Din ciclul Povesti mici pentru oameni mari - Poveste de Crăciun
În careul făcut de clădiri, zăpada se depusese încet,
fulg după fulg. Steluțe mari și pufoase decorau, în cădere
leneșă, aerul, iar geamurile cu flori de gheață erau opere
iscusite de artă făcute de domnul Ger. Cu năsucul lipit de
sticla rece, privesc spectacolul iernii. Nu mă joc, nu desenez
— mă uit afară. Nu aveam încă televizor — să-mi pierd
vremea în fața lui — ci doar aparat de radio. Creație
decorativă și indispensabilă — ce avea cutia făcută din lemn
de cireș și difuzoarele acoperite de mătase gălbuie cadrilată
de fire aurii — ne încânta privirea și ne spunea povești
pentru copii la fiecare opt seara.
Suită pe un scaun în fața ferestrei de la bucătărie,
aștept să văd cum crește mantia de zăpadă din curte,
crezând din toată inima că în cer dansează Crăiasa
Zăpezilor, iar fulgii vin din trena rochiei sale.
Pe plita de la cuptor, mama a pus mere Ionatan — roșii
și tari ca obrajii păpușii cu cap de celuloid de care trebuie să
am mare grijă, ca să nu o stric, căci aparține surorii mai
mari. Sora mea nu știe că, pe ascuns, iau în brațe păpușa și
o stâng cu drag la piept, apoi o pun ușurel între pernele de
pe patul acoperit cu o pătură roșie și scorțoasă, țesută din
lână de oaie.
Merele sfârâie și sar ușurel, dansând — să nu se ardă la
picioare, mă gândesc eu — împrăștiind o mireasmă dulce și
îmbătătoare în toată încăperea. Cuptorul de fontă — cu ușa
sa grea decorată cu îngeri și flori în relief — cântă cu glas de
bușteni tăiați în surcele, cu toporul, de tata.
Pot distinge — prin geamul mătuit de frig — lemnele de
foc aliniate de-a lungul zidului vecin. Au și ele, acum, un
acoperiș de zăpadă sclipitoare.
Merele torc arome îmbietoare.
Las ninsoarea și mă așez pe scaun, bălăngănind
picioarele. Mama e în cealaltă cameră — fost birou de
făbricuță — ce comunică printr-o fereastră cu bucătăria,
fereastră prin care sărim, eu si soră-mea, folosind-o ca
poartă magică de trecere din patul nostru în patul părinților.
Paturile sunt de o parte și de alta a zidului unde e ferestra
cu pricina, zid ce separă cele două odăi de care dispune casa
noastră.
Nu știu ce face mama dincolo, de fâșie hârtii — nu pot
vedea căci fereastra e închisă. Mi-a spus să stau cuminte,
așa că privesc la focul din vatră ale cărui flăcări se văd pe
lângă rondelele de fier pe care saltă merele dansatoare.
Pe strada noastră cu nume din balade — întinsă între
Olteniței și Mărțișor — locuiesc patruzeci de familii. Azi nu
vom ieși la sanie cu copiii din vecini, dar mâine vom coborî
dealul Văcăreștilor cu hărmălaia de țipete vesele ce se
strâng din curți și fug spre derdeluș. Când ne adunăm cu
toții, inundăm drumul cu o mare de căciulițe însuflețite de
sub care bucuria copilăriei se revarsă contagios.
Am lăsat în spate fulgii sârguincioși să se așeze liniștiți
și nesupraveghați.
Tata — ce ațipise pe patul din bucătărie — s-a trezit,
pune ibricul pe sobă și face un ceai cu lămâie. Ia apoi cu
grijă merele de pe plită. Sunt gata : cu coajă crocantă și
gust de miere, cu miez moale și zemos. Aș mânca imediat,
dar el mă oprește, să nu mă ard.
Atunci, îi cer să ne jucăm de-a calul. Ieșim în hol și el
se pune în patru labe pe dușumea, lăsându-mă să-l încalec.
Zburdă cu mine în jurul mesei, scoțând nechezături de
armăsar — iar eu râd, și râd. Mama — care a ieșit din
cameră închizând ușa în urma ei — deschide ușa dinspre
curte și se uită cercetător afară, în ciuda aerului rece și a
fulgilor ce năvălesc în casă. Ne spune, mirată, că nu știe nici
când a venit, nici când a plecat Moș Gerilă, nu l-a văzut
intrând dar — ia, vezi minune! — el ne-a lăsat un brad și
cadouri pentru copii cuminți.
Las calul și pe tata să se ridice de pe podea, alerg în
bucătărie și, negăsind nimic, escaladez fereastra dintre
camere (ușile sunt pentru oameni mari), sar în patul din
cealaltă parte și ochii îmi rămân fascinați : un molid în
mijlocul camerei — împodobit cu stele de carton, ghirlande
de hârtie, nuci în poleială, bomboane fondante în
îmbrăcăminte franjurată, câteva globuri de sticlă și
merișoare gălbioare, toate agățate cu grijă de crengile verzi
— mă învăluie cu parfum de pădure. Lumânărelele și
artificiile îmbie cu promisiuni scânteietoare.
De bucurie și surpriză, am rămas ca de marmură —
deși, la acea vârstă, nu văzusem mai multă marmură decât
pietricelele albe ce pavau o alee din parc.
Sub pom, darurile — împachetate cu grijă în hârtie
albastră asemenea celei cu care erau îmbrăcate caietele și
cărțile soră-mii la începutul școlii, în toamnă — așteaptă să
fie descoperite.
Cadoul meu e o adevărată comoară : o cămașă de
noapte cu guleraș de danteluță, o ciocolată în hârtie de
staniol, două mere numai ale mele și trei nuci. Ce comoară,
Doamne, ce comoară!
Râd și țopăi prin cameră și pe pat, arătând alor mei ce
norocoasă sunt și cât mă iubește Moș Gerilă, de s-a gândit el
să facă un drum așa de lung, tocmai de la Polul Nord, să îmi
aducă aceste minuni!
Înseamnă că am fost TARE cuminte
Silvia Mariora Montreal
|
Silvia Mariora 12/21/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.