Constantin-Vodă-Brâncoveanu în cultura și spiritualitatea românească
Pentru o imagine de ansamblu, încep nonconformist si subiectiv, amintind câteva lucrări fundamentale despre domnul martir al românilor: N. Iorga, Viata si domnia lui Constantin-Vodă-Brâncoveanu (1914); A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană. Volumul VIII: Domnia lui C. Brancovanu (1689-1714), (1929); N. M. Popescu, Viața și faptele domnitorului Țării Românești Constantin vodă Brâncoveanu (2014); Ștefan Ionescu, Epoca brâncovenească (1981); Ion Istrate, Barocul literar românesc (1982); N. Ghyka-Budești, Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, vol. I-IV (1927-1938); Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română a secolului al XVII-lea (1976); A. Silvestri, Arhetipul călugărilor sciți Eseuri despre Bizanțul paralel (2003).
Se cuvine și o precizare. Bibliografia epocii brâncovenești este covârșitoare, pentru a nu spune enormă. Evoluția ei arată cum termenul strict de istoriografie a pătruns în istoria artelor, apoi în știința literaturii.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu se întinde pe o perioadă destul de lungă într-o vreme plină de frământări și într-o țară prinsă în interesele celor trei mari imperii ale vremii . În fața Vienei (1683), imperiul cu viața cea mai lungă în istorie n-a putut trece definitiv pragul spre întreaga Europă, pentru care a curs atâta sânge românesc și s-a scurs atâta bogăție de la noi, vieti si valori materiale. Domnia lui începe cu două acte semnificative: politic, a preluat conducerea țării fără a aștepta numirea de către turci; cultural, a terminat tipărirea Bibliei în limba română. Din perspectivă culturală și politică, Biblia de la București are valoarea unei declarații de independență și reluarea unei tradiții sufocate de o haină străină ființei naționale, limba slavonă. Din punct de vedere religios, se vede în această manifestare pasul hotărâtor în practicarea liturghiei în limba noastră, reacția ortodoxiei românești față de limbile devenite prin prejudecată si oprimare, sfinte(latină, slavonă, greacă) și expansioniste, față de tendințele de absorbire ale catolicismului și ale Reformei.
Atitudinea românilor a fost europeană, deși avea obligații de aliat, prin capitulațiile care au menținut existenta tărilor românești. Orientarea spre Europa apuseană era necesară în ieșirea dintr-un mod de producție asiatic care determina o slabă dezvoltare economică, dar se lovea de interesele de aservire occidentală, de intenții geopolitice vizibile în diplomația marilor puteri, chiar în ideologii culturale. Termenul pentru această stare de fapte ar fi singurătate europeană, după Artur Silvestri, care apare în toate momenteler cruciale românești, în experiențele trecutului și în loviturile prezentului primite globalist.
Deși a sfârșit tragic, Constantin Brâncoveanu preconizează soluția diplomației în plan politic, iar în planul culturii împletirea bizantinismului și românismului, ceea ce va da epoca brâncovenească, cu delimitare de cultura greacă devenită mod de existență în relațiile grecilor cu otomanii, cu trecere prin Fanar. Dominația grecilor din Fanar nu a înlăturat spiritul autohton. Paradoxal, a existat o cultură oficială, uneori cu aspecte elitiste, și cultura țărănească în forma ei clasică.
Modelul cultural brâncovenesc este vizibil ca stil mai bine în arhitectură ca sinteză de elemente orientale, occidentale și autohtone, neomogene la început, ținând seama că epoca brâncovenească a fost pregătită într-un anume fel de tendințe manifestate mai înainte. Casa țărănească se redimensionează prin pierderea, în parte, a orrnamentației orientale, prin încadrarea elementelor occidentale (balustradele balcoanelor și teraselor, arcade, coloane pentru susținerea arcadelor, a unor părți dintr-un edificiu), cu deschidere amplă spre mediul natural care nu avea nevoie de corectare, de acomodare, de adaptare umană. Impresia de baroc, de urmare cosmopolită a unor concepții străine cade sub imaginea grandorii. Viziunea sculpturală țărănească românească devine conștiință artistică superioară, culturală (palatele de la Potlogi și Mogoșoaia). Elementele etnice evidențiază ideea națională, care, prin difuziune artistică, duc mai departe politica unității realizată temporar de Mihai Viteazul. Se înțelege prin aceasta ideea lui G. Călinescu în Istoria sa de întoarcere la arhaic pentru a crea originalitate, ceea ce nu înseamnă decât revenire la forme esențiale, de echilibru universal, asa cum le-a simtit C. Brâncusi..
În arhitectura eclesiastică, biserici și mănăstiri, domnitorul se sprijină pe Teodosie Veștemeanul din Transilvania, pe pictorii de biserici care străbăteau țările românești, transmițătorii de soluții ce poartă rusticizarea picturii fără a pierde din profunzime, pe tipograful Mihai Ștefan din Ardeal, care devine asistentul lui Antim Ivireanul și care va fi trimis în îndepărtata Georgie.
Reacția lui Constantin Brâncoveanu față de unitația din Transilvania nu exprimă o rupere de Europa, ci dorința păstrării elementelor naționale în Europa. Gândirea stolnicului C. Cantacuzino a prins rădăcini temeinice în nepotul său, românii fiind o masă unitară cu vechi origini.
Aspectul literar are o dimensiune care se apropie de valoarea Dosoftei, Miron Costin, N. Milescu, manifestându-se în forme bizantine de factură elenistică, deși nuanțele aristotelice și renascentiste sunt evidente. Nu se ridică la nivelul istoriografiei momentului. Importantă este pentru acel timp dorința de realizare culturală comună prin stabilirea de legături intelectuale cu mitropolitul Dosoftei, cu spătarul N. Milescu, chiar cu străini, dintre care amintesc pe Gheorghe Brancovici, un sârb din Banat, grecii Panteli-mon Ligaridis, Ion Cariofil, italienii Andreea del Chiaro ( cu un rost straniu în viața țărilor românești, mai puțin cunoscut de semenii noștri), Giovani Candido Romano.
Circulația cărții lucrează spre unitate culturală românească, deși se dezvoltă în limba greaca în principal într-o formă de cosmopolitism literar, înainte de starea de saturație din perioada domniilor fanariote și cu alte scopuri. Din cel 14 cărți tipărite de Antim Ivireanul la Snagov înainte de 1701, cinci sunt românești, iar la București, din 15 cărți, 11 sunt în greacă. Se încearcă în acest fel ruperea de tradiția limbii slavone în biserică.
Se știe că familia Brâncoveanu, prin Constantin (a tradus din Plutarh), prin Stefan și Radu, au avut vădite înclinații culturale. S-a acceptat și limba latină. Orientarea a dat pe Radu Popescu. Se scrie și în românește, chiar dacă aspectul artificial, livresc este dat de sintaxa limbilor clasice. Modelul viu, popular, ca în opera lui Neculce, apare în Istoriile lui Radu Popescu și în epistolarul lui Teodosie Veștemeanul. Deși se impun de la sine, cărțile populare Alexandria, Varlaam și Iosafat pătrud în toate mediile de cultură. De fapt literatura populară este respinsă pe cale cultă. Explicația este simplă, de atitudine: se descoperă, prin comparație, nivelul literaturii noastre. Orgoliul culturilor greacă, latină, îngrijorător, vine și din dorința unei civilizații creștine, cultura țărănească având elemente de păgânism, deși cărțile populare nu reprezintă folclorul nostru autentic, deși Psaltirea în versuri de Dosoftei și tradițiile din culegerea O samă de cuvinte de I. Neculce exprimă o atitudine de viitor. Artificialitatea stilului stolnicului Cantacuzino nu trebuie să ne mire, nici din Omiliile lui Antim Ivireanul (predica religioasă devine etică, de forma, am spune eseistică), pentru că se găsește și la Dimitrie Cantemir. În acest paradox, se descoperă obsesia întemeierilor, după același A. Silvestri. Cronica Anonimul brâncovenesc arată un povestitor remarcabil. Theodor Corbea, în Notă pentru mesajul fratelui meu mai mare David Ceaușu, dovedește inteligentă artistică și spirit de obsevație. Radu Greceanu, în Începuturile povestirii vieții prea-ilustrului și prea-creștinului voievod al Tării Romanești Constantin Brancoveanu-Basarab există o istorie secretă, un plan paralel de realitate, demonstrează spiritul ubicuității, pitorescul limbii, veninul invectivei dincolo de cruda jignire, darul/natura caricaturii, tehnica burlescului. Cronica Cantacuzinilor produce stilul caustic, violența limbajului. Toate aceste vor deveni elemente caracterisrice regionalismului creatorîn proza din Muntenia.
Modelul fanariot funcționa dar nu la nivelul său de mai târziu, devenind frână în evoluție, deoarece determina complexe de inferioritate culturală.
Epoca brâncovenească nu rămâne un fenomen izolat la Țara Românească, clasicismul istoriografic, de natură enciclopedică, are o lungă tradiție, cu nimic mai prejos de planul european, preluată de Neagoe Basarab într-o capodoperă care a provocat invidie, continuată de personalități care oferă perspectivele culturii occidentale, cum sunt stolnicul C. Cantacuzino, cronicarul Miron Costin, domitorul savant Dimitrie Cantemir, spătarul N. Milescu etc.
Destinul de martir al lui C. Brâncoveanu a fost multiplicat de alți români căzuți ca jertfă pentru vinovăția de a fi români. Pelerinajul la moaștelelui menține trează conștiința că și azi ne găsim în interele altor imperii care trăiesc prin expansiune econo-mică și financiară. Trebuie sa ne obsedeze o concluzie cu valoare practică: Opera artistică a lui Brâncoveanu e unitară ca si politica lui. E rezultatul unei stăruinte neîntrerupte si a unei vointi care n-a cunoscut odihnă (G. M. Cantacuzino), care, cultural, a dat cea mai întinsă iradiere în lumea răsăriteană (George Ivascu).
CONSTANTIN TEODORESCU, New Dundee ON
|
Constantin Teodorescu 2/21/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.