Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Grupaj poetic

Nevoia de fulg

Mi-e tot mai greu să te declar învinsă
Acelei boli din care mă hrănesc,
Când bântuie miros de iarnă ninsă
Şi când continui să te mai iubesc.

Şi-atunci te-aprind ca foc de încheiere,
Ca flacără de veşnic început,
Şi te ridic cu zbucium din cădere,
Şi te reneg ca pe-un obiect vândut.

Ȋmi eşti desfrâu secătuit devreme
Şi arbitraj între-nchisori şi chei,
Tu, stare fixă-a unei mari dileme,
Tu, derdeluş prin noaptea unor zei.

Ȋmi las pe carnea ta sărut şi lacrimi
Ca evadatul condamnat etern
La libertatea cruntă-a unor patimi,
Prin gheara căror zilele se cern.

Chezaş rebel soluției iluzorii,
Visez un munte încă-mpădurit,
Unde-am simți cum ne pansează norii
Şi-unde-ar fi rost de leac şi de fugit.

Mai obosim prin scrîşnetul de oase,
Dar ia-ți opaiț de noapte şi de zi,
Căci te aştept, cu nişte blănuri groase,
La sania mea cu cerbi cuminți să vii.

Acest oraş murdar ne e blestemul
De-a ne iubi ca nişte muribunzi,
Cioplindu-ne cu dălțile totemul,
Mai disperați şi, totuşi, mai plăpânzi.

Mi-eşti lavă, scrum, destin şi amputare,
Ȋmi eşti noroc şi groaznic ghinion,
Mi-eşti visul ce-n coşmar îmi tot tresare,
Mi-eşti cântec într-un accident afon.

Priveşte, nu e încă rost să ningă,
Dar hai să ningem singuri, omenesc,
Până cădea-va fulgul ce-o să stingă
Două nevoi de alb în mod firesc.

Iar albul, de-o uda încrâncenarea
Pământului uscat care sîntem,
Vor creşte mari nămeți peste surparea
Ȋn care-mbrățişați de frig cădem.


Pe grinduri

Cât de aproape e cerul aici ! Suflet de copil,
albastru, jertfit de sus în lăncii de stuf…
Sînt un om primordial aşteptând sfârşitul lumii,
senin, înviorat din nimic, cu capul pe umeri
de linişti.

Prin sfânta apei leşie, aburind a miere putredă,
înotau caii, prin Dunărea adîncă, spre fumuri.
Aşa m-a purtat şi pe mine un roib lipovean,
într-o caleaşcă de lemn cătrănit, cu o vîslă-columnă
cioplită şerpeşte. Şi-apoi a intrat în hăţişul solar.
A tăcut.

Să contempli singurătatea divină a firului
de stuf plângând la margini de plaur,
ah, singur şi liber; ultimul lujer – coroana apusului,
pajul vînturilor ! Să mori cu mîna pe pistoale ude,
ca un lotru de rînd, pungăşit la esenţă, braconat
la visarea de-o clipă !

Ochi de lupi în buturugi aprinse. Şi oasele noastre
pocnind pe rug ca boabele de porumb, şi greierii urzind
împlinirea deşertăciunilor… Cît a mai rămas din
timpul uitării ? O zi ca o noapte ? O noapte de-o zi ?
Spune-mi tu, copile cu solzi, care înoţi peste cîmpuri !

Vor înmărmuri păsările cînd mă veţi atinge –
Umbra lor se va opri-n nemişcare, iar osul
peştilor amar, dulce se va face. Brusc, o nuntă
de deţinuţi între noi: eu – de-o parte, voi – de alta;
ne privim ciudat, parcă ne-am înţelege, şi-apoi
ne pierdem urma în alaiul mut al celor ce-au greşit.

Trec oameni în luntri, bărboşi. Vorbesc în şoaptă.
Am săpat fîntîni orizontale-n necuprins şi-i privesc
din spatele oglinzilor ca printr-un periscop tainic.
Vodkă şi pace. Şi peşte. Sunt un dezertor nebun,
hăituit de-un război etern. Dar aici, pe grinduri,
e capăt de drum. În fulgii cenuşei, înalţi,
se zbat ochii lui Dumnezeu peste leagănul lumii.


Sunt împotrivă

Mi-e tot mai greu să urlu, pădurile-s sărace,
Nici nu mai dorm pe funduri de bălți, precum odat’,
M-am cumințit prematur de la un timp încoace,
Am devenit modelul de om civilizat.

Aşa, doar într-o doară, de mă mai latră-un cîine,
Maşini tot trec prin mine de parcă nici n-aş fi,
Sînt predictibil astăzi cu fapta mea de mâine,
M-aplaudă în noapte săraci pe străzi pustii.

Şi nu mai ştiu ce-i asta – cînd dau să-njur mai bine
Ȋmi izvorăsc din gură multicolore flori,
Cînd mă irit mai tare mă iau de soț vecine,
Cînd vreau să-i iau la palme pe proşti mă trec fiori.

Opriți, opriți această îngrozitoare lume,
Destul cu mascarada impusă-n mod egal,
Mă simt topit în bine scârbos şi fără nume,
Mă simt umana ființă supusă vegetal!

Căci sîntem sfere-opuse ‒ cînd vouă vă e bine,
Tocmai atunci mi-e mie îngrozitor de rău,
Şi cînd întrega lume a voastră e-n ruine,
Atunci surâd a şansă pe margine de hău.

Nu m-am simțit al vostru nicicînd, şi ca dovadă
C-am vrut mereu heraldul să fiu, curat şi bun,
E c-am purtat în suflet dor aprig de zăpadă
Şi-n geanta mea, bucata cea albă de săpun.

E laş prezentul vostru, vi-e ticăloasă clipa,
Trăiți murdar, sălbatic şi conformist, perfid,
Democrația faptei vă e, plenar, risipa,
Slugărnicia oarbă – un mod de trai candid…

Voi sunteți pepiniera de trădători de țară,
Voi dați mereu şoferul prăpăstios şi beat,
Ȋn timp ce steagul foamei tot flutură pe-afară
Şi viața tuturora e-un cîntec sfărâmat.

Aşa încât lăsați-mi şi dreptul, şi plăcerea
De-a-mi exprima boicotul în modul absolut,
Ca dizident în spațiul comun care-i durerea
Unui pământ carpatic furat, distrus, vândut.

Vreau să rămân eu însumi în pura-mi inocență
Şi-n libertatea proprie de-a fi tot altcumva,
Vreau să mai bat coclauri ca stare de urgență,
Tot împotriva voastră, rebel şi nins de nea.

Rămân cel ce deschide reci uşi cu chei inverse,
Sînt rezervația strâmtă a binelui lumesc,
Mi-arunc pe-o şa destinul părerilor adverse
Şi-n strigăt de contrarii încerc să vă iubesc.


Rămâneţi cu mine

În fiecare dimineaţă îmi continui rugăciunea de seară
şi apoi mă împrăştii ca un trunchi retezat de mâinile
unui sclav orb şi nebun în mai multe bucăţi,
ce poartă în seva lor galbenă mirosul pământului.
Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim
al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme,
ca un tergal al împăcării, întinsă peste cupolele catedralelor.
Mai jos, pe străzi, unii vând sticle goale şi-mi strigă,
cu mâinile îndreptate spre mine, spre umbra mea,
spre singura mea parte care a mai rămas întreagă:
“Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima
lumină sînt toate, toate acolo, în albeaţa osului tău.
Minunata ta mamă îţi poate explica de ce osul tău este alb.
Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori înfipt
într-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pînă la capăt
şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi,
noi ce ne facem? La noi nu te gîndeşti?”.
Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi împrăştiate
pe pămînt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă,
bolnavă le răspund: “Nu mi-a fost spaima niciodată
soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră
cu viaţa. Rămîneţi cu mine, rămîneţi cu mine, nu mă
trădaţi! În urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci
şi florile tot mai născătoare de vină”.


Lecția de istorie

La vremea când pe-aici se ridică aburul din frunze
şi maimuțica proletară descojeşte la mandarine,
bătrânii conchistadori se întorc în Spania
cu hainele mai ponosite şi demodate,
cu corăbiile putrezite,
fără a mai ține bine minte nici pentru ce au plecat,
aurul, oricum, a cam intrat la apă
şi dulcineele au ajuns de mult nişte pensionare
apatice, la a nu ştiu câta generație de nepoți.

Ce să ştie ei că la răsărit,
pe unde Velázquez n-a înțărcat niciodată vreo iapă,
porcul pune de nuntă cu pârlitoarea cu gaz,
țuica începe să se legene în ochii albaştri
ai foştilor ilegalişti, iar în spatele căminului cultural
mai joacă uneori şotron doar nişte dascăli de şcoală
ramoliți şi nostalgici…

Poți să le şi strigi, dacă te ține gâtul:
“Hei, voi fameni şi pirați, voi, lifte de-ale lui Cortez
şi Pizzaro, nu ştiți că pe-aici, pe la răsărit,
jalba e cea mai fragedă şi sarea, şi vadra cu apă
sînt cel mai bun anestezic al principiilor
flămînde şi pururi cârtitoare?”,
că tot nu te vor auzi,
ei vorbesc de-acum azteca şi incaşa,
nu mai înțeleg decît şoapta fantomatică
a indianului responsabil cu focul
din piramidele celor mai liniştiți dintre noi.




Zborul hieroglifei

Avea un mod ciudat de a explica lucrurile.
Se întâmpla în special cînd ploua mărunt, noaptea.
Ȋn fața noastră ‒ farurile maşinilor, luminile magazinelor…
Beam undeva un coniac, o cafea, apoi luam câte un suc,
alune sărate şi ne plimbam pe bulevard, pe străzi.
Ȋmi spunea: “Restul e virgin, un spațiu aducător de noroc,
dar înăuntrul sufletului tău simt un tropăit,
ca nişte copite nervoase de cai, o neterminare de forțe
în ceva, un dangăt de clopot nebun şi fără stăpîn”.
Ȋncercam să îi răspund: “Ştii, e ca durerea unei măsele
de minte, care nu mi-a trecut niciodată.
Mai sînt cîteva vechi triaje unde mai pot evada,
mi se pare că mai trec cîteodată pe lîngă mine unii bărboşi,
cu figuri de armeni, cu nişte covoare pe umăr,
dar toate acestea nu-mi oferă decât o alinare de moment.
Cum să-ți spun, eu sînt o uşă prin care inima mea trece
dintr-o parte în alta mereu fluierînd şi dând din aripi.
Şi asta să ştii că se simte…”
Nu răspundea nimic. Doar se strângea în mine
şi ne continuam drumul în noapte pînă departe,
până oboseam.






Dragos Niculescu    2/13/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian