu să-i fac ordine, sau să o īnvăț ce să facă. Era, de altminteri, extrem de gospodină, extrem de ordonată, avea foarte multe calități, dar avea și un temperament destul de violent, dar fiindcă eu tăceam lucrurile se aplanau, fără niciun scandal.

– De unde atāta īnțelepciune īn tinerețe?

– Am fost īnțeleaptă pentru că veneam educată gata. Avusesem tată vitreg timp de 4 ani, că atīt a trăit, căsătorit cu mama, Dumnezeu să-l odihnească! Acesți 4 anii nu mi-i aduc aminte decīt plīngīnd, dimineața, la prīnz și seara

– Dumneavoastră sau mama?

– Eu. Mama, săraca era īntre ciocan și nicovală.

Cīnd am venit să stau cu soacra eram așadar gata educată. Eu nu sfătuiesc pe nimeni, nu sfătuiesc ca două generații să stea la un loc. Dacă se poate, fiecare să stea la casa lui.

Aveam o colegă īn Institut, care categorisea soacrele astfel:

Premiul I – Moartea.
Premiul II – 700 km distanță.
Premiul III – 300 km distanță

Fiecare generație are o mentalitate, fiecare om īn casa lui īși impune o anumită ordine, are un anumit program de viață. Dacă tu vii īn acest program, normal este să te adaptezi, iar dacă nu te adaptezi, să nu contravii flagrant regulilor deja stabilite. Trebuie să nu faci caz, ci să īncerci īncetișor, să mai schimbi cīte ceva. Trebuie să te adaptezi dacă vrei să supraviețuiești acestei conviețuiri, dar așa cum v-am spus, eu nu recomand această coabitare.

– Ajungem la capitolul cărți publicate. Am citit că primele īncercări literare v-au fost respinse de anumite edituri. Īn momentele acelea v-a trecut prin minte gāndul că va veni o vreme cīnd nimic nu vă va mai sta īn cale?

– De edituri nu am fost respinsă niciodată. Am fost respinsă doar de gazete literare, unde mergeam cu cīte o nuvelă. Cu toate astea, eu plecam liniștită. Niciodată nu mi-am făcut sīnge rău, că era respinsă, pentru că pe vremea comunismului, nu estetica era importantă, ci īn ce măsură se vedea omul nou, noua societate, construcțiile socialismului. Dacă nu aveai așa ceva te trimiteau la plimbare.

Am avut răbdare și īn 1969, la Editura pentru Literatură mi-a apărut o carte de nuvele, proză scurtă, Ș.a.m.d.

Cred că o singură persoană, George Pruteanu, a scris despre ea, deci a trecut neobservată.

Īn 1975 am publicat la Editura Cartea Romānească, primul roman Rămas-bun, īn 2.500 de exemplare. Eu am numit-o Rămas-bun casei părintești, dar redactoarea a zis să o las Rămas bun, că sună mai bine. Deși īn 2.500 exemplare s-a scris despre ea. Majoritatea au lăudat-o, dar a fost și o doamnă care a considerat-o o carte mediocră.

Īn 1980, tot la Editura Cartea Romānească, a apărut Arta conversației īn 50.000 de exemplare. Ăsta a fost norocul ei!

– Dar cine a fost cu ideea ca īn 5 ani, din 1975 – īn 1980, tirajul unei cărți a dumneavoastră să crească, de la 2.500, la 50.000 de exemplare?

– Redactorul, īși spunea doar părerea estetică despre o carte, nu fixa nici categoria la care erai īncadrat ca plată(existau 3 categorii: categoria I cu cei mai mulți bani, iar a III-a cu cei mai puțini) și nici ca număr de exemplare. 1980 īnsă a fost Anul Femeii și doamna redactor – Georgeta Naidin Dimisianu- m-a sfătuit să-i dau bătaie, să fie gata cartea, că acum erau cele mai multe șanse. Probabil să se vadă īn lume, cīt de mult prețuiam noi femeile. Astfel tirajul a crescut brusc la 50.000 de exemplare. Asta a īnsemnat foarte mult. De asta cartea a putut fi cunoscută. La 2.500 tiraj n-avea cum să fie cunoscută.

