Călătorie neașteptată
Adio, draga mea,
mai aruncă uneori câte o floare
peste cuvintele mele
și ai grijă să nu mă năpădească amintirile
căci și așa, pe piept, mă cam apasă norii.
Căderea zăpezilor ne minte mereu,
înveșmântați vom fi cu sentimente de gală
dansând prin catacombe,
labirinturi neșfârșite de intenții și idei.
Și rătăcind târziu prin noaptea renunțării,
îmi schimb identitatea
să nu mă recunoască nici pisica
nici propriul nume pierdut în cărțile stelare
iar din Orfeu voi deveni o fiară,
fără memorii și cuvinte.
Movila de pământ sub care dorm
va deranja cândva
plugul ce mi se prinde-n coaste
îndurerat mi se va rupe brațul
cu pana scrisului îmi voi tăia trecutul,
precum sinucigașul venele,
mâinii drepte, conștiinței stângi
Iar tu o să te miri mereu de ce nu am venit înapoi
HOMO PEREGRINUS
Partenerul ideal al vieții este moartea,
o stare normală a materiei
la o anumită dimensiune:
dimensiunea umană (atât de șifonată și diformă).
Preludiul morții este boala,
tristă avangardă hotărâtoare,
care poate lipsi uneori.
Zilele devin un marș
anost și uniform,
din ce in ce mai enervant și dureros.
Partenerul ideal al morții
rămâne indiferența,
adică jocul fără miză.
În fond se teme doar
jucătorul care pregătește o cacialma.
Dacă reușește, în urma lui
rămân furtuni de flori,
întregind rostul unei minciuni devenită adevăr,
ca o dragoste neîmpărtășită.
Dacă nu reușește
Partenerul ideal al indiferenței
rămân drumurile lungi, prăfuite și liniștite.
Linia orizontului ca o promisiune
perpetuă, misterioasă,
convertind forma oarecare într-un
continent fabulos, sau pustiu.
Deșertic.
Partenerul ideal al omului
în deșert, rămâne moartea,
o stare atrofiată a materiei,
dar normală,
mai ales în deșertul uman.
P A R A D O X U L I U B I R I I
Când ai intrat înăuntru,
m-ai privit cu ochi căprui
și m-ai întrebat
ce scrie în cartea aceea galbenă.
- Poveștile timpului ți-am răspuns
câte una pentru fiecare secundă.
A doua oară
m-ai privit cu ochi incolori
și m-ai întrebat cine a scris cartea aceea galbenă.
- Fiecare o scrie pentru el, în versuri
ți-am răspuns.
Ultima oară ai intrat înăuntru,
m-ai privit cu ochii tăi
și mi-ai spus
că mă iubești mai mult decât eu iubesc cartea aceea
galbenă.
Clepsidra care-mi șoptea versurile
s-a spart în mii de cuvinte
risipindu-se ca niște fire de nisip
în existența noastră.
De atunci noi am rămas aceiași,
dar cartea galbenă a timpului
se subțiază mereu.
Mircea Mavitzian
|
Mircea Mavitzian 7/21/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.