Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
“Sub aripa neagră a războiului” de Herman Victorov în colaborare cu Mihaela Victoria Ignat, roman autobiografic și document de epocă

Herman Victorov a început să scrie la o vârstă înaintată, după ce prin truda-i neostenită a reușit să-și înscrie numele în rândul inventatorilor care-au îmbogățit lumea dinamică a tehnicii, dar și în rândul oamenilor de afaceri cu realizări deosebite. Ca proprietar al unei companii unice în lume prin produse și servicii, Herman Victorov a ridicat prestigiul României și al Canadei, țara lui de adopție, așezându-le la loc de cinste pe harta industriei farmaceutice mondiale.

Din 2012, Herman Victorov devine cunoscut românilor din diaspora, dar și din țară, ca scriitor, prin publicarea lucrării „Din viața unui om oarecare. Pagini de jurnal”. Prezentând aspecte din viața sa – munca pe șantierele din România, emigrarea în Israel, Grecia, Canada, activitatea și călătoriile sale ca om de afaceri – cartea are valoare memorialistică, dar și documentară asupra realităților unei epoci de profunde schimbări sociale în România comunistă.
Primită cu entuziasm de cititori, dar și de critica de specialitate, cartea dovedește talentul de povestitor și de fin analist al autorului, capabil de introspecții în adâncimea sufletului omenesc dar și în ale realităților unei epoci.

La trei ani după apariția primei cărți, Herman Victorov ne oferă bucuria unei noi apariții editoriale de excepție „Sub aripa neagră a războiului.” Cartea completează biografia autorului prin prezentarea copilăriei și a primei tinereți, trăite sub semnul celui de-al Doilea Război mondial, al intensificării mișcărilor naționaliste și antisemite, dar și al apariției comunismului în România. Reflecția asupra istoriei, desfășurată ca o mărturisire sinceră și neacuzatoare a manifestărilor omenești, conduce la o înțelegere a destinului autorului și a neamului evreiesc, destin înnobilat prin acceptarea suferinței și purificat prin iertare.

Născut în 1931 la Târgu Ocna, într-o familie de evrei, Herman Victorov a fost martorul evenimentelor care au afectat omenirea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evenimente care au avut consecințe dramatice și asupra țării noastre. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, România pierdea Basarabia și Nordul Bucovinei, pe care a fost nevoită să le cedeze Uniunii Sovietice după Ultimatul din 30 iunie 1941. Două luni mai târziu, la 30 august 1941, în urma Dictatului de la Viena, România pierdea și Nordul Transilvaniei. La nivel național, are loc o intensificare a mișcărilor naționaliste și antisemite.
Pe fundalul acestor evenimente politice și sociale, Carol al II-lea este silit să abdice iar mareșalul Ion Antonescu, preia conducerea țării, proclamând statul național legionar. În țară au loc manifestări naționaliste și antisemite. La scurt timp, România intră în război de partea Germaniei hitleriste.
Prezentând consecințele acestor evenimente asupra propriei familii, a comunității în mijlocul căreia trăiește, dar și asupra țării, Herman Victorov ne dăruiește cu generozitate o lucrare autobiografică amplă, cu importantă valoare documentară, o realizare literară și artistică de mare frumusețe.
Familia Haimovici are o situație financiară solidă și o poziție de vază în rândul comunității evreiești din orășelul moldovean, Târgu Ocna. Antreprenor de păduri, tatăl, Țalic Haimovici, reușește să asigure o existență îndestulătoare familiei numeroase, călăuzită cu destoinicie și înțelepciune de mama, Rașela. Figura luminoasă, bravă și demnă a mamei, pavăză pentru familia ei în vremurile acelea de încercare, se dezvăluie cu emoție și căldură în paginile cărții. Activitatea principala a copiilor era învățătura, dar fiecare avea rolul lui bine determinat și în gospodărie. Zeida, tatăl mamei și Ancel, fratele ei, întregeau familia aducând o notă de echilibru și veselie în dinamica relațiilor dintre membrii acesteia.
Autorul descrie casa părintească, membrii familiei, cu preocupările și interesele lor, vecinii și relațiile de prietenie și bună înțelegere cu aceștia. Doamna Ciurea și mama autorului se invitau la cafea și dulceață, de sărbători, fie creștine, fie evreiești, își dăruiau reciproc prăjituri sau alte bunătăți, copiii se jucau împreună fără să facă vreo deosebire că unii erau creștini, iar alții evrei. Părintele Nicodim, „parohul Bisericii Sfântul Nicolae” se oprea adesea la „coana Rașelica” să bea o „cafeluță” și un păhărel de vișinată.
În orășelul de pe malul Trotușului domnea o atmosferă de înțelegere și armonie între locuitori. Diferențele etnice și religioase treceau neobservate. La sinagogă, cu ocazia „Sărbătorilor de toamnă”, conducătorii orașului vorbeau despre importanța bunei conviețuiri între oameni, despre cum evreii de-a lungul istoriei au luptat alături de români în războaiele pentru cucerirea independenței și reîntregirea pământului românesc și erau parte integrantă a comunității moldovene. Exemplu de bună înțelegere, liderii religioși ai celor două etnii, rabinul Fridman și părintele Nicodim, erudiți cărturari și oameni de înaltă ținută morală, se „încingeau” adeseori la discuții teologice sau literare.
Viața orașului cu Strada Carol I, unde se desfășura principala activitate comercială, sinagoga, biserica, școala, farmacia, cabinetul medical, magazinele evreiești, micile ateliere meșteșugărești, care asigurau, alături de Ocnele de Sare, baza economică a urbei, sunt prezentate cu detalii pitorești, autorul oferindu-ne o adevărată frescă a vieții târgului moldovean interbelic. Din băcănia domnului Eisenfras se răspândea în fiecare dimineață mireasma cafelei proaspăt măcinate, croitoria domnului Vigder oferea servicii „de lux” oamenilor mai înstăriți, prăvălia domnului Ciurea, Moș Coprol cum era poreclit, vindea „stofe și haine pentru oamenii de la țară”, domnul Rottenstein oferea servicii de tinichigerie, doamna Grinsberg avea un magazin de pălării, țața Ileana aducea pentru domnii de la oraș lapte și „câte-un bulgăre de unt.”
Bun cunoscător al sufletului omenesc și fin psiholog, autorul creează portrete viu conturate, în care abundă descrierile fizice, dar și analiza stărilor emoționale și sufletești ale personajelor. Autorul îi privește cu înțelegere chiar și pe oropsiții orașului - doamna Croitoru, Andrei Nebunul, Puriț Covrigarul- descriindu-i cu simpatie. Puriț covrigarul, străbătea orașul în lung și-n lat, îmbiind oamenii la covrigi,” iar către seară împărțea cu bunătate covrigii rămași, deși era un om necăjit. În acest mecanism, chiar și bordelurile, „deși oficial interzise, funcționau cu acordul tacit al autorităților.”
Liniștea idilică a orașului de provincie este tulburată de manifestația „cămășilor verzi”, care va reprezenta începutul distrugerii armoniei dintre membrii comunității. Copilul Herman observă mirat că ceea ce la început părea pentru el „o ieșire din monotonia zilei de toamnă” se transformă într-o acțiune agresivă în care se strigă lozinci antisemite și sunt bătuți membri respectabili ai comunității evreiești. Înțelege mai bine gravitatea evenimentelor, în momentul în care elevii și studenții evrei sunt dați afară din școlile și universitățile românești, iar școala româno-israelită este închisă.
Continuarea măsurilor antisemite prin înființarea comisiilor de românizare, eliminarea avocaților evrei din Barou, interzicerea tratării pacienților români de către medici evrei, eliminarea evreilor din armată etc. divizează societatea românească. Evreii sunt atacați pe stradă, magazinele și casele lor sunt jefuite, le sunt adresate cuvinte jignitoare, precum acela de „jidan”. „Nu mai eram evrei, eram jidani”, constată cu tristețe autorul schimbarea în atitudinea celor din jur.
Există însă și oameni care se opun discriminării și manifestărilor rasiale și care păstrează aceleași relații de prietenie și respect cu aproapele lor. Părintele Nicodim continuă să vină la cafea, în ciuda faptului că unii enoriași au strigat după el pe stradă: „Te-ai jidovit, părinte,” badea Nichifor își cere iertare în numele familiei de la domnul Vigder când Vasile, băiatul lui și ucenicul croitorului, participă la manifestația legionară, doamna Croitoru îl salvează pe domnul Eisenfras când un grup de legionari îl lovesc și-l trântesc cu brutalitate la pământ.