– Cum ați gestionat succesul uriaș?

– Nu m-am schimbat absolut deloc. Eu sunt imună și la jigniri și la laude. Īmi păstrez firea. Mi-am spus că tot eu sunt și cea care a fost bălăcărită de nu știu cine și tot eu sunt cea care acum e lăudată. Nu m-am zăpăcit absolut deloc, am rămas exact cea care am fost.

Seneca spunea că dacă vrei să fii liber, treci peste jigniri și nu te impresionează laudele.

Despre Arta conversației s-a spus și că era ceva fără valoare și o altă voce că era cel mai prost roman al anului 1980. Un subtil compliment la adresa Academiei Romāne care o premiase!

– Nu vreau să vă īntreb cine sunt, dar dați-mi voie să cred, că erau doi proști.

– Nu, nu sunt proști chiar deloc!

– Erau proști și invidioși!

– Nu erau nici proști și nici invidioși.

– Erau critici literari sau doar īși dădeau cu părerea, cum fac eu acum?

– Erau critici literari. Eu spun următorul lucru, ceea ce m-ar fi interesat, deși pe unul dintre ei, Dumnezeu să-l odihnească, l-am cunoscut foarte bine, aș fi vrut să-l īntreb, dacă el chiar credea asta? Pe celălalt care este viu și natural, l-am cunoscut doar de bună ziua, dar aș fi vrut să-l īntreb, dacă chiar crede că sunt o tīmpită, sau e doar așa de circumstanță?

Īntr-o emisiune la Iosif Sava un alt critic literar s-a plīns despre o altă carte a mea că l-a plictisit foarte tare. Iosif Sava l-a īntrebat ,,Bine, domnule, dacă te-a plictisit atīt, de ce-ai mai citit-o?’’

– Iosif Sava a pus punctul pe ,,i’’

Mie mi-au plăcut foarte mult cărțile dumneavoastră! Doar 5 am citit pānă acum, dar vreau să recuperez, să le citesc pe toate. Personajul pe care l-am iubit cel mai tare a fost SĪNZIANA HANGAN și personajul pe care l-am detestat cel mai tare a fost TINCUȚA POP. Vreau să-mi spuneți dacă ele au existat īn realitate sau le-ați creat după anumite modele.

– Nu există īn realitate! Pentru a da viață tuturor personajelor cărților mele, am avut la īndemīnă modele de oameni buni, dar și mai multe de oameni răi…

– Apropo de răutate, voi spune una acum!

Am īn minte o strofă dintr-o poezie, cred, dar nu știu dacă nu fac o confuzie, a lui Romulus Vulpescu:

< Pe-o canapea īngusta, fără pernă
Crezīnd că aventura de-un minut
Devine lesne „dragoste eterna”.>>

– Da, aceste versuri sunt ale bărbatului meu.

– Deși-mi plac mult aceste versuri, dovadă că le rețin de-o viață și că știu că ați declarat că īntre dumneavoastră și Romulus Vulpescu n-a fost nicio rivalitate, răutatea de care vă vorbeam, e că-mi trece prin minte, că succesul dumneavoastră a fost mai evident și poate v-a invidiat…

romulus– Nu, Doamne ferește! Nu m-a invidiat niciodată! Nu avea de ce. Tot timpul a fost foarte bucuros pentru succesul meu. De altminteri el īn domeniul lui, īn poezie, īn traduceri a avut puțini concurenți, care să traducă atīt de bine ca el. El a tradus un poet medieval francez Francois Villon, cu tot ce a scris, cu tot ce i s-a atribuit. Soțul meu a muncit o viață īntreagă la această traducere, ceea ce ar putea fi un lucru remarcabil și de semnalat, dar nu știu dacă există vreo dreptate vreodată pe lume…

