" Umanismul . un program infinit " de la filozofia culturii la criza supravietuirii
1. Tudor Vianu și criza modernă a culturii
O judecată asupra filozofiei culturii în punctul temporal al prezentului, al contemporaneității, nu poate fi un simplu act teoretic întreprins de un gînditor aflat într-o atmosferă calmă, pașnică, de confort intelectual, într-un ambient în care acesta, simțind nevoia de a mai produce ceva, de a-și mai încerca și exersa mintea și scrisul, intră aristocratic în transa dulce a unei creații convenționale. Un astfel de demers trebuie să fie unul de un dramatism extrem, căci gînditorul este el însuși subiect al propriei analize, trăitor, sau mai bine spus supraviețuitor dramatic al unui moment de criză atît de acut, încît apare ca un capăt de drum, ca etapă ultimă a unui lanț de crize ale culturii și umanității, în care natura umană este atît de înstrăinată, de însingurată, de dezorientată, de confuză și neputincioasă în raporturile ei cu sine și cu alții, încît pe drept cuvînt se așteaptă ori mîntuirea, ori definitiva damnare, ori dispariția, extincția civilizațională globală. Lucrurile sînt ajunse într-un punct insuportabil pentru ființa umană. O altă etapă a civilizației, a culturii, și deci și a filozofiei culturii, ori va fi una a salvării, printr-o reformă energetică globală și profundă la nivel spiritual și sufletesc, a resurecției ființei și civilizației umane prin forța dată de un impuls energetic transcendent, Divin, ori nu va fi deloc.
Criza culturii înseamnă criza umanității, deci filozofia culturii, ca metadisciplină, ca aplicare a unei viziuni și interpretări filozofice asupra studiului mersului și evoluției culturii, nu își poate exprima punctul de vedere decît prin gînditori care, implicați vital în propria lor partitură dramatică, se află ei înșiși în criză. De aceea, un studiu calm, neutru, strict teoretic asupra acestui subiect major este exclus. Implicația existențială este în acest caz atît de puternică, vectorul de foc al disperării arde în aceeași măsură tainic și mocnit, dar și exploziv și terminal, sinucigaș individul și întreaga lui colectivitate terestră, încît direcția lui trebuie să ajungă cît mai curînd la un liman. Și acela va fi dat să fie un liman al schimbării, al salvării, al continuării vieții și condiției umane într-o altă formă, într-o altă dimensiune. Se impune deci astăzi cu stringență diferența operațională între criza culturii moderne și criza contemporaneității, criza prezentului ultim, dacă ne putem exprima astfel (dificil a spune prezent ultim, prezentul fiind deja trecut, neexistînd de fapt un prezent stabil, propriu-zis), poate mai corect numită criză a actualului. Și pentru a ajunge la actual, trebuie să începem cu trecutul: actualei crize majore prin care trece cultura mondială și umanitatea trebuie pe scurt să-i precizăm componentele sistemice, puse în evidență și analizate din diferite perspective de filozofii moderni ai culturii, pentru a ajunge la evidențierea determinantelor și diformităților sale patologice din prezent.
În acest sens, Tudor Vianu rămîne un nume de referință. Desigur, alături de el au fost și alții, precum Lucian Blaga și Mihai Ralea, dar Tudor Vianu poate fi numit fără greșeală și frică de radicalitatea preciziei, întemeietor al domeniului filozofiei culturii în România. El a fost chemat să inițieze la noi acest domeniu, de care gînditorii europeni deja se îngrijeau, din zona esteticii, a axiologiei, și de acolo a venit cu sclipitoare inteligență, vastă erudiție și totală dărurire, și cu această formație și credință și-a asumat și îndeplinit rolul: teoria valorilor este baza filozofiei culturii la Vianu cultura este creație de valori , iar filozofia culturii este, înainte de toate, o filozofie a operei de cultură, așa cum estetica este o filozofie a operei de artă. Nu ne propunem o reluare și analiză a ideilor care întrupează opera sa de filozofie a culturii, nu acesta este scopul studiului nostru, ci selectarea din opera sa strălucită, cu atîta nesaț audiată, citită și studiată de publicul larg, a acelor teme și idei utile analizei subiectului reprezentat de criza culturii actuale, văzută de noi sub explicația unui devastator asalt al factorului civilizațional asupra factorului cultural, executînd deci prin aceasta disocierea epistemică a celor două noțiuni cu statut atît de discutat (diferențiere, întrepătrundere, similitudine sau identificare) de filozofii istoriei și ai culturii: cultura și civilizația. Nu este nici vorba de o încercare de aducere a lui Vianu în prezent printr-o tentativă de adecvare forțată a ideilor și conceptelor sale la necesitatea unor utilități actuale, care aparțin totuși unui alt moment cronologic și istoric, marcat de o configurație distinctă, de un determinism propriu, cu stringențe, presiuni, tensiuni și necesități de altă natură, de alt nivel. Ci de utilizarea unei părți a fondului său teoretic privitor la morfologia și fiziologia culturii, surprinsă, de asemenea, într-un moment de criză, la analiza unui alt moment de criză, mult mai puternic, al aceleiași culturi; moment de criză decisiv, după depășirea căruia se va vorbi despre începutul unui cu totul alt stadiu al spiritualității umane, despre nașterea unui nou spirit în cultura și civilizația umană.
Modificat în spirit, în capacitatea imanentă de conștientizare de sine și a universului înconjurător, stăpîn pe o putere pe care nu o avea, văzînd totul cu un ochi mai mult, eliberat de tracțiunile opuse sfîșietoare ale unor condiții ontologice potrivnice naturii lui adevărate, pe care din eroare a ajuns să le experimenteze în mod dramatic și tragic, omul începe să scrie o altă istorie în cosmos. Potențarea stării ontologice a lucrurilor, fractura și cotitura deterministă va fi diferită de stadiul istoric al analizelor conceptuale ale lui Vianu și chiar de structura naturii sale teoretice, a tipului de viziune a sa asupra lucrurilor, prin esențiala diferență a factorului transcendent: umanitatea își va resimți conștiința și va resimți valoarea ca sprijinite și reeducate de puterea transcendentă. Simpla valoare a lui Vianu va deveni, poate mai mult ca oricînd, valoare transcendentă, valoare sacră. Uriașa schimbare și reașezare valorică va asculta de semnul și puterea milostivă a Dumnezeirii. Sacrul va impune o nouă deschidere a credinței și, prin aceasta, o altă capacitate de privire a omului în adîncul ființei sale, în adîncimea modelată a conștiinței proprii. Valoarea deci, va fi valoarea sacră, sau o valoare sacră, diferită de valoarea lui Vianu, care, deși ocupă în viziunea lui planul transcendent, nu simte în mod categoric fiorul transcendent și nu recunoaște categoric natura sa fundamental transcendentă.
În gîndirea lui Vianu, lipsit de o conștiință religioasă în sens tare, noțiunea de transcendență nu are un rol semnificativ, planul său fiind ocupat de valoare, o valoare însă prea laică, prea secularizată de estetic pentru a avea puterea reformei necesară omului acum. Valoare, activism, voință culturală, act cultural obiectiv, act cultural subiectiv, refacerea idealului clasic, operă (așezată pe activism, clasicism, umanism, raționalism) iată stîlpii pe care Vianu ridică edificiul de filozofie a culturii și de estetică totodată, interferența acestor două discipline nedispărînd complet niciodată (dovadă stînd lucrarea Tezele unei filozofii a operei). Poate că cea mai importantă ideee a sa, rămasă însă la nivel de sugestie, sau poate și de intenție, este aceea de a aborda filozofia culturii ca pe o antropologie filozofică, aceasta fiind, pentru gîndirea timpului, problema cea mai urgentă. În Idealul clasic al omului sau în Transformările ideii de om (1942) Vianu pledează pentru clasicism ca noțiune normativă a omului și ca tip peren de cultură, care se însoțește cu umanismul. Umanismul, scrie aici Vianu, consideră pe om ca pe un scop, nu ca pe un mijloc, programul lui fiind dezvoltarea tuturor posibilităților morale închise în natura omenească; punct încă îndepărtat în timp, dar singurul care trebuie să orienteze efortul omului îndreptat spre sine însuși. Pentru om, umanismul este un program infinit cu această propoziție își încheie Vianu studiul, pornit din convingerea că problema omului, a naturii și a menirii sale, se impune astăzi cu atîta putere, încît socotim că nu va fi judecată inutilă încercarea de a lămuri în trecutul reflecției omului asupra lui însuși cîteva din marile ei linii istorice și unele din acelea pe care tocmai nevoile epocii actuale ne cer a le desfășura mai departe.
După Vianu, refacerea idealului clasic era așadar necesară pentru ieșirea din criza morală pe care o străbatem și pentru a constitui totodată o soluție pentru criza generală a culturii: cine dorește menținerea bunurilor mai de seamă ale acestei culturi trebuie să-și pună întrebarea dacă restaurarea idealului clasic al omului nu este unul din mijloacele înlăturării unor amenințări care se îndreaptă spre noi din atîtea direcții.
