Stânca pe care suntem ziditi
Toate popoarele care au lãsat în urmã lor un nume au crezut în nemurire.Iar credința în nemurire,în chip necesar,obligã respect pentru înaintași,respect pentru strãmoși și constiinta cã cei vii și cei morți alcãtuiesc un trup.
Stramosii sunt aceia care au lãsat o culturã cu tot ce cuprinde ea:limba,credințã,identitate,pe care urmașii au datoria sã o contiune și sã o dezvolte.Respectul pentru moștenirea strãmoșeascã reprezintã o porunca esențialã și care trebuie urmatã de cãtre orice popor sau comunitate care au respect de sine.Pe mormintele strãmoșilor s-au zidit toate civilizațiile demne de acest nume și cel mai solemn jurãmânt pe care îl pot face oamenii este de a nu uita niciodatã ceeace datoreazã strãmoșilor.În același timp,vorbind despre strãmoși și despre ceeace le datorãm,nu este lucru ușor.Întâmpinãm aici greutatea de a exprima ceeace simțim autentic și efortul de a nu repeta ceeace ar trebui sau nu ar trebui sã simțim dupa moda momentului
Este vorba de exprimarea onestitãții fațã de existențã în forma ei cea mai autenticã,acolo unde nu se poate nici minți și nu pot fi nici mimate sentimente. Cãci cel mai ridicol lucru este entuziasmul afectat.
Atunci când ne uitãm spre moștenirea strãmoșeascã nu trebuie sã o facem cu sentimentul cã vom afla sau contempla o relicvã,o piesã de muzeu.Nu contemplãm ceeace a fost,contemplãm ceeace existã.Ne gândim nu la oameni care au fost,ci la oameni care nu mai sunt vazuti.Care sunt absenți fizic și prezenți în duh.În urma strãmoșilor nu rãmân "realizãrile",ziduri condamnate ruinei și dispariției,rãmâne modelul unor existențe care au fost consecvent morale și rãmân jertfele"inutile",biruintele gândului.În urma lor au rãmas lucrurile "inutile",singurele care dãinuie,singurele jertfe autentice.
Strãmoșii sunt cetatea întãritã în care ne putem întoarce și din care nu ne va alunga nimeni.,niciodatã.Iar aici trebuie subliniat cã datoria și respectul fațã de strãmoși nu are nimic de a face cu "cultul morților" sau al "morții".Cei care suntem în aceastã lume și cei plecați alcãtuim un trup și acest trup este viu:"Dumnezeu,deci nu este al morților,ci al viilor,cãci toți trãiesc în El"(Luca 20,37)
În cazul Neamului Românesc respectul pentru moștenirea strãmoșeascã existã și acest respect este singura garanție pe care o avem cã vom dãinui ca Popor în istorie.
Foarte tristã este împrejurarea cã destui dintre contemporani aleg sã își renege sau ignore originea și moștenirea strãmoșeascã.Amãgiți de standardele unei lumi aflatã în adâncã și jalnicã amãgire,existã indivizi care își tagaduiesc identitatea.Sunt figuri sinistre care insulta trivial tot ce este romanesc:de la Fat Frumos la Ileana Cosanzeana si de la Eminescu la Caragiale.Cei care fac asemenea fapte sunt in esenta rebuturi umane.
Aceastã sunt cazuri triste și care pot produce doar pleavã.Cei care se leapãdã de Neamul lor și de moștenirea strãmoșeascã în realitate nici nu sunt vrednici de ele.Dacã nu îți ști strãmoșii,vei uita ceeace ești.Cel care se "rușineazã" de propriul Neam ,se rușineazã de proprii strãmoși.
Nu existã "oameni în principiu",fiecare existențã,individualã sau colectivã,este și rezultatul moștenirii existențelor anterioare.Nu suntem singuri,suntem parte dintr-un șir care este fãrã început și care,cu voia lui Dumnezeu,va merge înainte.În aceste condiții trebuie sã respectãm moștenirea strãmoșeascã și sã o ducem mai departe.Iar pentru Români nimic nu este mai de preț ca moștenire ca Limba și Ortodoxia, Dreapta Credințã.
A fi nãscut Ortodox,dupã pãrerea mea,este cel mai mare privilegiu.Dar a trãi Ortodox și a muri Ortodox înseamnã luptã “pânã la sânge” zi de zi și clipã de clipã.Este bine știut cã celor care îl cautã cu stãruințã Dumnezeu le dã suficientã luminã,dar pentru cei care nu îl cautã,pe aceia Dumnezeu îi poate lãsã în teribil întuneric.Dar mai departe se cuvine sã privim lucrurile mai din aproape și în amãnunt.
Este un fapt istoric cã Românii,pânã bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.
“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate româneascã și chiar și aceea a fost adusã sã primeascã învãțãturile Episcopiei Romei,așa zisa “Bisericã” Romano Catolicã,cu sila,cu tunurile.În plus de aceasta “învãțãturile” Episcopiei Romei rãmâneau îmbrãcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxã.Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era priceputã.Din punct de vedere cultural “uniatia” a rãmas parte a spațiului Ortodox.Cã așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudatã,circumstanțialã dar ilustrativã.
Atunci când clerici “uniati” au început sã militeze activ pentru o deplinã încadrare a “uniatiei” în structurile Episcopiei Romei ei și-au dat seama cã acest lucru nu poate fi fãcut folosind limba românã,limba “poporului”.În aceste condiții au cãutat ei sã “latinizeze” limba românã.Acei cãrturari,poate de bunã credințã dar rãtãciți,își dãdeau seama cã ‘papismul” nu poate fi lãudat în “limba vechilor Cazanii,care-o plâng și care-o cânta,lângã vatra lor țãranii”.Încercarea a eșuat în ridicol dar ea subliniazã,încã odatã,apartenența totalã a Românilor la spațiul cultural Ortodox.Legat de cele spuse un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel care privește un fenomen românesc uluitor,unitatea și aceasta este tot moștenire strãmoșeascã.
Unitatea româneascã era de Neam,Lege și Limbã.
Ortodoxia era “legea” tuturor Românilor de la Nord de Dunãre ,așa cum era și a locuitorilor,Slavi,Greci,Vlahi,de la Sud de Dunãre.În fapt cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Român,care era Bizanțul, și de aceea se și numeau ‘Romei”.Unitatea de limbã însã trebuie privitã cu mai mare atenție.
Din punct de vedere istoric “administrativ”,Românii erau împãrțiți în numeroase “țãri” care în fapt erau grupãri de sate,”cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate.Aceste “țãri” românești se aflau rãspândite pe tot spațial românesc,din “țara” Maramureșului și pânã în “țara” Almajului.Locuitorii acestor “țãri” erau izolați și ei se deplasau pe un radius de cel mult zece sau douãzeci de kilometrii.În aceste condițîi normal ar fi fost ca diferențele de limbã sã fie mari sau,și mai exact, foarte mari.Dar în locul acestor diferențe suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvisticã româneascã.Fãrã îndoialã cã existã particularitãți de rostire și vocabular dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor,simple particularitãți care nu afecteazã în nimic corpul principal al limbii.Mai rãspicat,un Român din Maramureș se va putea înțelege fãrã nici o dificultate cu un Român din Almaj,și am numit ținuturile românești cu cea mai puternicã personalitate lingvisticã.Prin comparație un “Italian” din Calabria nu va putea comunica ușor cu un “Italian” din Toscana,sau un “German” din Styria nu îl va înțelege pe un “German” din Schleswig.Aceastã unitate lingvisticã a Românilor are o explicație istoricã și aceastã este unitatea de “lege”,adicã Ortodoxia.Credința comunã,trãirea ei și exprimarea acestei trãiri în aceiași limba,cãci limba slavonã era strict a Liturghiei,restul cetaniilor și predicile erau în limba românã, a generat unitatea de limba a Românilor..Trãirea Ortodoxã în aceiași limba a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvisticã românescã,o unitate,repet, absolut uluitoare și unicã.Dar folosirea unitarã a aceleiași limbi are o semnificație încã mai profundã.Aceastã semnificație a fost notatã de lingviști de seamã,și mã gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar,cu toate acestea , importanța colosalã a acestui fapt, nu a fost suficient arãtatã.Iatã cum exprimã Sextil Pușcariu acest adevãr:
“Limba nu este doar un subordonat al gândirii,ci este și un stãpân al ei.Este foarte adevãrat cã omul vorbește dupã cum gândește,dar la fel de adevãrat este cã omul cugetã dupã cum s-au deprins sã vorbeascã strãmoșîi sãi.Pentru a ne exprimã gândurile cãutãm expresiile cele mai potrivite,dar limba este o moștenire,cu anume tipare,asociații și modele de exprimare constante și prin urmare îndreaptã gândurile noastre pe cãile pe care s-au mișcat și cugetele strãmoșilor noștri.În acest fel limba stabilește o legãturã de nezdruncinat între fii aceluiași neam,genereazã o formã mentalã naționalã.”Aceastã concluzie are o importantã absolut colosalã.
Nu vorbim și nu gândim la întâmplare.Folosind limba strãmoșilor în mod necesar va trebui sã ne exprimãm în modele așezate din “veci”.Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe,cãci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limba româneascã.În aceastã inteleger se poate spune cã acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui sã fie Ortodox.Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor,”genunea care pe genune cheamã”.
Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc.Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt fenomene pe care nu le putem evita,suntem condiționați și suntem parte din ele,fie cã vrem sau fie cã nu vrem.Aceste stãri strãvechi nu pot fi schimbate,”la voia orișicui și orișicând”.
Din tot ce a fost arãtat rezultã însã limpede cã factorul decisiv în alcãtuirea fintei românești a fost credința comunã Ortodoxã.Așa cum nu putem sã ne alegem rudele,cu atâta mai puțin ne putem alege "strãmoșii".Sã cultivãm moștenirea strãmoșeascã este o cerințã existențialã.Niciodatã sã nu uitãm cã nu existã legãmânt omenesc mai solemn decât de a nu uita niciodatã ceeace datorãm strãmoșilor.
Alexandru Nemoianu
Istoric
USA Michigan
|
Alexandru Nemoianu 2/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.