Aceste acțiuni de bunătate și prietenie vor rămâne vii în sufletul autorului. De multe ori pe parcursul cărții, îi va scoate în evidență pe cei care i-au influențat evoluția și dezvoltarea personalității prin omenia de care au dat dovadă în acele vremuri de încercare și prigoană pentru evrei, oameni care au înțeles menirea lor de a aduce și a menține liniște și înțelegere pe pământ. Sufletul mare și generos al omului Herman Victorov le va purta, cu pioșenie, sentimente de dragoste și recunoștință. Astfel de personaje, puternic conturate, sunt doamna Groza, vecina la care va fi servitor în timpul șederii la Bacău, domnul Opincă la care vor sta în chirie, domnul Chiruson, domnul Avram etc.
Un moment de mare încărcătură emoțională în desfășurarea acțiunii romanului îl reprezintă evacuarea forțată a evreilor din târgurile și orașele mici în centrele de județ de care aparțineau. Citirea ordinului de evacuare are loc la câteva zile după anunțarea la radio de către mareșalul Antonescu a intrării României în război de partea Germaniei hitleriste. Autorul surprinde drama familiilor de români a căror bărbați plecați pe front vor muri în bătăliile pentru eliberarea pământului românesc, dar și a familiilor de evrei, care privați de dreptul de a lupta pentru țară, erau alungați din casele și locurile în care unii trăiseră din moși-strămoși. Pentru copilul de zece ani evacuarea din Târgu Ocna la Bacău va reprezenta un șoc emoțional și o maturizare timpurie. „În sufletul meu de copil, căruia-i plăcea să zburde cu prietenii prin Lunca Trotușului, am simțit că o întreagă lume s-a prăbușit, iar eu m-am ridicat dintre ruine, intrând neașteptat într-o altă vârstă, cea a maturității.”

Descrierea plecării la Bacău în coloană de care cu boi, oameni cu boccele în mâini și căruțe este de un lirism cuceritor. Autorul ridică la rangul de poem această parte de mișcătoare duioșie în care este descrisă jalea evreilor nevoiți să-și părăsească locurile natale și agoniseala de o viață „luând cu noi doar ceea ce puteam duce într-un car cu boi.” Regăsim în coloană prietenii evrei din Târgu Ocna, familiile acestora, pentru care autorul are un cuvânt bun și un gând de mângâiere.
Un loc aparte îl ocupă prezentarea doamnei Grinsberg, prin care suntem purtați în trecutul de luptă al poporului român în timpul Primului Război Mondial, la care și evreii au luat, cu patriotism, parte. Compasiunea față de doamna Grinsberg, care pleacă în exil fără soțul ei, maiorul Florescu, dezvăluie atitudinea deschisă a familiei autorului, dar și a celorlalți membri ai comunității, față de căsătoriile mixte, chiar în acele vremuri în care politica statului le interzicea. „Maiorul Florescu s-a zbătut în zadar să le scape de la evacuare. Este atât de trist, că te cuprinde mila. Măcar noi suntem toți împreună,” spune mama autorului.

Într-o scenă înduioșătoare este descrisă moartea profesorului Zigler, erou din Primul Război Mondial, care în lecțiile de istorie la școală le vorbea „cu pasiune despre trecutul istoric al poporului român și faptele de vitejie ale ostașilor noștri.” Impresionează povestea de viață a profesorului erou, dragostea lui pentru familie și pentru țară.
Respectul și solidaritatea oamenilor, chiar și a soldaților care păzeau coloana, în fața morții dovedesc încă o dată importanța recunoașterii valorilor comune ale umanității, a ceea ce ne unește ca oameni, în fața a ceea ce ne diferențiază.
Prezentarea firească a ritualului înmormântării ne introduce în lumea arhaică a obiceiurilor și tradițiilor evreiești legate de marile momente ale vieții. La fel este și descrierea serii de Șabat pe care mama autorului o transformă într-o lecție de viață din care copii și adulți înțeleg că prin îndurare și acceptarea suferinței își vor păstra identitatea și vor învinge greutățile prin care treceau. „În sufletul nostru de copii a renăscut credința că ceea ce ne unea și ne dădea putere nu putea fi distrus de încercările diabolice ale celor care ne urau. Sărbătoarea de Șabat era un simbol al perpetuării credinței neamului evreiesc că Dumnezeu atotputernicul a creat lumea și i-a condus pe evrei în exodul din Egipt.”
Drumul este o alegorie a suferințelor poporului evreu, a pribegiilor acestui neam încercat în căutarea „pământului făgăduinței” și a adevărului. Dar în această căutare evreii nu au uitat nici o clipă să-și respecte obiceiurile și tradițiile strămoșești și să-și păstreze astfel identitatea.

Târgu Ocna, înainte de naționalismul legionar, reprezintă pentru autor copilăria lipsită de griji în care, înconjurat de dragostea părinților, fraților și a bunicului, crește și se dezvoltă armonios în mijlocul unei comunități prietenoase și binevoitoare. Este un univers idilic la care va tânji mereu să se întoarcă în momentele de încercare sau de bucurie.
Intrarea în Bacău va reprezenta o nouă etapă de viață dominată de război, greutăți materiale, lipsuri și discriminare: evreii nu au voie să iasă pe stradă decât între anumite ore, sunt dați afară din rând când așteaptă să cumpere pâine, porțiile lor sunt mai mici, copiii sunt eliminați din școli, sunt jigniți, li se strigă să plece în Palestina, li se impune purtarea „Stelei Galbene”, semn distinctiv menit să diferențieze și să umilească.
Este de o mare puritate scena în care mama autorului, împreună cu fetele, decupează steaua galbenă și o cos pe hainele adulților și hăinuțele copiilor, care nici măcar nu înțeleg gravitatea de a purta un semn distinctiv. „Îmi place steaua, și-a privit Ela admirativ pata galbenă de pe pieptul stâng al hăinuței închise la culoare.” Mai târziu vor înțelege rostul acesteia. „…Ne-am dat seama abia în momentul în care am auzit strigându-se după noi pe stradă sau când am început să observăm discriminările la care eram supuși pentru că o purtam.”
Rămași fără un adăpost deasupra capului, familiile de evrei evacuați vor sta temporar la rude sau în casele amenajate de comunitate, apoi se vor muta în chirie. Familia Haimovici se mută, pe rând, la câteva familii din oraș. Autorul își amintește cu nostalgie casele în care au locuit și le descrie cu lux de amănunte. Oameni cumsecade, harnici și întreprinzători, vor aranja și întreține aceste case spre mulțumirea proprietarilor. De-a lungul șederii și chiar după aceea vor stabili cu gazdele lor relații de prietenie, bazate pe respect și prețuire reciprocă. Așa va fi relația cu doamna Tanciu, la care au locuit pe strada Avram Iancu, cu domnul Opincă, proprietarul lor de pe strada Lupașcu, cu familia Avram, doamna Groza, doamna Chiruson, domnul Teodorescu, vecini din Bacău.
Familiile de evrei o duc din ce în ce mai greu. Bărbații evrei sunt trimiși la muncă obligatorie pentru armată, lucrări utilitare în oraș sau în lagăre de muncă la Nămoloasa lângă Galați, Doaga lângă Focșani etc. Pentru a întreține familia, mama este nevoită să vândă puținele lucruri pe care le aduseseră cu ei, zeida mai ajută câte o familie la grădinărit sau îngrijitul cailor, surorile mai mari croșetează pulovere pentru vecini și oameni mai înstăriți. După terminarea clasei a patra, copilul Herman se angajează servitor la doamna Groza și la familia Chiruson, banii pe care-i primea ajungând să fie principala sursă de venit a familiei. Deși doar un copil de 11 ani, își asumă cu responsabilitate această sarcină grea și va fi apreciat și îndrăgit de cei la care lucrează. „Nu credeam că un băiat de unsprezece ani poate munci așa cum ai muncit tu”, îl laudă vecina lor. Doamna Groza îi măi dădea din când în când și produse agricole de la țară și vorbește cu sora ei, doctorița Chiruson, să-i dea de lucru pentru a-i suplimenta venitul. Domnul Chiruson îl apără când Răzvan, băiatul familiei Istrate, strigă după el pe stradă și-l lovește cu biciul „Trimiteți-l la școală să învețe carte, nu să biciuiască alți copii. Să-i fie rușine, a lovit un băiat care muncește,” i-a spus acesta doamnei Istrate. După plecarea doamnei Groza, un alt vecin, judecătorul Teodorescu, îi oferă de lucru pentru că îl văzuse cum muncise înainte.

Părinții și bunicii lui Herman Victorov și-au dovedit întotdeauna devotamentul și dragostea față de țară. Zeida, tatăl mamei, era mândru că făcuse armata la călărași cu schimbul, tatăl său, comandant de tun, a luptat la Mărăști, Mărășești, Oituz și în luptele din Balcani ajungând cu tunul până la Budapesta, unde a fost rănit în plămâni. Soții mătușilor sale, Dora și Estera, au căzut în luptele de la Mărășești. În momentul în care legislația antisemită elimină evreii din armată, Ancel consideră că „ne-a fost răpit un drept dobândit cu greutate.” În discuția cu domnul Opincă, tatăl îi mărturisește că este oricând gata să lupte pentru țară. „Dacă nu ni s-ar fi răpit acest drept, vă asigur că m-aș fi înrolat voluntar să lupt pentru eliberarea provinciilor românești”.
Recucerirea Basarabiei și Bucovinei de către armatele române este prilej de bucurie în familia autorului. Adeseori pe parcursul cărții, tatăl său, erou de război, își exprimă categoric atașamentul față de soldații români și faptele lor de vitejie în luptele pentru recucerirea pământului românesc. Le insuflă și copiilor săi dragostea de țara în care s-au născut și au crescut îndemnându-i să nu uite niciodată că „...noi suntem evrei-români. România este țara noastră”. Aceste cuvinte vor răsuna ca un ecou în sufletul autorului și nu le va uita niciodată. De aceea și acum, la vârsta frumoasă a senectuții, Herman Victorov se consideră evreu-român și lăcrimează la cântecele și poemele marilor noștri poeți, care slăvesc eroismul ostașilor români și jertfa acestora pentru țară. Poeme pe care le și recită cu talent.

În ciuda oprimării, a sărăciei, a lipsurilor prin care treceau evreii, în familia Haimovici se vorbește cu empatie despre suferințele și greutățile familiilor românești, ale căror soți, copii, părinți erau pe front: „De multe ori m-am gândit că nouă, evreilor, ne e greu, ne-au alungat din case și din locurile în care-am trăit și ne asupresc, dar este greu pentru oricine în vremuri de război. Noi ne plângem că mâncarea e puțină, că e cald în barăci, că sunt ploșnițe și păduchi, dar soldații pe front o duc oare mai bine?”, își încheie Ancel povestea despre viața în lagărul de la Nămoloasa. Iar zeida îl susține întru totul. „... e greu pentru noi și pentru oamenii noștri trimiși în lagăre, dar e greu și pentru ostașii care rabdă prin stepele rusești de foame și de sete, de arșiță și de frig și, pe deasupra, sunt amenințați de gloanțele dușmane. Războiul nu este bun pentru nimeni, a încheiat, cu un oftat, zeida.” Toți membrii familiei participă la suferința doamnei Tanciu, când pe lista celor dispăruți apare numele lui Mircea. „Biata femeie, a șoptit mama, ștergându-și lacrimile, nu poate fi durere mai mare decât să-ți pierzi copilul. Rica plângea și ea. Ținea la gazda noastră.” „Numai mamă să nu fi și să ai copilul pe front! Numai soție să nu fi și să ai bărbatul pe front! Numai copil să nu fi și să ai tatăl pe front, a spus cu glas domol, aproape șoptit, mama.”

