Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
În amintirea lui Glenn Gould – din suita “ONLY in Canada”

Alesesem acest concert pe motivul că-l avea solist la pian pe Ian Lisiecki, pe care nu-l mai ascultasem în concert. Îmi plăcuseră înregistrările lui și m-a fermecat spontaneitatea interview-urilor lui. Deabia așteptam să ascult primul concert de pian de Brahms, al cărui tumult mă fascinase. Acum îmi dau seama că fusese scris după moartea lui Schumann, un concert trist, întunecat dar cald; partea a doua ar sugera imaginea Clarei Schumann. Ceea ce nu înțelesesem totuși era legătura dintre acest repertoriu și Glenn Gould, sărbătoritul serii, onorat la 35 de ani de la moartea lui prematură.
Din pricina aniversării a celor 150 de ani de la formarea statului Canadian, urma să se prezinte un “mozaic canadian” de talent in display –înțelesesem astfel că așa un spectacol poți găsi “ONLY in Canada”

Concertul începe cu piesa unui compozitor din Québec (ce predă compoziția și muzica de cameră contemporană la Conservatorul local), Yannick Plamondon. Urmează apoi o altă compozitoare canadiană, care scrie muzică modernă, fiind numită de către unii “Bartok pe steroizi” și care m-a fermecat, de fapt. Mai mult, am înțeles, în sfârșit, legătura cu Glenn Gould, căci compozitoarea, Kelly-Marie Murphy, își numise piesa “Curiosity, Genius, and the search of Petula Clark”. Muzica modernă nu-și pierde firul muzical, continuă să mențină un ritm și o anume strălucire de-a lungul compoziției. O muzică extrem de imaginativă și expresivă. În plus, memorabilă.
Urmează o piesă de Richard Wagner, Idila lui Sigfried, care se pare că a fost singura piesă pe care Glenn Gould ar fi adaptat-o, interpretat-o și dirijat-o – de unde și legătura cu celebratul serii.

La pauză am admirat pianul la care cântase odată Glenn Gould, dar pe mine m-a impresionat mai ales scaunul. De ce? Pentru că fusese adaptat de tatăl pianistului, să fie pe măsura băiatului lui, cunoscut pentru excentricitate și tot felul de alte particularități, care mergeau de la portul paltonului și mănușilor vara, până la preferința pianistului de a cânta numai de pe acest scaun pliabil, făcut să îi vină ca turnat. Ce dragoste profundă i-o fi purtat tatăl, ce încurajare necondiționată a fiului, să ajungă pianistul remarcabil, deși nu fusese un copil minune.

Despre Glenn Gould s-au scris zeci de cărți, piese de teatru, muzică de operă și orice altceva. Se pare că există o fascinație pentru acest personaj pitoresc, care sub mai multe aspecte se situează în afara normalului. Surpriza serii a fost că am cunoscut unul dintre biografii lui Glenn Gould, care spera ca noi să nu uităm. Nu, nu pe pianistul si muzicianul inconfundabil care e, de acum, imortal, ci pe excentricul de la colțul străzii din Toronto, cunoscut de orice trecător, chiar dacă el, trecătorul, nu auzise vreodată despre interpretarea magistrală a Variațiilor Goldberg de Bach. Autorul cărții “Marele Gould” spera ca noi să nu îi uităm prezența “ghosty”- care ar trebui să rămână o fascinație în plus pentru cei ce-i păstrează memoria.

Am aflat diverse perspective despre Glenn Gould, unele chiar bilingve, dramatizate de actorul Colm Feore, ce jucase rolul pianistului în filme biografice. Nu mai văzusem prezentări bilingve în care anunțul să nu se repete în amândouă limbile oficiale, trebuia să le înțelegi pe amândouă dacă doreai să prinzi mesajul… ceea ce pentru mine a fost încă un deliciu. O încântare această alternare între muzicalitatea celor două limbi oficiale, în dorința de a caracteriza genialitatea lui Gould, ca și cum o limbă nici n-ar fi suficientă…așa cum nici nu este.

Apoi, o altă surpriză, legată de prietenia lui Leonard Bernstein cu Glenn Gould (Lenny și Glenny), care au înregistrat în 1962 primul concert de pian de Brahms. Glenn ar fi vrut să cânte concertul în Re-minor într-un tempo leeent, dar Bernstein l-ar fi dorit într-un ritm mai rapid. În înregistrarea istorică a vocii lui Leonard Bernstein din 1962, el se întreaba, cu haz, oare de ce dirijează el orchestra, când nici nu e de acord cu interpretarea pianistului? Se întreaba cine era șeful, dirijorul sau pianistul? Aflu că nu cedase decât o singură dată la presiunile unui solist, iar asta fusese atunci când lucrase ultima dată… tot cu Glenn Gould! Acestă înregistrare istorică a lui Bernstein, plină de umor, rezonează cu audiența de azi, lămurind și de ce această piesă de Brahms este inclusă în concertul omagial Glenn Gould.

