„Limba noastră cea română”, regină sau Cenușăreasă
Acum 37 de ani, mai precis la 27 august 1989 avea loc, în Piața Marii Adunări Naționale, de la Chișinău, pe atunci RSS Moldovenească, cea mai grandioasă manifestație publică din întreg blocul socialist de la acea vreme, reunind, după unele estimări, peste 750. 000 de oameni, care au cerut, într-un glas, declararea limbii române ca limbă oficială de stat și trecerea, de la alfabetul chirilic, la grafia latină. Evident, revendicările aveau în primul rând un substrat politic, subtil mascate sub formula perestroikăi, marcând primele semne ale mișcărilor de eliberare națională ce vor cuprinde curând tot flancul estic, aflat sub dominație sovietică. Tot ca un semnal al deschiderii, câteva zile mai târziu, Sovietul RSSM, în fapt Parlamentul de atunci al Republicii, proclama ziua de 31 august drept Sărbătoare Națională, sub numele de „Limba noastră cea română”, pe scurt Ziua Limbii Române, așa cum o cunoaștem noi azi. Și tot ca o recunoaștere a meritelor, azi ca și uitate, ale generație de gazetari și literați unioniști basarabeni, aflați în primele rânduri ale manifestațiilor din 1989, și care au contribuit decisiv la impunerea limbii române ca limbă de stat în R. Moldova, vom semnala contribuția decisivă a săptămânalului „Literatura și Arta”, inițial organ al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, sub numele de „Cultura”, ulterior al Ministerului Culturii, condus, după 1988, de gazetarul și poetul Nicolae Dabija (între altele, și un mare prieten al UZPR), prima publicație tipărită cu litere latine din fosta Basarabie românească, după ce a fost reocupată de soviete, în 1945, și al cărui tiraj, depășea în zilele ei de glorie, peste 260.000 de exemplare, un record chiar european, am spune. În cinstea acestui eveniment, cu reverberații nu doar în fostul spațiu sovietic, dar, cu deosebire în România, marele poet unionist Grigore Vieru a scris un poem (ce se termină profetic: „În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/ Limba doinelor de aur/ Limba noastră cea română”), ce ar fi meritat cu sigurață să devină Imnul de stat al noii Republici independente, proclamată doi ani mai târziu, mai precis la 27 august 1991, pe fondul procesului de destrămare al fostei URSS, în fapt „a doua Independență ” a Republicii Moldova, cum se spune, oficial, la Chișinău, după „prima Independență”, cea din decembrie 1917, când Parlamentul local, respectiv, Sfatul Țării, a votat înființarea Republicii Democrate Moldovenească, în frunte cu Ion Inculeț, după ce, anterior, Congresul Ostășesc de la Chișinău, proclamase, în octombrie 1917, autonomia țării, prin voința unanimă a reprezentaților „tuturor națiunilor, confesiunilor, asociațiilor profesionale și culturale” din țara vecină și, spunem noi, „soră”. Pentru nostalgici, oficial, unirea RD Moldovenești cu Regatul României, de la 27 martie/ 9 aprilie 1818, votată de Sfatul Țării cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, validată de Tratatul de la Paris din 1920, este un episod luminos din istoria tragică și învolburată a actualei R. Moldova, membră (încă), de facto, a CSI, și, din 1992, stat membru ONU. Și tot ca un amănunt istoric, denumirea de „Limba noastră cea română”, a fost schimbată, în 1994, odată cu modificarea Art. 13, din Constituția R. Moldova, referitor la limba de stat a țării, cu formula „Limba noastră”, mai apropiată, apreciau guvernații agrarieni de atunci, de spiritul „democrației” de la Chișinău, iar, 2004, Sfatul Țării a comasat Ziua Independenței cu Ziua Limbii, pentru ca, din martie 2023, numele sărbătorii să se schimbe iar, de data asta în „Limba română”, serbată oficial la 31 august, din 2011 și la București, iar, din 2025, și în Ucraina.
Fără a mai intra în amănuntele, complicate și sinuoase, ale conceptului de „limbă moldovenească”, promovat cu sârg, în perioada interbelică, de autoritățile din așa zisa Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), constituită, după 1924, la est de Nistru, în fapt „standardizarea forțată” a limbii originale a populației autohtone, folosind alfabetul chirilic și un lexic rusificat, fenomen cu efecte devastatoare în plan cultural și chiar identitar național, vom semnala efortul cărturarilor basarabeni, al marilor gazetari unioniști de a se întoarce, după 1989, în matca firească a „Limbii române”, denumire consfințită în Constituția R. Moldova abia în 2013, și care a însemnat, nu doar o activitate literară și culturală, dar inclusiv „re/alfabetizarea” populației, pregătirea pentru a înțelege și a-și însuși nu doar spiritul grafiei latine, dar și al limbii originale. Trecerea de la conceptul de „Limbă și literatură moldovenească”, dominant și apăsător în RSSM, la cel de limbă română nu a fost ușor, și nici lin. Și cred că cel mai nimerit exemplu de jertfă pentru impunerea limbii române ca limbă de stat este acela al unui gazetar și lingvist, azi cvasi uitat, Vlad Pohilă (d. în 2020, la numai 67 de ani), fostul redactor-șef al publicației „BiblioPolis”, a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, de la Chișinău, dar și director-adjunct al publicației „Limba Română”, autorul primului manual popular de re/învățare a limbii române: „Să citim, să scriem cu litere latine” (1990), ca și al unui „Dicționar de nume proprii”, și al unui ghid foarte căutat, adeseori reeditat „Dicționarul de greșeli”, cea mai recentă ediție fiind din 1998 (Ed. Arc, Chișinău). Despre Vlad Pohilă, un mucenic al promovării limbii române pe pământ basarabean, ilustrul poet Grigore Vieru scria la plecarea sa prematură la Domnul: „Un remarcabil lingvist, dar și un strălucit publicist, s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnită la noi”. Cum s-ar spune, iată că „nasc și la Moldova oameni”.
În contextul acestei sărbători, devenită, în împrejurile politice actuale, patrimoniu comun al românilor din arcul Carpatic, de peste Prut, și chiar până la Nistru, merită reamintite observațiile unui mare lingvist și folclorist român, Dimitrie Caracostea (1879-1964, fost după 1950, și deținut politic, timp de 5 ani, fără însă nicio condamnare) care, în 1942, scria o lucrare premonitorie: „Expresivitatea limbii române” (reeditată la Ed. Polirom, de la Iași, în anul 2000), în care sublinia că substanța intimă a limbii române este dată de o valoare expresivă, cu valoare energetică, cu alte cuvinte de forța ritmică, de sorgine afectivă, a cuvintelor. Marele lingvist, între altele, primul cercetător al „Mioriței” în spațiul Moldovei, Munteniei și al Olteniei, și autor al unui studiu fundamental despre „Creativitatea eminesciană” (1943), considera că limba populară „limba de pe buzele românilor”, nu este doar un instrument de comunicare, ci o formă de afectivitate. El numea acest fenomen „expresivitate”, subliniind în primul rând vibrația „lirică” a cuvintelor, apoi ritmul, sistemul vocalic „unic”, concluzionând că limba română este o „operă de artă”, iar fondul străvechi „o mărturie a instictelor noastre creatoare”. Și când te gândești că unii chiar se grăbeau să-o înlocuiască cu „limba moldovenească”!
Iar dacă Limba română este regina, nu înțelegem de ce unii se încăpățânează s-o transforme în Cenușăreasă. Și nu mă refer aici neapărat la vedetele zilei, de la politicieni și artiști, la sportivi, sau simpli fani ai acestora, ci chiar la confrații care mai scriu „după ureche”, adesea exact așa cum și vorbesc. Nu e momentul să reiterăm, la zi de sărbătoare, gafele monumentale, „eșecele”, devierile periculoase, în materie de limbă, ale unor persoane publice, cititori sau nu de „almanahe”, dar parcă tot ne lipsesc marii lingviști care să ne mai tragă din cand în cand de mânecă, un Alexandru Graur, sau un George Pruteanu, de pildă. Așa, doar cu simple „Pastile de limbă”, sau „Pe cuvânt”, nu prea ne mai vindecăm curând de aculturație, asta în ciuda faptului că, la ora actuală, TVR are și cea mai longevivă emisiune dedicate vorbirii și scrierii corecte a limbii române, „Vorbește corect”, care a implinit anul acesta 25 de ani de aparație neîntreruprtă. Din păcate, cu 5 minute pe zi de gramatică, nu prea se face primăvară. În acest context, cred că nici nouă, mânuitorilor profesioniști de cuvinte, nu ne-ar strica să mai consultăm din când în când DOOP 3 (Dicționarul Ortogrfic, Ortoepic și de Punctuație), ediția a III-a, care ne ajută fără greș, de pildă, să evităm chiar și greșelile involuntare, cum ar fi utilizarea majusculelor în text. Am afla, de pildă că, mai nou, se scriu cu majuscule, substantivele compuse care desemnează mari evenimente istorice (Primul Război Mondial, de pildă), abrevierile formate din majuscule se scriu fără puncte despărțitoare (NATO), păstrând punctele la abrevierile din limba latină (P.S.). La fel, se scrie cu majusculă primul cuvânt dintr-o comunicare ce urmează după punct, semnul întrebării, al exclamării, sau două puncte, dar întotdeauna se folosește litera mică dacă în comunicare se folosesc puncte de suspensie. În rest, folosim majuscula pentru a indica nume de persoane, denumiri geografice, nume de state, unități adminstrative, sărbători religioase (Crăciunul, Ziua Națională a României, etc), dar niciodată când ne referim la funcții publice (rege, ministru), exceptând cazul când ne adresăm personal, printr-o scrioare personalizată, către respectivii demnitari. Cu siguranță, respectarea regulilor impuse de Academia Română este pentru fiecare un act de respect pentru limba română, de la care nu putem, abdica.
Marian Nencescu
|
Marian Nencescu 8/31/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.