– Dreptatea umblă cu capul spart…

– Unii au avut noroc īn timpul vieții, au și după moarte. Unii nu au noroc niciodată, iar alții au noroc după moarte. Majoritatea celor care au făcut vīlvă īn jurul lor īn timpul vieții, continuă să fie apreciați și după ce nu mai sunt, dar la fel de bine, se poate să apară și mulți detractori ai celor care au fost adulați cīndva. Lucrurile sunt foarte nesigure. Nu e obligatoriu că dacă ai valoare, să fii remarcat, slăvit și ridicat pe nori de admirație. Se spune că posteritatea vine și face dreptate. Eu nu știu dacă e așa. Nu ești sigur niciodată. Nu trebuie să contezi pe succes, nici īn timpul vieții, nici după ce nu mai ești. Dacă scrii o faci pentru că simți nevoia să comunici ceva cuiva. Succesul nu e obligatoriu legat de valoare. Și critica literară este făcută tot de oameni, nu de computere, care să nu aibă sentimente. De aceea poți să găsești o carte care să fie foarte lăudată de cineva și care e considerată stupidă de alt critic literar. Sunt și critici care au scris luīnd īn serios Arta conversației și sunt și critici care au spus că e o carte de talcioc. Lucrurile sunt foarte nesigure, iar ceea ce se spune despre un autor, nu știu cīt poate fi luat de bun. Uneori sunt laude nemeritate, alteori sunt subevaluări nemeritate și uneori sunt și valori reale care sunt recunoscute. Toate astea pentru că ești interpretat de un om. Dacă omului aceluia īi ești agreabil, oricum vei fi menajat. Se simte o blīndețe, dacă ți face o cronică, chiar dacă nu ai scris cine știe ce carte, iar dacă īi ești antipatic, cu toate că ai scris o carte bună, o să simți un damf de aversiune. Totul este făcut de oameni. Pe nimic nu se poate jura pe lumea asta!

– Acțiunea romanului ARTA COMPROMISULUI, publicat īn 2002, se situează și īnainte și după Revoluția din 1990. Astăzi vă mai intereseză ce se īntīmplă cu noi, ca neam?

– De vreo 6 ani nu mă mai uit la niciun buletin de știri, dar aflu ce se īntīmplă, pentru că am eu oamenii mei, care se uită și mă informează și pe mine. Decīt să mă enervez, prefer să mă uit la un film.

Cred că, din anii ’’90 īncoace, am luat-o tot la vale, tot la vale și nu prea văd cum o să ieșim de aici. Există și niște circumstanțe internaționale, care nu sunt favorabile, īn special Romāniei. Se face totul ca să rămīnem cīt mai izolați și să uităm mereu ce vecini avem. Este și mult prea multă tīlhărie care nu este sancționată. DNA –ul bagă un miliardar escroc pe partea asta și īl scoate pe partea cealaltă, dar tot miliardar. Eu nu pot să īnțeleg, cum nu se poate recupera nimic din ce s-a furat, din tot ce a muncit și a clădit acest popor, că nu a venit nimeni să munceasă īn locul lui. Comunism, necomunism, s-a făcut ceva aici. Erau niște fabrici care exportau. Acum nu mai e nimic. Totul e făcut așa ca să se distrugă totul. Īmi spunea o prietenă doctoriță, că 16 plămīni pentru transplant, au fost trimiși īn străinătate, deși īn Romīnia se fac transplanturi.

– Sunteți născută la zi mare, 21 mai 1932 de Sfinții Constantin și Elena, posibil și īn apropierea sărbătorii Floriilor. Citez aproximativ din memorie, din monologul interior al unuia din personajele cărților dumneavoastră, MAGDALENA EREMIA care spunea că există o vorbă īn popor, cum că oamenii născuți la zi mare sunt plini de norocos. Vă considerați un om norocos?

Mă cheamă Ileana – Floarea și aceste două nume, numai necazuri mi-au adus, īn sensul că de foarte multe ori, īn actele oficiale mi-a fost greșit numele și a trebuit să ajung la tribunal și la notariat, ca să fie corectat. Ca să nu mai treacă prin așa ceva, cīnd am născut-o pe fata mea, i-am pus un singur nume, Ioana.

Īi cer iertare lui Dumnezeu, dar nu mă consider un om norocos! Cel mai mare noroc īn viață e sănătatea, ceea ce nu pot să spun că am prea avut eu și multe alte necazuri, pe care le-am avut, care mă determină să spun că nu sunt un om norocos.

Īn materie de noroc, nu mai zic nimic de norocul meu, dar fata mea era născută īn ziua de Sfinții Petru și Pavel și atīt de mare noroc a avut, că la 41 de ani, s-a dus de pe lumea asta, īntr-un mod stupid, dintr-o infecție…

– O adevărată tragedie…

– Asta s-a īntīmplat cu fata mea! S-ar putea īnsă ca o bună parte din oamenii născuți la zile mari să aibă noroc, dar īn ce mă privește pe mine și mai ales pe fata mea, numai de noroc nu poate fi vorba…

– Dacă ați lua viața de la capăt ați călca pe aceleași urme?

– Cred că n-aș mai face absolut nimic din ce am făcut, aș merge pe cu totul alte coordonate. Īntr-o posibilă altă viață, m-ar interesa să călătoresc mult, pe tot globul.

– Īn semn de recunoștință pentru īntreaga activitate culturală, īn 24 mai 2015 ați devenit Cetățean de onoare al comunei Bratovoești și īn iunie 2015, Cetățean de onoare al Craiovei, vă impresioneză astfel de titluri?

– Mi-a făcut plăcere, că cineva și-a adus aminte, că mai trăiesc și eu.

– Ați fost și la Bratovoești īn 2015?

5– Nu, am fost doar la Craiova. Titlul de la Bratovoești mi-a fost trimis prin poștă. E distanță prea mare pentru mine și mi-era prea greu să merg. Distanțele pe care-mi mai permit să circul, au rămas doar cele la doctor, la control. M-au obosit foarte mult cele două deplasări din 2016 cīnd am fost la Tīrgu-Jiu de Florii și pe 21 mai, de ziua mea, la Constanța. Am fost extraordinar de bine primită si īntr-o parte și īn alta.

La Tīrgu-Jiu am ajuns la invitația doamnei Elisabeta Gīlcescu, o profesoara pensionară, care a organizat un grup de poeți neprofesioniști grupați sub numele Arta Conversației.

La Constanța am ajuns datorită lui Ștefan Paraschiv, elev al Liceului Mircea cel Bătrīn. Liceul are o revistă. Prin intermediul liceului am ajuns invitată și de Primăria și de Fundația Brīncovenească din oraș. De ziua mea, mi s-a oferit un admirabil spectacol de operă, Bal mascat de Giuseppe Verdi.

Īn ambele locuri și la Tīrgu-Jiu și la Constanța au fost niște sărbătoriri făcute cu foarte multă grijă, rafinament și delicatete.

– Ajunse la finalul interviului nostru, vă rog să mă ajutați, cu o īntrebare. Ce-am omis să vă īntreb īn acest interviu?

– Eu știu… ce-ați mai fi putut să mă īntrebați, poate, spre ce se īndreaptă lumea?

– Și care ar fi răspunsul?

– Eu văd că nu se īndreaptă spre nimic bun. Se īndreaptă spre o robotizare a omului. Eu nu neg niciun merit al inventicii, al eforturilor de a face lucrurile să simplifice viața omului, dar și robotizarea asta, prin care copiii nu mai citesc nimic, se uită doar pe tablete, pentru că sunt și determinați, să nu se mai ostenească să citească, nu e bună. E prea multa īndepărtare de trecut, prea multă īndepărtare de natură. O să ajungem să mīncăm niște produse care să nu mai aibă nimic de a face cu ceea ce produce pămāntul. Nimeni nu știe spre ce ne īndreptăm, dar īn orice caz, eu cred, că īndepărtarea omului de natură nu poate să fie bună.

– Vă mulțumesc că mi-ați oferit șansa să vă cunosc, că m-ați admis īn Universul dumneavoastră. Vă doresc să fiți sănătoasă!

Nota Observator.;
Multumim doamnei Maria Băcescu pentru amabmablitatea de a prelua acest interviu dupa site-ul domniei sale;
mariabacescu.ro
un site intersant, inteviuri cu oameni valorosi de diferite profesiuni, site pe care vi-l recomandăm cu plăcere







Maria Băcescu    3/4/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian