„Doamne, dă-mi câta năroc” (între vremelnic si vesnicie)
Versurile poetului Iosif Băcilă „ – Doamne, dă-mi câta năroc!”// Si ai grijă să rămână / Slova-n vrană de lumină! - /Slova-n vrană de lumină!” (cartea „Lacrimă sub candela aprinsă, p. 155) mi-au adus aminte de o strigătură : „Foaie verde busuioc, / Doamne, dă-mi câta naroc, / Cu mândruta să mai joc!” Uitasem strigătura. Câte n-am uitat trecând prin viată! Multe a pierdut lumea în uitare sub dorinta sfântă a vietii: trăirea. Cu sigurantă că poetul a auzit de multe ori această rugăciune concisă în mediul său si, spirit eminamente legat de traditia loculuit, a păstrat-o pentru valoarea ei esentială. De unde si autonomia în raport liric. În plan sintactic se produce un raport de coordonare. În acelasi timp vine de la sine lămurirera unui aspect al norocului: existenta creatiei. E o strategie poetică în măsură să aducă profunzime în stilistica textului propus prin asociere subtilă.
În textele reproduse apar apar formele năroc, naroc. Prima are un caracter arhaic, dovedind un spirit conservator al graiurilor almăjene (Tara Almăjului) în evolutia fonetică prin asimilare (naroc, în Craina, zonă învecinată). Interesat este faptul că termenul latin fatum nu are reflex în limba română. Folosit, lexemul latin dovedeste un caracter livresc. Cuvântul românesc furtună a provocat controverse etimologice, atribuindu-se origine neogreacă sau latină: φουρτούνα, fortuna. Sensul primitiv „soartă”, pe care l-a avut cuvântul românesc, ar arăta originea latină, cu schimbare semantică petrecută ca în italiană, franceză si în spaniolă. Cred că nu este lipsit de interes să amintesc că, în limbile literare slave balcanice si în poloneză, nu se folosesc termeni proveniti din paleoslavul narokŭ (Miklosich, Slav. Elem., 32, după DER).
Reluarea versului, pentru păstrarea echilibrului accentelor, se leagă de măiestria expresivitătii de sorginte în lirica orală sub aspect cantabil.
Valoarea sintetică a metaforei vrană (de lumină) are ca suport spiritual invocatia poetului si creatia. Structura viată-moarte e natura existentei. „Lângă odihna poetilor …” (George Suru) rămâne creatia. E vorba de relatia timp-creatie: „vrană de lumină”sau „interiorul timpului”, după cum spunea Nichita Stănescu. Generalizarea unei situatii particulare are un singur sens: păstrarea zestrei culturale a umanitătii. Împlinind o astfel de dorintă, lumea poate sa treacă prin orice apocalipsă provocată de oameni.
Nu stiu, fără e exclude posibilitatea, dacă există limbi care să nu fi împrumutat cuvinte. Motivarea istorică a împrumutului nu are nevoie de explicatie. E ceva obisnuit ca viata. Natura polemică a limbajului e una, dar politică interpretării e alta. Influenta lingvistică slavă (paleoslavă si limbile mostenitoare) e o realitate, însă exagerarea ei a devenit dogmă. Contactele dintre limbi (directe sau indirecte) trebuie trecute prin sita obiectivitătii. Discrepantele, contradictiile dintre ipoteze etimologice consternează uneori.
Miscarea convergentă într-o uniune lingvistică, cum e cea balcanică, are determinare etnică si lingvistică manifestată ca factor comun.
Dacă as afirma că lexemul vrană nu are origine slavă, as intra în asertiunea: „A fi nationalist în România … însemnează a te aseza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii si a trăsnetelor răzbunării”(N. Crainic).
Vrană, după dictionarele noastre explicative, are sensurile: gaură făcută în butoi pentru umplere si golire; dopul care astupă acest orificiu; deschiderea din ocolul morii pe unde curge făina; urdinis; gaură la fluier, pe unde iese aerul. DEX notează etimologia bg. vrana. Aceeasi origine apare în MDA cu alfabet bulgar : вранa). Din DER, transcriu: „sl. vrana (Cihac, II, 465; Conev 63), cf. bg, vrana, sb. vranja, pol. wrona. Pentru cep, în bulgară se foloseste cuvântul тапа (imprumutat de limba română, în Dobrogea). Limba sârbă întrebuintează cuvintele врана (vrana), доп (dop), цеп (cep). În poloneză wrona are sensul cioară. Pentru cep se utilizează termenul czop si, pentru gaură, otwόr.
Structura unei limbi absoarbe, în contacte lingvistice,
elemente lexicale, retine, prin adoptie, ce este necesar, dintr-o „providentă istorică si culturală”, păstrându-si esenta.
Prin sinonimie partială, în expresia poetică, termenul vrană se întâlneste cu elementul lexical geană „margine, locul de unde curge lumina”, alături de „zare, orizont”: „Taie geană / de pădure, / nunti / pe-ntinderile-azure/”(volumul de versuri Lacrimă sub candela aprinsă, p. 66); „Maica-i geană în zăbrani ,/ Să culeagă stir, urzici - / Umerii i-s plini de ani, / iar ciupagul, nins cu-arnici.”(Ibidem, p. 155).
Ternenul slovă, de la sensul scriere, trece metaforic, la întelesul creatie. Paleoslava nu a pierdut, dar expresia artistică a poetului din Almăj a câstigat împreună cu limba română. Semnificatiile de profunzime curg pe vrana vechimii limbii noastre.
Câta, adverb cu întelesul „putin”, atrage, fără doar si poate, atentia, caracterizând fundamental, alături de alte aspecte, unele graiuri românesti vestice. Ca lexem al locului, sporeste autenticitatea.
De referintă, rămâne versul „Poetul este un rege si i se cuvine tronul” (Al. Macedonski). Si tronul poetului Iosif Băcilă e limba română, cuvintele specific almăjene, care produc smăltuirea metaforică a expresiei lirice pentru celebrarea emotiei în inspiratie.
Sigle: DER – Dictionarul etimologic român; DEX – Dictionarul explicativ al limbii române; MDA – Micul dictionar academic.
Constantin Teodorescu,
New Dundee Ontario
|
Constantin Teodorescu, 3/23/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.