De vorbă cu părintele Adrian Dobre - „Să condiționez veșnicia, după cum trăiești pe pământ!”
Am stat de vorbă cu bunul părinte Adrian Dobre, cel care vreme de peste 60 de ani ca preot în sfântul și dumnezeiescul altar, a slujit pătruns de cuvântul Lui Dumnezeu. Așa cum ne relatează, la început de preoție, zece ani a slujit în comuna Valea Viilor fostă cu denumirea Vorumloc (Gaură de vierme sau gaură caldă) o localitate de lângă Mediaș, considerând acea perioadă, ca cei mai frumoși ani din viață.
Pe lângă misia de preot și-a întemeiat familia, având primul copil născut în acea localitate. Mai apoi a slujit vreme de 50 de ani, la Catedrala Ortodoxă Română „Sfânta Treime” din Sighișoara.
Soția părintelui (Dumnezeu să o odihnească) a studiat psihologia, la Sibiu, și era în anul II la Teologie când s-au cunoscut. Cu umor ne destăinuie „De ce m-a ales pe mine dintre cei vreo 400 de studenți, rămâne o enigmă, în același timp, la rându-mi și eu o alesesem.”
După terminarea facultății a urmat căsătoria odată cu numirea de preot în acea localitate deși tatăl părintelui Adrian, părintele Sabin, ocupa scaunul de protopop al Sighișoarei, normal ar fi trebuit să-l aducă ca preot la Sighișoara, tatăl, spunându-i „te duci preot, unde este nevoie de preot.” Pe atunci, la Mediaș protopop era părintele Boieru, un bun preot din toate punctele de vedere, prieten cu tatăl părintelui Adrian.
În cei zece ani de slujire în acea localitate, părintele Adrian a fost preocupat de pictarea bisericii cât și de alte lucrări de întreținere necesare care au avut darul să-și apropie comunitatea.
După ce tatăl părintelui Adrian, s-a îmbolnăvit, „acesta nu vedea decât cu un singur ochi, era o traumă mai veche ce i-a pricinuit un mare handicap, doar că, nu a dezvăluit acest lucru, nimănuia. La o sărbătoare de Înviere, tatăl părintelui Adrian, și-a pierdut vederea ambilor ochi.
Atunci Mitropolitul Mladin care i-a fost părintelui – pe atunci studentului Adrian profesor de Teologie, din respect pentru tatăl părintelui, l-a transferat pe tânărul părinte Adrian, la Sighișoara.
Ajungând la Sighișoara, și-a început misia de preot slujind în bătrâna biserică din Cornești, concomitent cu slujba ținută la Catedrala din centrul orașului.
Cu mândrie, își amintește de unchiul său Dobre Mircea, de loc din comuna Retiș, acesta când a aflat de prigoana comunistă a fugit în Munții Apuseni, unde a stat cinci ani. În grupul lor erau și călugări aceștia cunoșteau mănăstirile din zonă, unde uneori aflau ocrotire. În cele din urmă, unchiul părintelui Adrian a fost, rănit, mai apoi a căzut în mâinile securității, fiind condamnat la 22 de ani de închisoare, din care, a executat 12 ani la Aiud, una dintre cele mai crunte temnițe.
În anul 1964 a fost decretată o amnistie generală, cu această ocazie unchiul părintelui a fost eliberat din pușcărie. Ieșind din pușcărie s-a înscris la medicină, după terminarea facultății, urmând să profeseze această nobilă vocație până la vârsta de 94 de ani.
Apartamentul din Sighișoara, în care locuiește părintele Adrian, a fost al unchiului sau, doctorul Dobre Mircea, cel care, printr-o învoială anticipată i-a promis părintelui Adrian, dacă îl aduce după trecerea în neființă, și-l va îngropa la Sighișoara, îi va lăsa locuința. Lucru care s-a și întâmplat, așa a ajuns părintele Adrian – „proprietar de apartament”, altfel la vârsta de pensionare ar fi trebuit să plece din Sighișoara.
Demn de apreciat, părintele Adrian, nu a făcut niciodată vreo departajare între credincioșii unei religii față de alta.
Și în prezent întreține o strânsă legătură de frățietate întru Hristos cu părintele Hans Bruno Fröhlich, Prim Preot al Parohiei Evanghelice C.A. Sighișoara.
Așa cum ne spune, după pensionare, nu s-a putut despărți de Sighișoara, a fost sufletul și viața dânsului, vorbind despre preoție nu ca despre o meserie, ci, ca un dar dumnezeiesc, dacă nu o înțelegi ca pe-o misiune, nici nu o poți trăi.
„Cui Dumnezeu i-a dat mult, îi cere și mai mult”
Preotul răspunde în fața propriei conștiințe, după crezul părintelui, „conștiința este glasul Lui Dumnezeu în om”, „el îți spune în fiecare clipă, dacă ai făcut bine sau dacă ai făcut rău.”
Așa se întâmplă în orice profesie și mai ales când ești preot, unde chemarea este înnobilată de har, de iubire. Părintele Adrian, ne-a spus o povestioară pe care a trăit-o cu sufletul.
„Am întâlnit o bătrânică care mi-a pus o întrebare având o nedumerire ce o frământa, spunându-mi:
- Părinte Adrian, am văzut un preot care nu știe să-și facă cruce…Ați văzut cum își face cruce?
Uitându-mă la această bătrânică cumva nedumerit așteptam să continue...
- Da părinte, am văzut cândva un preot ce nu-și împreuna cele trei degete de la mâna dreaptă, și crucea o făcea mai mult strâmbă.”
Eu ca să-l scap, zic la adresa părintelui cu pricina…
- Are odăjdii grele, este în etate, și nu poate să întindă mâna.
- Părinte, bunica mea, încă de mică mi-a spus «puiul mamii, când faci semnul sfintei cruci, să-ți împreunezi degetele, nu numai să le împreuni, dar să le și strângi, că dacă nu le strângi diavolul își bagă coada între ele.» Ca să vezi explicația unui om fără teologie!
Acesta continuând cu spusele bătrânicii:
- Atât de atent trebuie să fi, când îți faci cruce, pe lângă cele trei degete împreunate, celelalte două să le pui în palmă, ele sunt cele care, reprezintă cele două firi ale mântuitorului, OM și Dumnezeu în același timp.
Și-apoi zice bătrânica: „îți atingi fruntea, nu, numai că te faci! Când îți faci cruce o cinstești și pe Maica Domnului, că în pântecele ei, a fost purtat Mântuitorul. Și apoi îmi ating amândoi umerii, și zic „Amin”.
- Să vă mai spun ceva părinte, a continuat bătrânica
- Faceți semnul crucii cum v-am spus eu, dar în fața oglinzii, și-o să vedeți ce frumos vă șade, drept dovadă, nu se mai leagă nimeni de dumneata sau de altcineva care face crucea cu respect și evlavie.
- Ca să vezi, continuă părintele Adrian, un om simplu, fără teologie, ne dădea nouă lecții, nouă celor cu pretenții, că am făcut studii de teologie. Atât de atent, atât de respectuos trebuie să fii, mai ales față de anumite adevăruri definitorii pentru credință încât orice gest prin care îl Prea cinstești și Preamărești pe Dumnezeu, încât în fața oamenilor, în fața credincioșilor, trebuie să fi model de smerenie, de iubire și adorație desăvârșită. Drept dovadă, ceea ce nu au reușit să facă comuniștii, au reușit cei care propovăduiesc democrația, una sălbatecă a cărei libertate rău înțeleasă, duce la anarhie, duce la nimicnicie.”
Părintele a completat acest dialog confesiv cu versurile coșbuciene:
Voi ce-aveți îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoși și tați
Noi mame și surori și frați!
- În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump și sfânt,
Că el ni-e leagăn și mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Și câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat
Noi vrem pământ!”…
Notă: „Filosofia în poezia lui Coșbuc” – lucrarea de diplomă a Părintelui Adrian, la adresa înstrăinării pământului la străini are o vorbă plină de amărăciune: „Momentul când ți-ai vândut pământul, ți-ai vândut moșii și strămoșii tăi, ți-ai vândut neamul.”
Tot ca semn de prețuire ne spune părintele Adrian „cuvântul ROMANIA, fiecare literă își are brierea ei… luate separat literele cuvântului înseamnă, «rai în om și om în rai». „Nici un alt cuvânt de pe lumea aceasta nu se potrivește ROMÂNIA, om în rai și rai în om.”
Preocupându-l pe părintele Adrian, la vârsta și pregătirea pe care o are, dorința nestrămutată de slujire acestui neam din care își trage obârșia, care și-o dorește dusă, până dincolo de moarte.
În felul acesta, ne spune părintele „păstrez legătura cu neamul meu, cu tot ceea ce reprezintă el, ca sfințenie”.
Ne mai povestește părintele că „soția dânsului, după ce a ieșit la pensie, ca să-i treacă timpul făcea lecții cu copii în satul natal Ucea. Într-o zi, le spune copiilor:
- Mă, când veniți la mine, nu îmi dați binețe cu „bună”… ci vă adresați cu, bună ziua sau bună dimineața. Iar când plecați de la școală, la fel, nu ziceți „pa” ci dați binețe cuviincios.”
Doar că, un copil din clasă, stânjenit oarecum de vorbele soției părintelui, i se adresează
- Doamnă preoteasă, să vă spun ceva, dar să nu vă supărați!
- Cum, adică să mă supăr?
- Dăunezi v-am auzit că ați vorbit cu părintele la telefon și când ați terminat, ați zis „te pup”.
După câteva clipe de stânjeneală copilul continuă:
- Nu vă supărați, dar… sunteți doamna preoteasă… Și-apoi… o doamnă preoteasă zice „Doamne ajută!” nu „pa!”.
- L-am prins în brațe, l-am sărutat, așa de drag mi-a fost când mi-a dat lecția aceasta, ca și cum mi-ar fi spus „ne învățați pe noi cum să vorbim, pe când dumneavoastră…”
Părintele continuă apoi: „Un preot este înnobilat cu acel har și dar Dumnezeiesc, care îi este dat, nu după vrednicia lui, tu nu ești oricine, iar dacă ți l-a dat, apoi îți și cere!”
Cu ani în urmă, ca preot slujea la Catedrala din centrul orașului din Sighișoara, în acele vremuri, părintele Adrian, a scris cu litere vizibile, pe latura zidului de apărare contra inundațiilor, pe seama unor, „Doamne ferește, viituri ale Târnavei Mari”, un înscris de o profunzime și limpezime aparte, care a ajuns mai apoi, mottoul unui Congres internațional de psihologie, desfășurat la Brașov, cei care i-au făcut părintelui o invitație onorată de altfel, prin care a fost chemat să vorbească despre acel precept de o profunzime aparte. Și anume: „Viața este o condiție necesară pentru a exista, dar insuficientă pentru a fi. Fă-ți datoria și vei afla cine ești!”
În altă ordine de idei, erau organizate întâlniri, cu participarea tuturor religiilor confesionale. Potrivit părintelui, mai mult ca oricând: „trebuie să fie o unitate între toți, munca după mine este precum o rugăciune, decât să-ți umble gândul în altă parte, mai bine muncește! Munca este o rugăciune!”
A continuat cu versurile de Vasile Militaru din cartea de poezie „Vorbe cu tâlc”:
În flori, eu socotesc mereu
Că e ceva din Dumnezeu
Dacă n-ar fi așa, de-atâtea ori
Noi nu ne-am îmbăta cu flori
De-acea când miros un crin
Sau cupa unei lăcrămioare
Eu simt îndemnul să mă închin
Crezând , cu un gând tot mai creștin
Că Dumnezeu e-n orice floare
Am plecat cu mult mai bogat sufletește după convorbirea, dialogul purtat cu acest preacuvios, smerit și iubit „duhovnic al Sighișoarei”, cel care o viață întreagă a slujit cu credință atât pe Dumnezeu Preamăritul, cât și pe semenii iubitori de Hristos, de care s-a apropiat cu inima, arătându-le prin cuvântul rugăciunii calea spre Lumina Mântuirii dătătoare de viață, dătătoare de nemurire.
Îi dorim părintelui Adrian Dobre, viață lungă, sănătate, același drag și iubire pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru oamenii față de care este atât de apropiat.
Vasile Luca
|
Vasile Luca 4/28/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.