Prezentarea evenimentelor din acea epocă prin mărturiile unor participanți direct sau indirect dă o importantă valoare documentară cărții. Rebeliunea Legionară este redată prin scrisoarea mătușii sale Dora, care locuia în cartierul Dudești-Văcărești din București, pogromul de la Iași prin relatarea mătușii Ana, verișoara tatălui său, a cărui băiat a murit în trenurile de la Iași, deportările în Transnistria, prin povestea domnului Bercovici, cizmarul, din Târgu Ocna al cărui frate a fost deportat împreună cu familia, și a nepoatei tatălui său care a murit la Bogdanovca. Bătăliile pentru recucerirea Basarabiei și Bucovinei și masacrul de la Odessa sunt descrise de băiatul doamnei Moldovan, întors rănit de pe front și de relatările prin scrisori ale lui Mircea, băiatul doamnei Tanciu. Emoționantă este descrierea stării Armatei Române și a dezastrului bătăliei de la Stalingrad prin jurnalul lui Andrei Mureșanu, ginerele doamnei Groza, jurnal reconstituit din amintirea lecturării lui în acei ani și a povestirii lui Nicu, întors din prizonierat cu divizia Tudor Vladimirescu.
Herman Victorov a fost martor direct al intrării rușilor în Bacău și al evenimentelor care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, atât pe plan politic, cât și pe plan economico-social: cucerirea puterii politice de către comuniști, înființarea securității, anchetele și arestările liderilor partidelor politice tradiționale, a liderilor sioniști, a conducătorilor Bisericii Greco-Catolice, abdicarea regelui Mihai, seceta din 1946-1947, reforma monetară, naționalizarea mijloacelor de producție, colectivizarea. Efectele acestor evenimente asupra oamenilor sunt prezentate cu obiectivitate.

Autorul abordează cu sinceritate probleme controversate, cu riscul de a stârni reacții critice, atât din partea unor evrei, cât și a unor români. Așa este prezentarea poziției tatălui său față de război. În momentul în care, după bătălia de la Stalingrad, Iancu Klein își exprimă entuziasmul că germanii pierd teren în fața rușilor, Țalic Haimovici îi răspunde: „Armata Română a fost înfrântă la Stalingrad și poporul român e în doliu. Noi suntem evrei-români, l-a domolit tata.” „O victorie a rușilor va atrage după sine pierderea Basarabiei și a Bucovinei. Și atunci toate aceste cheltuieli care-au sărăcit țara și sacrificiul soldaților români vor fi fost zadarnice. E adevărat că victoria rușilor reprezintă salvarea noastră, dar ce se va întâmpla cu poporul român și cu țara? Consecințele vor fi dezastruoase.”
Ținând cont de politica germană față de evrei, ar fi fost firesc ca evreii să aibă o atitudine pro-rusă și pro-comunistă, dar tatăl autorului, înțelegând pericolul instaurării comunismului în țara noastră, își exprimă suspiciunea față de această societate și evocă cu tristețe înlăturarea abuzivă a monarhiei. „Din păcate, comunismul s-a instaurat acum pe deplin și-n țara noastră. Mă tem că va fi o dezamăgire pentru toți, chiar și pentru cei care acum râd și cântă de bucurie. Regele și monarhia au fost pentru noi ultimul stindard al lumii libere. Vă veți aminti de vorbele mele cândva, a spus tata.”
Autorul își exprimă dezaprobarea față de cei care au intrat în securitate și au participat la torturarea celor închiși în temnițele comuniste, fie ei sioniști, membri ai partidelor tradiționale, lideri religioși sau chiar legionari. „Îmi simt sufletul greu, știind că printre cei care i-au anchetat pe liderii sioniști în închisorile comuniste din România au fost și securiști evrei. Cea mai mare parte dintre ei au emigrat mai târziu în Israel și au beneficiat de toate drepturile pe care statul israelian le-a acordat cetățenilor săi. Mă gândesc adeseori la această perioadă neagră din istoria începuturilor comunismului în România. Este pentru mine o rană vie conștiința că oameni ai aceluiași neam și-au făcut rău unii altora.”

Ajuns la vârsta senectuții, când omul caută să-și elibereze sufletul și mintea de traumele trecutului pentru a ajunge cu serenitate în fața Marii Judecăți, Herman Victorov evocă o perioada controversată și dureroasă din istoria poporului român, respectând dictonul latin „sine ira and studio.” Analizând „fără ură și părtinire” evenimentele dramatice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Herman Victorov realizează un roman autobiografic, cu valoare de testament literar și moral, pe care îl dăruiește familiei, prietenilor, dar și tuturor celor care vor să cunoască această parte a istoriei poporului român, din care și evreii au făcut parte.

Am convingerea că „Sub aripa neagră a războiului” va rămâne un document valoros despre istoria acelor ani, o lucrare literară de autentică frumusețe, iar pentru cei care l-au cunoscut pe Herman Victorov un dar de suflet prețios.
Mă simt onorată de colaborarea cu domnul Victorov la scrierea acestei cărți. A fost pentru mine o lecție de istorie vie și un demers hermeneutic revelator de adevăr.







Mihaela Victoria Ignat    10/23/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian