Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Interviu cu poeta Mihaela Aionesei

„Întotdeauna am considerat viata un câmp de luptă”

- As vrea să stiu mai înainte de toate ce înseamnă scrisul pentru tine, stimată Mihaela Aionesei?
- Abia acum realizez că... nu m-am gândit niciodată la asta! Dar cred că numai o pasiune te poate face să-ti petreci o parte din timp în fata unui caiet, care îti devine cel mai apropiat prieten, asa cum făceam pe vremea liceului. Am câteva caiete pline cu amintiri de pe vremea aceea.
Acum scriu din când în când câte o cronică la un eveniment cultural. Nu pentru că mi-ar fi dispărut pasiunea, ci pentru că mi-e teamă să nu cad în banalităti. În timp am realizat valoarea scrisului cu miez, iar fără „armele” potrivite nu-ti poti desăvârsi opera. Vedeti d-voastră, si un sculptor trebuie să stie cât si unde să dăltuiască pentru a ajunge la forma finală. La fel si scriitorul. Mai am multe de învătat până să mânuiesc asa cum trebuie condeiul.

- Dar poezia, gen în care excelezi, ce reprezintă?
- Poezia a venit ca un colac de salvare atunci când aveam cea mai mare nevoie să mă agăt de ceva pentru a putea merge înainte. Si spun asta la propriu, nu la figurat. Am avut o perioadă dificilă în care banala pozitie de drepti era o corvoadă pentru mine, dar prin poezie am învătat să mă ridic, să fac primii pasi, să-mi depăsesc niste limite, atât fizice cât si psihologice. A devenit între timp un mod de a trăi, de a mă elibera, de a mă desăvârsi. Cu fiecare poem, cu fiecare volum am simtit o trecere de la o etapă la alta a eu-lui. Este ca si cum as fi stat într-un cocon de umbre, pe care am înteles că trebuie să-l desir ca să ajung la Suflet. E sublim. Te simti mai aproape de Dumnezeu, iar Dumnezeu este Iubirea.

- Vorbeste-ne despre începuturile tale literare.
- Activam la un cerc literar pentru copii. Aveam pe atunci cred vreo 12 ani, când mi-a apărut o primă poezie într-un ziar. Dar adevăratul debut a fost mult mai târziu în revista „Plumb” din Bacău. Nu cred că m-am luat în serios până atunci.

- În perioada scolii ai avut dascăli care ti-au descoperit acest har?
- Am fost întotdeauna o visătoare, stare care mă fura si în timpul orelor, mai ales a celor de română. Amândouă profesoare de limba si literatura română mi-au fost si diriginte, ceea ce le-a dat posibilitatea să mă cunoască mai bine. Cea din scoala generală, prof. Daniela Beer, a convocat-o pe mama la scoală să-i spună că „Este ceva în neregulă cu mine”, pentru că deseori sunt „Pierdută în spatiu” si „Nu-s atentă la oră”. Începusem să mă întreb de ce boală sufăr?, pentru că mie mi se părea normal să fiu asa. Profesoara din liceu, d-na Doina Tofan, pe care am căutat-o după 23 de ani să-i duc primele două volume publicate, mi-a spus privindu-mă cum numai ea stia să o facă: „Stiam că într-o zi ai să scrii”. Iar aceasta a fost cea mai mare notă pe care am luat-o vreodată; confirmarea de care aveam nevoie si pentru care (după despărtire) am plâns îndelung.

- Ti-a plăcut literatura? Care erau pe atunci autorii tăi preferati? Dar cărtile cele mai dragi?
- În copilărie am citit orice. Mai putin... poezie. Am adorat basmele, fie că au fost ale ale lui Ispirescu, orientale sau de orice fel. Nu stiu dacă a fost o fugă de realitate, dar îmi plăcea lumea în care binele iesea învingător întotdeuna. În spatele fiecărei povesti am găsit învătăminte care m-au modelat, mi-au dat puterea să lupt. Încă din primii ani am considerat viata un câmp de luptă, si nu mi-am schimbat părerea nici acum. Nu-l pot uita pe Creangă si ale lui povesti, care mi-au marcat copilăria, apoi romanele „Enigma Otiliei” si „La Medeleni”. Treptat am îndrăgit poeziile lui George Bacovia, unul dintre scriitorii mei dragi. Trăind în Bacău am simtit pe viu acele stări bacoviene, care s-au regăsit încă de la început si în poemele mele. Lista de preferinte este acum lungă si în continuă schimbare. Mereu descopăr câte un autor în a cărui trăire mă regăsesc ca într-o oglindă.

- Ai recitat vreodată din propriile creatii?
- O, da! Si este o încântare să le dau glas, după ce le-am dat viată. În anii de scoală am fost prezentă si premiată la concursurile de recitări si de creatie. Cele mai apreciate prestatii au fost cele în care mi-am prezentat propriile poeme. Fiindcă trăiam o emotie autentică.

-Cum se numeste primul tău volum? Unde a apărut, sub ce auspicii? Dă-ne, te rog, mai multe detalii… Câte cărti au apărut până acum sub semnătura ta, cum se numesc?
- Cel dintâi poartă numele “Cersetori de stele” si a apărut la Editura “ArtBook” din Bacău, în decembrie 2011. Asta se întâmpla cu putin timp înainte de a împlini 40 de ani. Este un volum cu multă încărcătură emotională, care îmi trezeste si acum amintiri frumoase. Activam în Cenaclul online “Lira 21”, condus de poeta Cristina Stefan, membră USR Bacău. Colaborarea a avut un impact esential în evolutia mea. Acolo am făcut trecerea de la versul clasic la versul alb. A fost greu si sfâsietor la început. Dar ce binecuvântare a urmat după ce am reusit să mă abandonez metaforei, care mi-a fost apoi călăuză.
Celelalte volume au venit de la sine, fără să le programez. M-am lăsat purtată de emotii. Fiecare are o poveste, o trăire autentică. Astfel cel de-al doilea volum, “Anotimp (i)legal - lumina” l-am publicat Editura “Ateneul Scriitorilor”. L-am scris după ce am vizitat liceul pe care l-am terminat la Bacău. “După 22 de ani” este poemul care deschide ciclul, pentru că abia după această trecere am avut curaj să mă întorc: “O liniste marmoreană/ ia formă de strigăt si umblă cu mine de mână/ sunt eu sau ea/ nici nu mai stiu/ lilieci cu bucăti de lună sub aripi/ vin să împartă lumina/ mă biciuieste întoarcerea/ simt umbra iubirii cum arde/ lacrima ghemuită demult în noi/ copii visând să-nfrunte cu sufete căus/ castele de nisip din Troia tineretii”(…)
…Au fost cei mai frumosi ani ai mei. Am avut profesori si colegi minunati. Cu multi dintre ei păstrez legătura si acum. Celelalte cinci aparitii editoriale sunt : “Insomniile bufnitei”, Editura “Eurostampa”, Timisoara, 2014; “Surâsul dintr-o lacrimă”, aceeasi editură, 2015; “Cămasa de sare”, Editura “Vatra Veche”, Târgu Mures, 2016; “Anotimp sihastru”, Editura “Stefadina”, Bucuresti, 2016 si ultima publicată, dar nu cea din urmă este “Zodia palmelor tale”, Editura “Libris”, Brasov, 2016.

- Am observat că fiecare poartă un titlu semnificativ. Care este istoria lor?
- Este mult de povestit. Mi-am dorit ca fiecare volum să aibă o amprentă inconfundabilă. Fiecărui titlu îi corespunde o stare a perioadei în care au fost scrise sau a unui poem reprezentativ.
“Cersetori de stele” este volumul care a apărut după ce am activat cinci ani pe site-uri de poezie, cenacluri online, aparitii în antologii. Si poate că ar mai fi durat, dacă nu as fi fost încurajată de Cristina Stefan. Într-o zi m-a sunat si mi-a spus: „Este timpul să iesi în lume”.
Si am iesit. Impactul a fost coplesitor. Mi-a dat asa o încredere în mine, o senzatie inefabilă, ca si cum as fi fost botezată a doua oară. Nu stiam ce urmează, dar trebuia să onorez credinta în care am fost botezată. Iar acea credintă e poezia…
“Anotimp (i)legal-lumina” poartă un titlu ales în colaborare. Aveam trei variante, iar dl. Calistrat Costin, presedintele USR, filiala Bacău, mi-a propus această forma de incertitudine, care exprima destul de bine starea mea de… “cârtită” de atunci. Nu este usor să iesi în lume cu sufletul în palme, pentru că poetul sub o formă sau alta asta face. Poate si de aceea în poemele mele există o aglomerare de figuri de stil.
“Insomniile bufnitei” s-a dorit o metaforă a nesomnului, a nelinistii. Chiar dacă este scris într-o notă pesimistă, mi-e drag. Este volumul cu care am luat cel mai mare Premiu al meu, cel al Ligii Scriitorilor Români pe anul 2014. A fost ca o recompensă pentru toată suferinta.
“Surâsul dintr-o lacrimă” a venit ca o binecuvântare. Călătoria pe maidanele copilăriei mi-a amintit de câte ori am căzut, mi-am julit coatele sau genunchii, dar am strâns din dinti si m-am ridicat râzând pentru a nu stârni mila sau hazul celorlalti. Aceasta cred că trebuie să fie atitudinea pe care să o adoptăm si ca adulti. Să avem întotdeauna în coltul lacrimei un surâs. Iar surâsul nu este altceva decât speranta… În amintita carte am adunat poemele care au fost premiate la diferite concursuri. A fost primul în care dispare starea bacoviană si se întrezăreste lumina. A primit Marele Premiu al Festivalului international de poezie religioasă „Credo” Târgu Mures, 2015, ceea ce a însemnat o izbândă mai mare decât am visat vreodată.
A urmat “Cămasa de sare”, un volum la care am lucrat ceva timp. Îl începusem în 2013 în tabăra de creatie „Legenda verii”de la Gledin, Bistrita Năsăud, unde am fost invitată de poetul Nicolae Băciut. Mă fascinase lumea satului în care am pătruns ca într-o poveste. As fi vrut să fie un volum dedicat doar sătenilor, universului rural. Dar muza capricioasă nu m-a lăsat! Si atunci am adunat în el doruri, singurătăti, dureri, neputinte, frustrări, lacrimi. Care puse straturi, straturi, alcătuiesc …cămasa de sare - iia noastră românească.
“Anotimp sihastru” trebuia să apară după volumul “Anotimp (i)legal-lumina”.
I-am amânat publicarea dintr-o oarecare nesigurantă. Într-un final am decis să-mi asum riscul, pentru că trebuie să ne privim căderile ca pe icoane; fără ele nu avem de unde ne înălta!
Iată, în sfârsit, si “Zodia palmelor tale”, tomul meu de suflet. El degajă o stare de sublim îndelung căutată, în care credinta si iubirea si-au dat întâlnire în sufletul meu. Iar asta m-a făcut să mă simt ca în palmele Lui Dumnezeu…

- Ce ai simtit când ai văzut prima carte scrisă de tine?
- Urma să împlinesc 40 de ani. Era o cifră rotundă. Familia m-a întrebat ce îmi doresc de ziua mea? Fiindcă primisem deja propunerea de editare, le-am spus că cea mai mare bucurie ar fi să public o carte de poezii. Astfel în 15 ianuarie 2012, de ziua marelui nostru poet Mihai Eminescu, eram la Bacău, trăind bucuria de a tine în mână primul meu volum de poezii. Si unde credeti că m-am dus mai întâi? La liceul unde absolvisem în urmă cu 22 de ani…
A fost o zi memorabilă. Colegii cu care m-am întâlnit, m-au felicitat cu toată dragostea, făcându-mă să realizez importanta evenimentului de care nu eram foarte constientă. Pentru mine era doar un minunat cadou si nici prin cap nu mi-a trecut ce avea să urmeze…

- Unde te-ai născut? Povesteste-ne câte ceva despre familia ta.
- M-am născut în Pascani, jud. Iasi, dar care este doar un loc trecut pe certificatul de nastere. Viata m-a purtat prin multe alte locuri. Primii doi ani i-am petrecut la Piatra Neamt, un oras de suflet de care-mi amintesc cu drag. Dar si cu amărăciune, pentru că există undeva un „drum de copii” pavat cu multe lacrimi de ale mele. Era o alee care ducea la cresa săptămânală: un loc al suferintei, pentru că tânjeam mereu după ziua în venea mama să mă ia acasă. „Acasă” era o garsonieră în care am învătat să trăiesc uneori singură, vorbind la un telefon tip broscută. Era o jucărie pentru copii, cu care-mi amăgeam si alinam dorul „povestind” chipurile cu cei dragi. Acolo mi-am nimicit cei mai multi… monstri, dar mi-am dezvoltat si angoasele de mai târziu.
Ulterior mama s-a recăsătorit si ne-am mutat într-un sat din judetul Buzău, loc în care am zburdat ca un miel fericit. Cele mai mari năzbâtii si nebunii acolo le-am făcut. Gustul libertătii acolo l-am simtit. Cred că râsul meu se dă dea dura si acum pe acele coclauri.
Spiritual vorbind, am simtit că am venit pe lume ca o pasăre cu aripile amputate, pentru că mi-a lipsit încrederea si iubirea neconditionată pe care doar părintii ti le pot da. Cred că din acest motiv am fost uneori nesigură pe mine. Pe tata l-am cunoscut doar din poze. Mama a fost o femeie frumoasă, dar aprigă la mânie sau prea preocupată de grijile ei, ca să vadă în răzvrătirile mele un mod de a-i atrage atentia. Nu-mi amintesc de bratele ei calde si primitoare, desi trebuie să recunosc, a făcut toate eforturile si sacrificiile să nu-mi lipsească nimic din punct de vedere material. Însă, nimic pe lumea asta nu poate tine locul unei îmbrătisări, a unei vorbe bune, a unei priviri duioase de mamă. Poate de aceea si despărtirea prematură de ea mi-a adus multă suferintă. În mintea mea de copil mă simteam vinovată si speram ca într-o zi să pot face ceva să o multumească, să fie mândră de mine. Ani în sir am încercat să rup această legătură afectivă care s-a creat, culmea, după disparitia ei.
Cu sigurantă parcursul meu poetic are legătură cu ea. Scria si ea în tinerete, dar nu cred să-i fi apreciat cineva talentul. Am toată convingerea că si-a împlinit acest vis prin mine. Multe din poemele mele îi sunt adresate. Multe sunt scrise sub dicteu. Lansările de carte sau aparitia lor sunt legate ori de ziua ei de nastere, ori în preajma zilei când a murit. De altfel, ea este cea care mi-a sugerat prima data să adun poemele într-un volum. În sufletul meu ea rămâne Mamă-Icoană.

- Provii din lumea satului. Cum era Universul rural pe vremea copilăriei si cum ti se pare acum?
- Da, am locuit “la tară”, iar satul era pe atunci Raiul copilăriei. Nimic nu poate egala bucuria ghidusiilor făcute, senzatia că toată lumea era a mea. Si-apoi nu uit
gustul fructelor, al ploii, parfumul bujorilor si al căpsunelor din grădinita din fata casei. Îmi amintesc dealurile pe care le colindam să gust dacă s-au copt strugurii, să culeg flori nemuritoare. Nu mai vorbesc de iernile cu farmecul nesfârsit al zăpezii, al mersului la colindat. Doamne, iubeam până si câinii care mă alergau în noapte…Nu stiam ce-s frica, grijile. Mă rostogoleam din poveste în poveste pe care singură mi le teseam din te-miri-ce.
Acum satele din România par lipsite de viată, par niste jucării abandonate. Ici, colo auzi câte un copil scâncind, vezi câte un adolescent rătăcit. Si peste tot bunici îngrijind nepoti si lăcrimând de dorul copiilor plecati în pribegie. Generatiile noi sunt atrase mai mult de tehnologie decât de lumea mirifică a satului. Evoluăm si asta e bine, dar pe de altă parte se pierd valori fundamentale. Una dintre ele ar fi simplitatea de la tară, care aduce si fericirea.

- Care sunt temele preferate pe care le abordezi? Ce te inspiră?
- Muzele mele? Lacrima. Dorul. Nu îmi aleg temele. Mai curând ele m-au ales pe mine! Nu îmi spun, “Uite, acum scriu despre asta sau asta”. Am încercat, dar au rezultat imagini reci, care nu spuneau prea multe. Starea de inspiratie este greu de definit. Las sufletul să decidă. Desi nu este cea mai bună alegere.

- Cum arată “Laboratorul tău de creatie”? Ce stare de spirit te îndeamnă să te asezi la masa de scris?
- „Laboratorul meu de creatie” cum frumos l-ati numit, este… sufletul. Acolo se procesează stările. De obicei cele de tristete, dezamăgire, dezolare, furie chiar. Sunt cele care mă apropie cel mai des de masa de scris. Este un paradox, dar eu nu pot scrie când dau pe dinafară de fericire. Prefer să trăiesc acea fericire în intimitatea mea. Poate de aceea am fost percepută altfel. Am avut de multe ori surpriza la întâlnirile literare să fiu privită ca si cum veneam de pe altă planetă, pentru că nu corespundeam imaginii formate prin ceea ce scriam. Aici cred că se face cea mai mare greseală: identificarea scriitorului cu personajele, respectiv a poetului cu versurile sale. Putem fi influentati de orice sau oricine din jurul nostru. Asta nu înseamnă neapărat că am trăit pe pielea nostră acele întâmplări, ci doar că am empatizat cu ele. Dar până la urmă cititorul are voie să-si imagineze ce vrea si poate chiar ăsta e farmecul poeziei.

- Ce fel de fire esti, optimistă, pesimistă? Cum e “paharul” tău: pe jumătate plin sau gol?
- Sunt o contradictie mai curând. Un amestec din toate. În afara mea sunt un om optimist, jovial, plin de energie, pus pe sotii chiar si la vârsta asta. În interior însă mai cresc din când în când balauri cu sapte capete cu care mă lupt si până-i dobor fug de oameni.

- Care este anotimpul preferat?
- Ador să aud fâsâitul frunzelor, ploaia, amurgurile tomnatice, care au ceva bacovian. Toamna este ca o veghe cu gutui aprinse în geam pentru renasterea care va urma. Si cât de plăcut este să stai la taifas cu tine în fata unui semineu cu paharul plin de viată, indiferent care ar fi gustul ei. Sunt omul extremelor. Paharul meu se umple si se goleste la fel. Dar iubesc si mă bucur de toate anotimpurile pentru că vorba cântecului „Până la lacrimi/ mi-e dragă viata!”

- Apropo, cum ti se pare Viata în sens filosofic?
- O călătorie. O trecere prin vămi, întâmplări si răscruci ce ne conduc la flacăra divină care arde în noi fără să o cunoastem si după care tânjim fără să stim. Suntem într-o vesnică nemultumire si căutare de sine. Trăim cu un dor pe care nu-l putem defini. Sensul vietii este mult mai profund decât ne închipuim si răspunsurile începem să le primim după ce ne lepădăm de toate asteptările lumesti.

- Ce te face fericită?
- Mai întâi ar trebui să definim ce este fericirea? Este foarte greu, pentru că reprezintă altceva în functie de individ. Fericirea mea începe cu fiecare dimineată în care pot să mă ridic din pat, să privesc soarele, să-mi hrănesc porumbeii care vin zilnic la geam. Si apoi să-mi pot continua activitătile -singură. Spun singură, pentru că am trait zile când am fost imobilizată la pat si e cea mai mare pedeapsă pentru un om activ.

- De ce te temi?
- Am făcut câtiva ani atletism, iar când cazi în cealaltă extremă si nu poti decât să-ti muti ochii de pe un perete pe altul, te simti ca un soricel prins în cursă. Gratie răbdării familiei am reusit să trec peste acel episod crunt. Din acest punct de vedere sotul meu este un sfânt, pentru că nu e usor să suporti capriciile unui om neputiincios. Trăiesc cu spaima că într-o zi s-ar putea repeta acest episod. Nu cred că as mai avea puterea să mă ridic.
Asa se explică prezenta mea la multe evenimente. Dintr-o disperare, dintr-o nevoie de a-mi demonstra că pot, desi nu mi-e întotdeuna usor.

