Aritmii - Zboruri
Când se terminã vacanța fetelor și pleacã, am sentimentul cã rãmân suspendatã pe o sârmã încercând sã îmi țin echilibrul. Țin în palme ca pe o prãjinã de acrobat latura mea din pãtratul pe care mi-l imaginez ca fiind mica noastrã familie. În fața mea A, în aceeași ipostazã, mã privește dincolo de cuvinte. Curbãm apoi liniile noastre rãmase și le înșurubãm într-un cerc ce seamãnã a cuib mereu gata pentru revenirea lor. Atunci ne facem iar pãtrat și tot așa pânã ce noi doi vom deveni doar puncte întrerupte. Totul se petrece cu zâmbetul încurajator pe buze, doar ne-am strãduit atât sã le învãțãm sã zboare, nu pentru a le ține, ci pentru a le da drumul.
Le șoptesc totuși înainte sã iasã pe ușã, pentru a mia oarã, sã aibã grijã de ele, sã nu se lase, sã-și pãstreze capul pe umeri, sã nu uite cã orice gest frumos înfrumusețeazã totul în jur, cã orice act de bunãtate face lumea mai bunã. Ele mustãcesc cu îngãduințã de parcã eu aș fi copilul naiv și inocent și chiar de nu îmi (mai) spun nimic, știu cã ascultã, cã vor face cum e bine.
Îmi îngân și mie aceleași lucruri în timp ce îmi revãd mama în prag, mereu cu lacrimi în ochi la fiecare plecare a mea. Îmi spunea prin ele aceleași lucruri fie cã înțelegeam, fie cã nu. Așa cum bunica mea încremenea tãcutã în poartã la plecãrile mamei mele, doar ea fusese prima ce își luase lumea în cap, cum se spune, prima generație nomadã. Mã gândesc cã acum stau amândouã la taclale (cum s-o fi stând ”dincolo”), uitându-se la mine cu sufletul, ca de obicei: ”Abia acuma înțelege cum e… ” ”Se ține totuși destul de bine.” ”Da, așa pare, dar vezi cum îi bate inima? Parcã îi tremurã și mâinile, își tot frãmântã degetele de parcã ar fi aluat de pâine.” ”Nu începe sã te îngrijorezi și tu imediat. Va fi bine.”
Sigur cã e bine, doar sunt cupole peste cupole de drag deasupra noastrã, lãrgindu-se cu fiecare pas pe care îl facem, cu fiecare îndrãznealã de a ieși din confortul obișnuinței, cu fiecare nou țãrm pe care îl explorãm. Când ne prindem într-un lanț de destine, experiența noastrã are deja rãdãcini care ne hrãnesc visele oricât de nebunești cu încercãrile și curajul celor ce au bãtut deja cãi dificile și necunoscute. Iar destinațiile sunt de cele mai multe ori surprinzãtoare. Într-un fel, drumul mamei mele la Timișoara a dus-o la mine, așa cum zborul meu peste ocean a dus spre fetele mele. Cãlãtorii cu final deschis ce fac timpul și spațiul irelevante și poveștile lor eterne.
Așa cum eternã rãmâne îngrijorarea maternã oricât de bine mascatã, chiar și atunci când copiii devin adulți cu rosturile lor în propriile mâini, când sunt deja mult mai capabili decât mama însãși sã înțeleagã lumea în care trãiesc și se mișcã prin ea cu mult mai mult succes. Trãim însã cu idilica imagine a ”ca la mama acasã”, locul ultim de iubire, de rãsfãț, de liniște, de protecție, de acceptare, când știm bine cã e proiecția nostalgicã a copilãriei din noi. Casa aceea rãmâne idealã doar când ne îndepãrtãm de ea.
Ca mai peste tot, ”paradisul” nostru e plin de imperfecțiuni, asta nu înseamnã cã voi înceta sã fac din casa noastrã o sãrbãtoare de câte ori se întorc, cã nu voi asculta rãbdãtoare plângerile și nemulțumirile lor, cã nu voi încerca sã fiu ”lipiciul” nostru emoțional, cã n-am sã le fac cât mã țin puterile voile și poftele ca atunci când erau mici, cã nu voi fi perfect confortabilã cu lucrurile lor vraiște sau cã n-o sã îmi tresalte inima de bucurie la râsetele lor gãlãgioase. În rest, iubire și încredere, acestea sunt ”secretele” mele și nu m-au decepționat niciodatã.
În ultimã instanțã, nu e nimic mai plin de speranțã și mai admirabil decât aripile deschise ale copiilor noștri, decât exercițiile lor de zbor și țâșnirea lor spre înalt, spre cerul lor oricare ar fi el. Nu îi putem feri de nori sau de furtuni și nici nu trebuie. Vor simți, sper, urmele fluturãrii propriilor noastre aripi cu un pas mai înainte. Vor ști cã îi așteaptã oricând au nevoie un loc de pace și rãgaz.
Plec de la aeroport cu acest gând.
Lãcrãmioara Varga Oprea Toronto
|
Lacrãmioara Varga Oprea 1/11/2025 |
Contact: |
|