Ca și cum nu era suficient de clar, numai un solist prodigios, tot canadian, ar fi putut lua locul pe scaunul pianistului la această sărbătorire. El este Ian Lisiecki, canadian de origine poloneză, care a ridicat sala in picioare. O mică observație legată de audiența canadiană: este atât de entuziastă că aplaudă și la pauzele dintre părțile concertului. E atât de dezinvoltă, că a trebuit să fac semn unei vecine de scaun, să nu mai facă fotografii în timpul concertului, că deranja…
Seara se termină cu aplauze interminabile, cu îmbrățișări calde între dirijor și pianist, ultimul fiind îmbrăcat doar într-o cămașă; nici haină, nici cravată. În stil Canadian.

Solistul iese să dea autografe în holul de la Roy Thompson Hall, după ce apare, cu o sticlă de apă în mână. Apoi întreabă, dezinvolt, pe cei ce stăteau la coadă, unde așteptau “fan”-ii, ca la concertele rock’n roll, cine era la rând să se întâlnească față în față cu vedeta zilei. Tinere superbe, care trăgeau de fustele prea scurte, așteptau un autograf, un zâmbet și o poză cu pianistul cuceritor.
***
Ian Lisiecki a ales să biseze Aria de Bach, cântată atât de memorabil de Glenn Gould. Așa mi-am amintit că aveam un CD cu Glenn Gould… și Dinu Lipatti. Doi titani ai interpretarii pianistice, niște genii atât de rarisime, că e greu de crezut că au fost de fapt contemporani, amândoi fiind născuți în perioada interbelică. Cei doi au în comun mai mult decât discul despre care vorbeam. Au o genialiate distinctă, inconfundabilă, și foarte diferită de a celuilalt. Pe discul meu, Aria lui Bach este interpretată de Lipatti și nu de Glenn Gould. Iar tonul lui Lipatti, inconfundabil, e remarcabil prin finețurile și subtilitățile ce nu puteau izvorî decât din tradiția muzicală extrem de bogată, moștenită și transmisă lui de distinsa profesoara de pian, Florica Muzicescu. Tonul magistral al lui Lipatti nu are egal, după părerea mea. El este cumva spiritualizat, iar deliciile din textura sunetului te trimit în alte sfere. Lipatti nu este doar inconfundabil, ci profund emoționant, într-un fel care nu se compară cu nici un alt titan al interpretării pianistice. În această seară înțelesesem că Glenn Gould n-ar avea rivali nici în trecut, nici în present, nici în viitor, nici pe această planetă, nici pe altele. Că el reprezintă în mod unic cultura canadiană și că este, probabil, ambasadorul cel mai cunoscut și emblematic al culturii canadiene. Mă bucur să văd cum canadienii îi stau alături, perpetuând fascinația pe care Glenn Gould a generat-o. Mă întrebam însă de ce numele lui Lipatti nu este asociat în aceeași măsură cu țara în care s-a născut și format?… De ce oare nu știm să îi perpetuăm memoria, să-l cinstim astfel încât să rămână viu în conștiința contemporanilor? L-am celebrat noi oare, la cei 35 de ani de la dispariția lui prematură? La 50 de ani? La 60 de ani? La 65? La 100 de ani de la nașterea sa (împliniți în 2017)? Mă întreb câți dintre români știu despre Lipatti, pe care eu l-am descoperit deabia în Canada, printr-o înregistrare re-technologizată, EMI, din seria “Mari înregistrări ale secolului XX”.

Eu nu sunt oracol și nici nu e treaba mea să fac clasamente muzicale, sau să declar cine e în top. Spun doar că mie îmi plac mai mult căldura, respirația, frazarea muzicală, rafinamentele fără egal ale lui Lipatti, deși interpretările lui Glenn Gould m-au uluit prin imensa, neobișnuita lor abilitate tehnică și eventuala impetuozitate. Interpretările Bach ale lui Glenn Gould au un loc aparte în inima mea, în ciuda cântatului în barbă, mormăit, inclus în înregistrările instrumentale.

Revenind la Lipatti, știu că atunci când s-au împlinit 35 de ani de la moartea lui, poate din cauza circumstanțelor momentului, nu l-am sărbătorit cum îl celebrează canadienii pe Glenn Gould. Să ne mirăm atunci că nu toți românii înțeleg calibrul lui Lipatti? Să ne mirăm că prea puțini îl asociază fără echivoc cu țara lui? Oare cum să facem dreptate geniilor noastre de primă mărime?






Milena Munteanu Litoiu / Toronto    11/19/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian