Cugetări de post
Păcatul tăcerii
Există un păcat nevăzut, unul care nu lasă urme, dar care apasă greu asupra sufletului: păcatul tăcerii. Nu trebuie să faci rău ca să fii părtaș la el. Uneori, e suficient să taci, să privești și să treci mai departe.
De multe ori, ne simțim împăcați cu noi înșine. Nu jignim, nu rănim, vorbim frumos și cumpătat. Credem că suntem drepți. Dar viața nu este doar despre ce facem, ci și despre ceea ce alegem să nu facem.
Ne trezim uneori martori la o nedreptate. Poate un strigăt în stradă, poate o umilință la locul de muncă, poate o suferință ascunsă într-un colț de lume pe care îl privim cu nepăsare. Și tăcem. Tăcem pentru că nu ne privește. Tăcem pentru că e mai comod. Tăcem pentru că ne spunem că, poate, cel care suferă și-a meritat soarta.
Dar în acel moment, fără să ne dăm seama, devenim judecători. Cântărim fără să cunoaștem, hotărâm fără să înțelegem, lăsăm lucrurile să fie, crezând că ele nu ne ating. Și astfel, fără să ridicăm un deget, participăm.
Un exemplu simplu
Pe o stradă aglomerată, un bătrân își scapă plasa cu câteva mere. Un copil i le fură și fuge. Oamenii privesc, dar nimeni nu intervine. Unii chiar gândesc: Poate bătrânul a fost zgârcit toată viața, poate acel copil are nevoie de mâncare… cine știe? Și merg mai departe.
În acea clipă, nu doar că au asistat la nedreptate, ci au și justificat-o, au acceptat-o. Au fost martori, judecători și, în final, complici.
Responsabilitatea tăcerii
În Tainele vieții și ale universului, Scarlat Demetrescu vorbește despre responsabilitatea sufletului nu doar pentru propriile fapte, ci și pentru ceea ce permite să se întâmple. Să privești răul și să nu-l oprești nu înseamnă doar pasivitate, ci o formă subtilă de complicitate.
Viața este un câmp de experiențe, unde fiecare acțiune sau inacțiune modelează evoluția spiritului. Pasivitatea în fața răului este ca o umbră pe lumina sufletului, căci ceea ce tolerăm devine parte din noi. Nu suntem doar ființe individuale, ci fire interconectate într-o țesătură mai mare, unde orice nedreptate ignorată lasă o pată în conștiința colectivă.
Se spune că legea divină nu pedepsește, dar nici nu absolvă. Răul pe care îl lași să existe fără să-l îndrepți nu rămâne în afara ta. Îl iei cu tine, în tăcerea ta, în pasul tău grăbit, în conștiința ta împăcată doar pe jumătate.
Adevărata corectitudine nu înseamnă doar a nu face rău, ci și a avea curajul de a fi un canal al dreptății. Chiar și atunci când e incomod. Chiar și atunci când ceilalți tac. Chiar și atunci când ți-e teamă.
Pentru că în cele din urmă, cel care privește răul și nu face nimic, îl face și el.
Egoismul – povara unui suflet închis
Scarlat Demetrescu, în Tainele vieții și ale universului, vede egoismul ca pe o povară pe care sufletul o poartă fără să știe. Este ca un om care strânge apă într-un vas crăpat, crezând că o păstrează doar pentru el, dar în realitate, pierde totul.
Un suflet egoist își închide porțile în fața luminii. Crede că protejează ce are, dar în loc să se îmbogățească, sărăcește. Pentru că darurile vieții – iubirea, blândețea, ajutorul – nu cresc prin păstrare, ci prin dăruire.
Gândiți-vă la o floare care refuză să împartă parfumul ei. Credeți că rămâne mai frumoasă? Nu. Se usucă singură, fără ca nimeni să-i vadă splendoarea. Dar floarea care își împarte mireasma cu lumea întreagă își lasă amprenta în sufletul fiecăruia și devine nemuritoare.
Demetrescu ne învață că bunătatea este cel mai înalt dar al unui suflet. Nu bogăția, nu puterea, nu cunoașterea – ci bunătatea. Un om bun lasă lumină pe unde trece, iar lumea din jurul lui devine mai caldă, mai blândă, mai vie.
Așa cum păcatul tăcerii apasă sufletul, tot astfel egoismul îl face greu, ca o piatră. Dar când alegem să fim buni, când nu ne temem să dăruim o vorbă bună, un gest mic, o mână întinsă, sufletul nostru devine ușor ca o rază de soare. Și atunci, viața capătă sens.
Un alt înțelept, Nicolae Steinhardt a vorbit profund despre bunătate, considerând-o una dintre cele mai înalte virtuți creștine și umane. El vedea bunătatea nu ca pe o slăbiciune, ci ca pe o forță imensă, o expresie a harului divin și a adevăratei libertăți interioare.
Unul dintre cele mai cunoscute citate ale sale despre bunătate este:
„Bunătatea este semnul distinctiv al omului superior. Ea este cea mai înaltă formă de inteligență, fiindcă presupune nu doar înțelegere, ci și depășirea propriului eu.”
Steinhardt sublinia că bunătatea nu trebuie să fie doar un gest ocazional, ci un mod de viață. În Jurnalul fericirii, el vorbește despre faptul că oamenii buni sunt fericiți, indiferent de încercările prin care trec, pentru că bunătatea îi apropie de Dumnezeu și de adevărata esență a sufletului.
De asemenea, el avertiza că bunătatea nu trebuie confundată cu naivitatea:
„Bunătatea adevărată nu este slăbiciune, ci putere. Ea vine dintr-un suflet care a ales conștient să fie lumină într-o lume care uneori preferă întunericul.”
Pentru Steinhardt, bunătatea era o formă de libertate, pentru că doar un om cu adevărat liber poate alege să fie bun, chiar și atunci când lumea îi oferă motive să fie altfel.
|
Carmen Oltean 3/23/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.