- Cum îi privesti pe cei din jur, pe semeni, în general?
- Ador oamenii care se dăruiesc, spiritual vorbind, care stiu să dăruiască. Ador oamenii care uită de functii si alte filosofii, pe cei care într-un fel sau altul scot lumina din om. Am avut parte de astfel de oameni în jurul meu. M-am descoperit în oglinzile care mi le-au pus în fată. Omul este ca un “puzzle” cu multe piese lipsă. Cei pe care-i întâlnim ne ajută să ne completăm, să evoluăm. Fiecare are ceva frumos de împărtăsit. Noi suntem suma tuturor întâmplărilor si a oamenilor pe care-i întâlnim.

- Ai început să călătoresti în Basarabia si Ucraina, în zonele unde trăiesc, visează si speră români de-ai nostri. Cum te-a marcat această experientă?
- Încă de la prima mea vizită în Basarabia, la Orhei, în anul 2014 la editia „Deniilor Eminesciene” organizată de ASTRA, Despărtământul „Mihail Kogălniceanu”din Iasi, impactul emotional a fost cu totul neasteptat si mi-a creat o legătură sufletească inexplicabilă fată de românii de acolo. Chiar dacă am trecut acele blestemate vămi, m-am simtit acasă. Oamenii de acolo sunt deschisi, primitori, cu sufletele ca o pâine caldă, iubitori de traditii, istorie si tot ce tine de cultura românească. La noi nu am întâlnit atâta dragoste pentru înaintasii nostri ca acolo. Au un adevărat cult pentru Eminescu si Stefan cel Mare. Nu există institutie românească unde să intri si să nu vezi pe pereti chipul lor. Îmi amintesc de un eveniment la care am participat într-un sat. Îmi luam notite. Am întrebat o elevă de lângă mine care este numele primarului. Nu avea habar, dar stia cine au fost Eminescu si Stefan cel Mare. Asta denotă educatia pe care o primesc la scoală. Tot respectul pentru profesorii care îi educă în acest spirit românesc si familiilor care le insuflă dragostea fată de limba română. Datorită lor românismul nu va pieri. Este concluzia la care am ajuns acum după al treilea an în care am poposit atât în Republica Moldova, cât si în Ucraina, unde profesorii fac acelasi lucru, desi pentru ei este mult mult mai greu.
Cu toate explicatiile “oficiale” care există, n-am să pot întelege de ce două popoare care vorbesc aceeasi limbă, simt si împărtăsesc acelasi spirit, stau ca două surori cu bratele întinse, umplu cu lacrimi albia Prutului de o parte si de alta, visând la un ideal care pare să nu se mai împlinească. Am rămas cu impresia că fratii nostri au nevoie urgent de o mână de ajutor. Iar dacă de la noi nu vine, atunci fie de la Domnul!

- Ce apreciezi la oameni?
- Oamenii, în general, sunt minunati, fiindcă Dumnezeu ne-a creat pe toti la fel. Numai că la unii ursitoarele au pus si altceva. Faptul că suntem diferiti ne dă dreptul să alegem cum vrem să devenim. Vrem să facem fapte bune si să avem mereu un zâmbet pe fată sau să fim îmbufnati si să căutăm motive de ceartă? Fiecare dă cât poate, primeste cât încape. Nu avem dreptul să cerem cuiva să se schimbe. Schimbarea vine din interior. Când apare, se vede imediat, inclusiv în fapte.

- Ce anume dispretuiesti?
- Nimeni nu este perfect, dar toti putem contribui la desăvârsirea celuilalt prin blândete, iertare si multă iubire.

- Care ti-e deviza?
- Dacă există ceva care poate salva omenirea, atunci aceea este Iubirea, dar pentru asta este nevoie de multă răbdare si rugăciune.

- Dacă ar fi să iei totul de la început, ce greseli nu ai mai face?
- Trecutul e trecut, deci nu mai contează ce as fi putut face. Încrederea că lumea e bună si neîncrederea în mine mi-au adus cele mai mari dezamăgiri. Am învătat între timp că trebuie să ne desăvârsim unii prin altii, dar asta nu este o conditie obligatorie. Depinde de structura sufletească a fiecăruia si de directia spre care vrea să tindă. Cineva îmi spunea atât de frumos „Zâmbetul poate trece granita”. Completez - la fel si iubirea. Grele sunt de trecut zidurile pe care unii si le ridică în jurul lor. Am escaladat multe metereze, mi-am dat seama târziu că nu trebuie să insist acolo unde nu există disponibilitate sufletească si din partea celorilalti.
Ce a fost mult a trecut. Putinul rămas vreau să mi-l petrec alături de oameni care merg pe aceeasi cale cu mine. Am făcut multi ani greseala de a “căra” prietenii în spate de dragul unor principii care erau doar în capul meu valabile. Nu mă mai întorc! Mai simplu spus, cine vrea să-ti fie alături îti este; neconditionat de orgoliile care distrug adesea cele mai pure suflete, sentimente. Lumea te percepe după aparente si e dreptul fiecăruia să creadă ce vrea. Nu mai am timp de pierdut să conving, să demonstrez. Cred că una dintre conditiile fericirii este de a merge înainte fără să te mai uiti înapoi, mai ales atunci când simti chemarea.

- Din ce zodie faci parte? Te reprezintă? Crezi în semnele zodiacale?
- Cu sigurantă nu întâmplător sunt născută într-o zi binecuvântată, 6 decembrie, deci de Sfântul Nicolae, în zodia Săgetătorului - semn de foc, care mi se potriveste ca o mănusă. Pentru cei care nu stiu, mă cheamă si Nicoleta, nu doar Mihaela. Două nume a căror influentă am simtit-o mereu. Este o mare luptă în mine. Pe de o parte, Sf. Nicolae mă îndeamnă să fiu bună, blândă , iubitoare. Pe de altă parte, spiritul de luptător al Arhanghelului Mihail îmi provoacă o stare de neliniste pentru că mă înfurii când văd că cineva este nedreptătit, oropsit. Mă roade neputinta că nu pot face mai mult, desi am convingerea că dacă vrei cu adevărat, aproape nimic nu este imposibil.
Aici am să povestesc o parabolă pe care am citit-o de curând si care mi-a confirmat cumva această convingere. O fetită a cărui frate mai mic era bolnav s-a dus cu bănutii strânsi în pusculită la o farmacie. Acolo era un bărbat care, vorbind cu fratele lui la telefon, a repezit-o prima dată pe fetita care dorea să cumpere un… Miracol. Când a văzut că insistă, a întrebat-o ce fel de miracol îi trebuie? S-a înmuiat când a auzit povestea frătiorului ei mai mic care trebuia operat la cap, iar părintii nu aveau cum să strângă acea sumă si ea insista să-i dea un dolar si 11 centi, cu promisiunea să-i facă rost si de restul. Impresionat de gestul fetitei, bărbatul care era un renumit chirurg neurolog american a luat banii într-o mână, si ia spus fetitei să-l ducă la ea acasă să-i cunoască familia. A urmat operatia, care a fost o reusită. După ce părintii au dus acasă copilul sănătos, se întrebau: operatia a fost un miracol? Oare cât a costat? Fetita zâmbea pentru că stia exact cât costă un miracol: un dolar si 11 centi, plus credinta unui copil. Credinta rezolvă lucruri greu de explicat…

- Cum te-ai autocaracteriza?
- Cred că nu stim de ce suntem în stare, decât atunci când suntem pusi în fata unor situatii limită. Trecând granita acestor limite ne descoperim capacităti de care habar nu avem. Sunt convinsă că fiecare om este ca un munte de aur acoperit cu bolovani si buruieni. Trebuie multă răbdare până să vezi strălucire, dar ce binecuvântare să poti ajunge la suflet. Acela este aurul, cea mai de pret comoară a unui om, pentru care merită să lupti să dai deoparte scoarta noduroasă, să-l iei de mână să-l ridici la suprafată. Oamenii nu se cunosc, au nevoie de oglinzi să se vadă. Si oglinzile sunt celelalte suflete cu care se întâlnesc. Este greu să ajungi la starea de suflet, si mai greu să o păstrezi în lumea în care trăim.

- Care îti sunt idolii?
- Nu am idoli! Nu am avut niciodată o pasiune pentru ceva sau cineva pâna la extrema idolatrizării.

- Ai cochetat si cu jurnalistica. Ce genuri literare te-ar tenta? Eu cred că în materie de proză ai face o figură frumoasă...
- Sunt onorată de aprecierea d-voastră. Ce să spun? Nu mi-am propus, dar am fost încurajată de d-na Maria Cretu Graur, director al cotidianului “Mesagerul de Covasna”, să trimit unele material despre evenimentele la care am participat. Ei bine, am avut marea bucurie să văd că au fost apreciate. Asa am prins curaj, dar nu suficient încât să mă apuc de altceva. Anul trecut am publicat trei volume. În spate stă o muncă imensă. Trebuie aranjat, revăzut, selectat cu grijă fiecare poem astfel încât volumul să aibă un echilibru, să fie un tot unitar, o poveste, care să corespundă titlului ales. Am nevoie de o pauză, prea le-am scris si făcut toate cu năduf, de parcă mi-ar fi intrat zilele în sac. Până si apele unui izvor mai seacă, dar ale unui biet muritor?

- Au fost minunate lansările tale de carte, la care au luat parte oameni dragi tie, precum poetul Ionel Simota, prof. Luminita Cornea, talentata actrită Camelia Paraschiv Katai, cu care interactionezi minunat. Cine îti mai este alături?
- D-nei prof. Luminita Cornea îi datorez toată desfăsurarea de frumos din ultimii ani. A fost asa ca o prelungire a mâinii Lui Dumnezeu. Ne-am întâlnit întâmplător la Brasov la lansarea unui volum de-al meu în cadrul Ligii Scriitorilor Brasoveni, invitată fiind de presedinta acesteia, prof. Viorica Popescu. Dar cum „Ce e întâmplător este acoperit de divinitate”, ceea ce a urmat a fost peste închipuirile mele. Am participat la lansări, tabere de creatie, simpozioane, nu doar în tară, ci si în Republica Moldova si Ucraina. Am văzut locuri, dar cel mai important, am cunoscut intelectuali de la care am primit cele mai frumoase lectii despre simplitate si modestie. Este o binecuvântare să întâlnesti oameni a căror suflete nu au fost atinse de orgoliu si mândrie. La fel este si poetul Ionel Simota, pe care-l apreciez si-l stimez pentru toată activitatea culturală desfăsurată de 20 de ani la Miercurea Ciuc. Nu doar ca presedinte al Cenaclului „Buna Vestire”, ci si ca poet care se străduieste să mentină limba română pe culmi, într-o zonă în care altii încearcă să o nimicească. Cu talentata actrită Camelia Paraschiv Katai am avut câteva colaborări de suflet extrem de apreciate de către publicul prezent la lansări. Este coplesitor să simti puterea cuvântului în interpretarea altcuiva, pentru că vrând-nevrând actorul pune si din trăirile personale, iar din îmbrătisarea celor două arte iese ceva minunat. Pe lângă cei enumerati mai sus, m-am bucurat de sprijinul dr. Mihai Tozlovanu, vicepresedintele Asociatiei „Justinian Teculescu” din Covasna, care m-a invitat să-mi lansez volumele în cadrul evenimentelor organizate de Asociatie. Vreau să-l amintesc aici neapărat pe poetul Geo Galetaru, din Timisoara, care a avut un rol important în evolutia mea literară prin încrederea si sustinerea din multe puncte de vedere; dumnealui fiind cel cu care am editat cele două volume premiate, “Insomniile bufnitei” si “Surâsul dintr-o lacrimă”. Si nu în ultimul rând ziarului „Mesagerul de Covasna” din Sf. Gheorghe, care m-a promovat de-a lungul acestor ani.
În afara familiei, am prieteni de suflet care mă sustin si oameni din lumea literară cu care am o colaborare frumoasă si cărora vreau să le multumesc pe această cale. N-am să fac asta nominal, pentru a nu omite cumva pe cineva, dar voi spune că asa cum la o zidire contează si un firicel de nisip, asa si pentru mine fiecare om cu care m-am întâlnit în această viată a însemnat foarte mult.

- Si la final, un gând pentru cititorii din Diaspora.
- Lunga noastră conversatie s-a dorit o radiografie a vietii, în care mi-am revăzut prăpăstiile în care era să mă prăbusesc, dar si muntii pe care i-am escaladat. Întrebările au fost puse astfel încât să-mi stârnească un cutremur în suflet, iar de „Sub grinzile lui sfărâmate n-ai unde fugi, n-ai unde te adăposti”. Vă îmbrătisez si vă doresc tot binele din lume!












Horia C. Deliu    1/9/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian