Trei răspunsuri despre romanul „Și văile șopteau numele tău” de la autoarea lui, Andreea Sepi
„Mă încăpățânez să cred că dragostea, erosul întrupat și spiritualizat, rămâne cea mai la îndemână cale de acces la sacrul din noi.”
1. Cum s-a conturat ideea romanului Și văile șopteau numele tău?
Totul a început în pandemie, cu o provocare pe care mi-am adresat-o mie însămi: absolvisem Bachelor-ul de filologie engleză la Londra și am vrut să știu dacă sunt în stare să scriu și proză lungă, pentru că eu am debutat cu proză scurtă în reviste americane. Inițial, a fost o simplă poveste de dragoste cu două personaje, un micro-roman, țin minte că prima versiune avea undeva pe la 40.000 de cuvinte, dar simțeam că oamenii pe care-i creasem, protagoniștii, aveau de fapt mult mai multe de spus. Și nu doar atât, ci, pe măsură ce îi scriam, îmi dădeam seama că, inconștient, creasem prin ei două lumi: România văzută din interior și România văzută din afară. Citeam pe atunci foarte multă non-ficțiune, filosofie, psihologie, neuroștiințe, antropologie, religie, iar polarizarea aceea din pandemie, ciocnirile de opinii și viziuni m-au făcut să abordez în carte și teme mai complexe, cum ar fi tabuurile, traumele noastre – individual și ca societate –, dinamica resentimentară, raportul dintre credință și cruzime. Și mi-a venit ideea că iubirea imposibilă și totuși indispensabilă dintre doi oameni cu concepții de viață radical diferite ar putea fi o metaforă, o alegorie despre societatea noastră în ansamblu.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Pasionant, dar și anevoios. N-am să te mint, romanul ăsta este rezultatul a 10-12 rescrieri majore, plus zeci de corecturi, editări… De fiecare dată când îl trimiteam unei edituri, mă apuca spaima că de fapt nu e încă finisat, terminat, și mă apucam să corectez și să rescriu. El are acum două părți, practic romanul inițial și sequel-ul său, pentru că primul beta reader pe care l-am avut s-a atașat atât de mult de personaje, încât m-a rugat să scriu neapărat o continuare. Deveniseră cumva prietenii noștri. De aceea mi-am dorit ca ei să aibă și o voce personală, în puzzle-ul de 360° care mai conține și vocea unui narator omniscient, de deasupra. Iar pentru mine, în perioada aia otrăvită de frici și de ură din pandemie, a fost de-a dreptul terapeutic să mă afund într-o frumoasă poveste de dragoste, în care doi oameni își oferă unul altuia nu doar deschidere și tandrețe (chiar dacă reprimată), ci și ceea ce se numește bunăstare epistemică și conexiune intelectuală. Fiind închiși în case, fără un orizont clar, mă preocupa și tema așteptării. Ce-și oferă ei unul altuia este așteptarea, disponibilitatea de a te deschide și a păstra un loc în tine și pentru altcineva, pentru altceva, pentru un dialog, un schimb. Disponibilitatea de a te lăsa schimbat, la o adică. Pentru că viața vine peste tine, vrând-nevrând, cu potopul ei de prozaic și de rutină, și tot ce licărește la capătul tunelului este speranța asta că cineva va vrea să te cunoască, să te înțeleagă, să te primească, să te accepte așa cum ești și să reclădească întregul cu tine.
3. Cum v-ați dori să fie citit romanul Și văile șopteau numele tău?
Mi-aș dori să fie citit cu o minte și o inimă deschise și cu disponibilitatea de a descifra printre rânduri, de a te lăsa cucerit, fascinat de narațiune, dar și de a gândi, de a vedea în ea o mică parabolă despre cum poate că am naviga mai bine dacă ne-am pune la comun bucățelele de hartă. Despre cum tradiționalismul agresiv poate fi și simptomul unei lipse de viziune pentru viitor, o formă de groupthink care ne limitează creativitatea. Pentru că, oricât de acaparați am fi de o poveste sau alta, orice poveste este doar un decupaj al realității, o reducere a ei la câteva cadre alese, care pot fi oricând reinterpretate sau ordonate diferit, iar oamenii nu sunt niciodată alb-negru, cu toții avem nuanțe de gri. Și în loc să ne demolăm unii pe alții, poate că am putea să ne inspirăm reciproc. Poate că e anacronic să scrii astăzi un roman de dragoste pursânge, care are ca teme secundare legitimitatea unei iubiri, raportarea la sacru, la viață și la moarte, conflictul dintre tehnologie și experierea nemijlocită, condiția femeii sub presiunea ceasului biologic, dar eu mă încăpățânez să cred că dragostea, erosul întrupat și spiritualizat, rămâne cea mai la îndemână cale de acces la sacrul din noi.
revista Familia / aprilie 2025
|
Familia 4/11/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.