1.1. Necesitatea depǎșirii normativitǎții clasiciste
În actuala criză, susținem noi, doar întoarcerea la norma clasicismului nu mai poate fi suficientă și, în nici un caz, nu poate constitui singura soluție de depășire a impasului profund postmodern. Cu siguranță însă că norma clasică, în virtutea substanței sale definitorii, trebuie și astăzi, poate mai mult ca oricînd, să-și apostoleze funcția prescriptivă, dar într-o manieră nouă, activistă, non-statică, non-contemplativă, neînțepenită în extaz, ci concretă, dinamică și militantă din interior către exterior. Pentru ca aceasta însă să fie posibilă, trebuie ca mai întîi conștiința să sufere o convertire de substanță, pentru ca apoi, din acest punct central de control al tuturor funcțiilor, existența individului și aici vorbim despre un homo sapiens ajuns la conștiința adîncă și dublă de homo religiosus, care înseamnă atît conștiința profundă de sine, cît și de Divin să fie capabilă să-și aplice toate corectivele pe care le crede de cuviință și de care este capabilă. Dealtfel, și Vianu vede clasicitatea în mod dualist, pentru că, fidel concepției sale activiste, clasicul homo sapiens devine homo faber, sprijinitor astfel al idealului faustic și romantic, pentru ilustrarea căruia sînt invocați Goethe, Byron și Shelley. Ciudata combinație dintre idealul clasic, al stabilității, și nu al elanului creator, și ofensiva activismului nu duce la o rezultantă abstractă și nefuncțională, pentru că Vianu înțelege această rezultantă ca pe un dualism perfect viabil și necontradictoriu: acela al activismului plasat sub pecetea valorilor clasice de bine, frumos, armonic, consonant, echilibrat și nu sub a acelora legate de fixitatea sa, de non-dinamică, de ponderabilitatea lui statuară. Se pot opera astfel de extracții calitative din concepte fără a compromite categoria funcțională și definitorie a conceptului.
Conceptele sînt atît de puternice din punct de vedere al categoriei filozofice pe care o reprezintă, încît imprimă permanență categorială identitară fiecărei calități pe care o cuprinde și care poate fi desprinsă din corpul lui și aplicată licit, sub titulatura și blazonul conceptului, unui anumit substrat. Cu condiția însă majoră ca această operație de aplicare să ducă la un construct valid, la un instrument teoretic necontradictoriu, real și nu absurd, novator și eficient.
Din această specie face parte și activismul clasicist al lui Vianu: subtil și precaut, el previne cu abilitate și eleganță eventuala acuză adusă concepției activiste de susținere în cultură, în creație, a cantitativului, de extindere și creștere continuă a spațiului creațional (mediu axiologic, spațiu social sau tehnosferă, adică o regiune nouă, o sferă de proveniență pur umană), a densității lui, adică a numărului de opere care îl umplu, împotriva naturii sălbatice și amenințătoare (filozofia culturii presupune o idee despre natură și una despre om). Prin bemolul clasicist pe care îl așează permanent, el operează oricînd reducția calitativă a cantitativului, promovînd o cantitate pozitiv valorică, de real impact civilizațional.
1.2. Sistemul axiologic și nonvaloarea
Obiectivitatea valorilor și relativa lor autonomie față de conștiintă și față de lucruri, stabilitatea valorilor filozoful le vede coincidente cu apariția și dezvoltarea omului însuși și a culturii. Toate aceste determinante axiologice fac din valoare, elementul constructiv fundamental și total al noțiunii de mediu axiologic, care este aceeași cu cea de spațiu social, constituit din totalitatea operelor de cultură sau de civilizație. Iar la rîndul lor, mediul axiologic și spațiul social (mediul axiologic fiind univers cauzal și necesar definitoriu cantitativ și calitativ al spațiului social, de aici și coincidența lor identitară) alcătuiesc împreună civilizația omenească: Toate aceste opere la un loc alcătuiesc civilizația omenească, adică produsul întregii activități a omului în vederea satisfacerii dorințelor sale.
Un alt concept, o altă teză fundamentală a viziunii axiologice, global și structural culturală a lui Vianu, și poate chiar principala sa teză, este cea legată de viziunea sa structurală asupra valorii și, de aici mai departe, concepția sa legată de dificila problemă a ierarhiei valorilor și de sistemul pe care acestea îl alcătuiesc. Alăturîndu-și eforturile filozofilor care au încercat deplasarea cognitivă și în același timp critică, analitică înspre soluționarea acestei probleme ce nu se lasă rezolvată, cu deosebită acuitate, subtilitate și forță de pătrundere, axiologul român face din jocul instabil al celor două structuri componente ale valorii raționalul și iraționalul un balans al unui centru de greutate ce nu se lasă fixat în nici unul din nodurile funcționale ale complexului reprezentat de rațiune, afect și veșnic inefabilul irațional. Și chiar și în splendida lui viziune funcțional-dinamică și structurală a organismului valorii căci pentru Vianu valoarea este un organism viu, existent fiziologic, și nu o simplă structură ori sistem , atît de limpede expusă, într-o plasticitate de-a dreptul senzualistă, gînditorul lasă să îi scape cîteva sincope ciudate, bizare fracturi ale firului rațional constructiv, pe care noi le-am sesizat într-un alt studiu.
Noțiunea care suportă interpretări în cazul temei actualului studiu nu este însă aceea de valoare în mod direct, ci indirect, prin aducerea la actualitatea convulsivă a noțiunii de sistem valoric. Și iată în ce mod: Vianu vede sistemul alcătuit din totalitatea valorilor (economică, vitală, juridică, politică, teoretică, estetică, morală, religioasă) ca pe un sistem închis în ceea ce privește structura lui, conservarea de-a lungul istoriei omului și a culturii a celor opt valori și presupunerea conservării aceluiași număr și în viitor, dar deschis în ceea ce privește capacitatea de transformare și perfecționare în timp a valorilor, ca structuri ale sale componente. Prin această teorie a sistemului valoric impermeabil la nivelul diversității interne, dar permeabil la nivelul influențelor externe cu impact reformator, optimizator calitativ al aceleiași diversități cu valențe unitare, Tudor Vianu a exprimat și propus ideeea dominantă în filozofia sa a valorii, aceea a stabilității cadrului axiologic general alcătuit de clasele de valori, ca efect al stabilității conștiintei umane și ca protecție a fundamentelor culturii, valorile reprezentînd matricea, factorul potențator și configurant al oricărui act de creație sau a tuturor actelor de creație, în infinitudinea, varietatea și bogăția lor.
Deși Vianu aduce astfel în teoria valorii și culturii o idee teoretică de o incontestabilă valoare, ne întrebăm totuși, cu gravitate și luciditate, dacă lucrurile mai stau așa și astăzi, în condițiile crizei culturale și umanitare majore, miză cu atît mai periculoasă cu cît nu este cauzată de cutremure puternice, dar exterioare, pasagere ale istoriei (cum ar fi puseurile calamitare armate), ci, dimpotrivă, în condițiile unui climat exterior pașnic, de disfuncții patologice interne profunde la nivelul mentalului, al spiritului și sufletului individual, dar și colectiv global, societar și civilizațional, planetar în esență, la nivelul naturii întregi a ființei umane. Și dacă lucrurile, astăzi, nu mai pot sta așa, putem afirma validitatea transistorică a tezei, putem afirma că ea a fost valabilă la timpul propriu al nașterii ei? Oare acutizarea momentelor de criză nu aruncă deodată o lumină mai limpede asupra paradigmei intrată deja în faza reformatoare a revoluției? Noi credem că da.
Criza culturii, a coordonatelor și constantelor valorice, angoasa existențială, jubilația unei sărbători a decăderii în toate, aniversarea zilnică a turpitudinii, a puterii de demolare a celui care nu minte și poate performa, ne face să credem că sistemul valoric descris de Vianu s-a transformat în mod nefast, sau a avut dintotdeauna o astfel de constituție, în sensul că permeabilitatea lui în ceea ce privește destinul și evoluția spre mai bine a valorilor componente a permis cu timpul intruziunea unor fluxuri energetice maladive, care au otrăvit calitatea valorii, contaminînd întregul conținut valoric al sistemului. A luat astfel ființă în corpusul sistemului un nou tip de valoare, negativă, scelerată nonvaloarea, care, lipsită de orice fel de valență (ne referim aici la atît de clamata contrapolaritate, comparativ- și conflictual-dialectică), întinsă ca un cancer, a pervertit, dereglat și degenerat întregul sistem, aducîndu-l în starea în care se găsește astăzi. Dacă această nonvaloare, care în cele din urmă este tot o valoare (în sensul de calitate negativă), a putut pătrunde din exterior în sistem, atunci înseamnă că sistemul nu are un înveliș ermetic, iar suma valorilor componente nu mai e constantă. Iar dacă nonvaloarea a luat ființă în interiorul sistemului, printr-o mutație filogenetică a evoluției unității individuale valorice, printr-o chimie internă deviantă și distructivă a compușilor săi vitali, sub acțiunea unor factori externi morbizi, corozivi, atunci alveola valorică nu este deschisă numai perfecționării și optimizării, ci, la fel de bine, pervertirii, transformării sale malefice în factor al răului, cu uriașă putere de influență și expansiune, iar învelișul sistemului, alterat, corodat și în cele din urmă distrus din interiorul său, este cel care permite, ori dinafară ori dinăuntru, acțiunea puternică, într-un sens sau în celălalt, al fluxurilor energetice negative. Deci nici în acest de-al doilea caz nu se mai poate vorbi despre integritatea și caracterul său ferm, stabil și distinct funcțional, ci, mai degrabă, despre regretabila, nefasta sa permisivitate (permeabilitate).
În concluzie, susținem că sistemul valoric, cu timpul, pe măsura adîncirii continue a crizei culturale, pe măsura atacului tot mai puternic al factorului civilizațional asupra factorului cultural pur, nu a mai putut rămîne un sistem închis , în accepțiunea și semnificarea teoretică pe care Vianu o acordă acestui termen, ci, din contră, tot mai deschis în învelișul lui structural, permițînd fie intruziunea contagioasă, devastatoare în conținutul său valoric, printre cele opt valori fundamentale, a unei antivalori, care este nonvaloarea, fie sinteza nefastă a nonvalorii în interiorul sistemului, cu aceleași efecte perturbatoare, de schimbare de polaritate axiologică și corozive la nivelul învelișului sistemic, printr-o mutație în structura AND-ică a valorii sau printr-o dereglare a interferenței valorilor.
1.3. Despre concepția activistǎ în cadrul filozofiei culturii.
Găsind și arătînd insuficiențele concepțiilor raționalistă și istoristă, Vianu le opune o concepție proprie, definită ca activistă. Vianu acceptă necesitatea unui mit central, afirmată de Nietzsche, și declară: mitul culturii noastre este mitul lui Prometeu, mit prometeic care a fost întotdeauna mitul culturii și care a ajuns în epoca noastră un simbol al cultului închinat creației. Astfel înțeles, el exprimă perfect idealul activist propus de Vianu, care poate fi exprimat tocmai prin acest cuvînt: creație. Valoarea și idealul cultural, dovedirea posibilității solidarizării valorilor cu păstrarea autonomiei lor în interiorul conștiinței individuale și recîștigarea astfel a unei perspective largi asupra lumii, iar, pe de altă parte, afirmarea existenței unui factor care poate susține efortul creator de cultură și conferi unitate rezultatelor lui acestea sînt temele fundamentele ale Filozofiei culturii. Diferențierea și autonomizarea valorilor (fundamentată filozofic de Kant), care ar fi condus la incapacitatea unei înțelegeri din perspectivă largă a întregului orizont valoric, în totalitatea lui, precum și absența unei valori centrale, supraordonatoare a tuturor celorlalte, sînt cele două fenomene învinuite de ajungerea în situația de criză a culturii moderne, a dispariției unității și a unui sens fundamental al culturii*. Omul și societatea, preocupate de o singură valoare, au pierdut dimensiunea semnificației majore, globale a culturii, lipsa coeziunii și organizării în jurul unui ideal, dezagregarea colectivă, interpersonală, infirmitatea spirituală și sufletească, dominația individualismului sălbatic, a relativismului cabotin, cronofag și dizolvant.
Dacă Saint-Simon și Auguste Comte, făcînd distincția între epoci organice și epoci critice, optează, în problema ieșirii lumii moderne din epoca antică în care se află, la reorganizarea culturii în jurul valorii religioase a evului mediu, deci la instaurarea unui nou ev mediu în plini ani ′20 -′30 ai secolului XX, dacă Petre Țuțea cel care l-a găsit pe Dumnezeu, căci a mers prea mult pe calea omului [filozofică] și prea puțin pe calea Domnului afirmă că Renașterea, care a urmat, l-a detronat pe Dumnezeu, așezînd în locul Său imperfecta și plina-I de păcate creație care este omul, Vianu este de altă părere, și în nici un caz nu se exprimă categoric asupra acelei valori centrale. Se pare că ea nici nu există ca atare, singulară, ci are reprezentativitate dinamică, procesuală, căci în viața istorică domină principiul progresului spiritual continuu. Dacă fenomenul crizei este real, soluția lui e oferită, pe de o parte, de posibilitatea conștiinței ________________
* A cărei analogie cu cultura pămîntului, Vianu, în Filozofia culturii, capitolul Idealul cultural. Concepția raționalistă, istorică și umanistă a culturii, o contestă vehement, teoria analogică a culturii rămînînd ca artefact raționalist greșit fundamentat, fals, căci dacă pot exista întinderi de pămînt care nu au cunoscut niciodată săpatul și însămînțatul, un individ sau o colectivitate lipsite complet de orice vector și dimensiune culturală, creată sau moștenită, nu pot fi imaginate: Există sau pot exista pămînturi care să nu fi fost niciodată lucrate, ne putem închipui păduri virgine, dar nu ne putem închipui suflete sau societăți omenești care care să nu aibă nici un fel de cultură.
de a cuprinde toate valorile, iar pe de altă parte, de existența totuși a unei teme centrale în cultura modernă. Nu de întoarcerea la evul mediu, care nu e de dorit și nici posibilă, avînd în vedere că însușirea esențială a desfășurării istorice este ireversibilitatea ei.
De la teoria structurii sufletești a lui Dilthey și Spranger, pe care o creditează, și care spune că uniunea serială a fenomenelor sufletești potențează conștiința individuală către o anumită valoare dominantă (idee verificată interdisciplinar de psihologi și sociologi ai culturii), că din conflictul și armonia dintre valori, în interiorul complexei structuri care este structura sufletească, se naște apetitul, capacitatea de îmbrățișare, de dezvoltare personală a unei anumite valori dominante, proprie domeniului în care el lucrează, deci specialității sale, Vianu, considerînd că această valoare centrală îi poate deschide subiectului perspectiva și spre alte valori, spre recîștigarea totalității umane, a capacității sale de a participa creator sau receptiv la toate valorile, dar nu printr-o simpatie de diletant față de cît mai multe valori, ci prin adîncirea specialității, ajunge la Nietzsche. Și anume la explicația dată de acesta fenomenului lipsei de unitate a culturii moderne, care ar consta în absența unui ideal cultural general.
Și astfel ajungem din nou la dubla perspectivă, raționalistă și istoristă, prezentă în ultima subsecțiune a cărții sale, din care autorul Filozofiei culturii analizează, reluînd și dezvoltînd expunerea din Concepția raționalistă și istoristă a culturii, două astfel de idealuri: raționalist și istorist. Înțelese în calitate de cauze finale sau de scopuri de rang superior, de valori supraordonatoare, aceste idealuri sînt cele care conferă valabilitate pentru întregi culturi și pentru lungi perioade din istoria lor. Dacă din punctul de vedere al idealului raționalist, cu cele trei atribute ale sale generalitatea (rațiunea fiind valoarea general-omenească fundamentală), progresivismul (căci rațiunea este capabilă să se dezvolte la infinit din însumarea treptată a rezultatelor ei), egalitarismul (întrucît toți oamenii participă în mod egal la rațiune), concepția raționalistă a culturii nu poate conduce la concluzia și la posibilitatea de explicare a unui scop unic al culturii, a unei finalități unice a culturii, din dubla cauză că: 1. omul nu este o ființă pur rațională, ci este și o ființă sentimentală și 2. imperios necesară pentru om nu este rezolvarea unui ideal general, transistoric, al unei culturi globale, ci a răspunde mai întîi de realizarea scopurilor particulare care aparțin epocii sale, în stare să răspundă temelor proprii ale timpului și ale societății căreia îi aparține, la aceeași concluzie ajunge și prin critica idealului istorist.
Dacă Nietzsche, conform teoriei proprii în centrul căreia se află conceptul de stil cultural, invocă împotriva concepției istoriste argumentul lipsei unui sentiment profund al vieții, înrădăcinat în subconștientul metafizic, iar ca soluții consideră regăsirea subconștientului creator (prin întoarcerea la mituri), atitudinea supraistorică (creația eliberată de conștiința relativității, în perspectiva eternității) atitudine despre care Cioran spunea că abia ea reprezintă, de fapt, adevărata viziune istorică și adîncirea în propria noastră subiectivitate, pentru a crea, pornind de aici, și pentru a ne elibera de influența altor stiluri etc., Vianu, sensibil la sensul istoric al creației de cultură, nu poate subscrie la ele. Abordarea lui nu vizează, precum la Nietzsche, doar analiza pasionată și încercarea negatoare, atee, supraumană de soluționare a crizei culturii, ci este mai largă, acoperind orice stagiu temporal al culturii și înscriindu-se în cu totul alte sisteme analitice și constructive. El respinge înțelegerea culturilor ca cicluri închise, omogene în ele însele și eterogene în raport cu altele. Omogenitatea este mai degrabă un efect al privirii de la
distanță, căci în realitate, în interiorul fiecărei culturi există mai multe grupuri sociale care nu se găsesc la aceleași niveluri de evoluție culturală; eterogenitatea face imposibilă înțelegerea altor culturi decît cea proprie.
1.4. Sistemul valoric și sistemul culturilor în perspectiva raționalist-istoristǎ
Oprindu-ne în acest punct, nu apare ca izbitoare practica de către Vianu a aceleiași viziuni structurale asupra sistemului culturilor, aplicată și asupra sistemului valoric și a componentelor sale, despre care am vorbit anterior și pe care am revizuit-o plecînd de la actualizarea ei la condițiile crizei actuale? Similitudinea este mai mult decît evidentă și nu conduce decît la aceeași omologie în conștiința sa filozofică, în profunzimea naturii sale umane, dintre cultură și valoare. După cum sistemul valoric, în viziunea sa, este un sistem închis, nepenetrabil de nici o altă valoare în afara celor opt, dar valorile componente sînt structuri deschise, aflate într-o metamorfoză continuă, mereu perfectibile, la fel, culturile nu pot fi cicluri închise și omogene în ele însele, în primul rînd pentru că nu te poți exprima asupra calității imanente, în sine a unui sistem atîta timp cît te găsești în interiorul lui de aceea el vorbește despre privirea de la distanță a culturii și în al doilea rînd pentru că asemenea valorii perpetuu transformabile, conținutul interiorului fiecărei culturi este extrem de complex și neunitar, cu gradații calitative diferite, cu contacte, interrelaționări, reorientări permanente, degajînd o dinamică în care ieșirea mereu gravă, astăzi dramatică din echilibru, deși cu valențe propășitoare, caută mereu un nou, sporit nivel entropic, pe care astăzi nu îl mai găsește. În aceste condiții, despre omogenitate în interiorul culturii nu poate fi nicidecum vorba, cît despre un statut eterogen al culturilor, unele față de altele, acesta, într-adevăr, le-ar izola, nu ar mai face posibilă comunicarea și schimburile dintre ele. În concluzie, mai justă ar fi susținerea eterogenității interiorului fiecărei culturi și al unei anumite omogenități, înțeleasă ca unitate în diversitate, a întregului potențial (complex) cultural planetar.
Un alt element, un alt remediu al crizei susținut de Nietzsche și respins de Vianu este adîncirea în propria noastră subiectivitate, pentru a putea căpăta luciditatea și forța creației pure, despovărată de influența unor stiluri străine sau parazitare. Firește că față de această opinie, izvorîtă dintr-o concepție psihologistă extremă, care susține teza într-o naștere a unei noi culturi pe un fundament anulatoriu a tot ce înseamnă cultură prezentă, Vianu, încrezător în vectorii radiali, cardinali ai unei culturi deschise, dinamice, proteice și prolifice, construite complex, atît din elemente nesubstanțiale, superficiale, cît și din structuri ontologice dintre cele mai consistente și profunde, nu poate avea decît o părere opusă. Coordonatele spațio-temporale aerate, panoramice ale concepției sale ontologice și cultural-creatoare nu se pot retrage și rămîne blocate în adîncimile carcerale și mereu confuze ale unui psihologism individualist, conflictual și, pînă la urmă, slab productiv: este zadarnic, așadar, să ne ostenim întrebîndu-ne cine sîntem; este mai potrivit să fim activi, pentru ca prin operele și faptele noastre să vedem cine sîntem cu adevărat, căci noi sîntem ceea ce faptele noastre sînt. Lucrul e valabil pentru indivizi, ca și pentru popoare: În funcție de opere, de realizări, se face caracterizarea unui popor. Cu alte cuvinte, același activism, care, firește, nu poate fi atacat, ci din contră, apreciat pentru luciditatea, voința și forța lui concret restructurantă, activism care am văzut mai sus cum a știut să se protejeze împotriva eventualului atac în punctul său vulnerabil, care ar putea fi invocat a fi tendința cantitativistă, acumulatorie a obiectului cultural.
Astăzi însă, lucrurile pe cît sînt mai grave, pe atît sînt mai nuanțate, criza a evoluat, s-a acutizat pînă la limita suportabilității ultime sau a cedării. De aceea, și instrumentele teoretico-prescriptive este necesar a fi revizuite, completate, adaptate vremurilor. Activismul nu poate fi o soluție a tuturor timpurilor, el a apărut într-un anumit moment istoric, aparținînd ultimei perioade a crizei moderne a culturii, cu determinantele sale; astăzi, momentul istoric aparține crizei postmoderne, matricea sa, pe scara evolutivă a civilizației, beneficiind de cu totul altă configurație, alte cauzalități și condiții civilizaționale. Producția și acumularea de obiect cultural, de operă, rămîne desigur valabilă, dar nu în cantitate, ci în calitate. Cantitatea necesită timp, atît pentru realizare, pentru producerea ei, cît și pentru valorizare, pentru înțelegerea, parcurgerea și asimilarea ei. Ori timpul este din ce în ce mai puțin stătător și răbdător, dinamica civilizației, în toate sensurile ei, a căpătat o amețitoare, periculoasă și destabilizatoare viteză, celeritatea timpului subiectiv și obiectiv exercită impact aproape material.
1.5. De la activism cultural la conștiintivism uman și sacralitate.
Dacă perspectivele raționalistă și istoristă au fost depășite de critica și idealul activist, activismul, astăzi, nu se mai impune cu stringentă necesitate ca variantă de remediu la stadiul crizei actuale. Imperios se impune astăzi o concepție pe care o introducem teoretic și pe care o denumim conștiintivism. Fără intenția de a o prezenta pe larg în cadrul acestui studiu, ea se înscrie spiritual-transcendentist în concepția pe care se bazează lucrarea noastră, Teoria Înaltului Determinism Energetic, mai ales în secțiunea dedicată Lunimismului, adică poziției omului, ca energie individuală fenomenalizată, materializată, în Fluxul transcentiv pămîntean (cazul altor ființe, constituente ale altor civilizații, pe alte planete ale universului, fiind de asemenea valabil și luat în considerare de noi). Concepția conștiintivistă, așa cum îi arată și numele, vizează conștiința omului, vindecarea mentală, spirituală și sufletească a omului și, de aici, a întregii societăți, prin efortul constant, susținut și permanent educabil de accentuare a introspecției, de sporire a analizei interioare de sine, de luptă cu timpul, demers aplicat în avantajul net al timpului subiectiv (astfel, și debusolanta viteză aparentă a timpului subiectiv poate fi domolită și readusă la dimensiune suportabilă). Toate acestea, însoțite de readucerea transcendentului, a Divinului printre și în noi, prin întoarcerea la Dumnezeul pierdut, sau, după Nietzsche, mort. Condiția întoarcerii la sacru, reinstaurarea spiritului credinței, a încrederii în forța ei mîntuitoare, purificatoare, este condiția necesară a cîștigării puterii de a ne mai putea uita în noi, de a ne mai putea uita la alții. Resacralizarea omului, reînDumnezeirea lui este lumina care, recîștigată, îi va da puterea strălucirii din nou, îi va aprinde farul drumului pierdut în negura vremurilor, îi va reda orbului vederea, celui înghețat cădura trupului, și chiar celui mort, viața. Lupta ateilor de orice natură ar fi ei, filozofi pozitiviști sau gînditori ai științelor fixe cu Dumnezeu a fost pierdută de la început, dar îngrozitor de păgubitoare pentru umanitate. Transcendentul trebuie recoborît în noi, sau, prin coborîrea noastră în noi, să încercăm să urcăm, pe treptele smereniei, la El. Vindecarea spirituală, sufletească, psihică și fizică a omului va însemna vindecarea întregii umanități, a culturii și civilizației.
Deși poate cel mai radical filozof ateu, Nietzsche intuiește, anticipează remarcabil nevoia de regăsire a subconștientului, de adîncire în subiectivitate, de introspecție și curățire interioară. Cu toate că Vianu nu a fost de acord cu el, iată că timpul validează aceste idei și le acordă nu numai scop creativ, de naștere a unui nou tip de cultură, de regăsire a unui stil cultural pur, ci și de vindecare a naturii umane stapînită parcă iremediabil de rău, de naștere a unui nou om (dar nu supraom) sau poate de regăsire în om a purității pierdute. De acest tip de psihologism, de această terapie este nevoie acum, altă soluție nu există. Autoanaliza conștiinței, găsirea răgazului pentru sine, de contemplare, verificare și studiu, critica lucidă, fermă a universului înconjurător, observarea, corectarea și îmbogățirea spațiului axiologic, regăsirea, reasimilarea transcendetului, existența în sacralitate, în valorile, tainele și morala bisericii creștine, fuga de pragmatic și relativ, educarea în spiritul logicii, al binelui și frumosului peren, îmbogățitor și dătător de împlinire iată liniile directoare ale conștiintivismului. Este timpul acum, neîntîrziat, pentru acest tratament în forță asupra conștiinței, program amplu, la care trebuie să participe, în afara, desigur, a subiectului principal individul, toate societățile civile și instituțiile statal-administrative, în primele rînduri situîndu-se educația (învățămîntul), biserica și, poate cel mai important, canalele media, al căror rol nu numai de distribuitoare de informație, ci și de formatoare de conștiințe, este esențial.
Astăzi, canalele media, aservite intereselor financiar-politice, sînt malefice aparate de corupere și pervertire a mentalităților, de mutilare a spiritelor, de distrugere programată și susținută a resortului uman de decelare și opțiune înalt valorică. Răul pe care îl produc, propagă și promovează aceste instituții, al căror unic scop este cîștigul material și puterea, este uriaș, depășind cu mult forța tuturor celorlalte instituții educativ-moral-formatoare la un loc. Criza postmodernă este cu totul altceva decît criza modernă trăită și analizată de Vianu. Astăzi, o privire chiar și activistă asupra culturii, în sensul efortului susținut de îmbogățirea valorică cu opere de artă a patrimoniului universal, nu mai este suficientă. Activismul, astăzi, nu mai înseamnă creație, ci luptă neobosită cu ordinea lumii și, în primul rînd, cu sinele fiecăruia dintre noi. Trebuie schimbată o lume, și pentru aceasta se începe de la om, fiecare trebuie să înceapă cu sine.
|
Dragoș Niculescu 8/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.