Scrisoare pastorală
Colinde.
Într-unul din anii trecuți, în preajma Sfintelor sărbători ale Crăciunului, vă vorbeam despre Colinde. Analizam acolo originea, conținutul, forma și răspândirea colindelor. Ajungeam astfel la concluzia că ele au fost o adevărată Biblie nescrisă a neamului românesc.
Toate marile evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc menționate în Biblie sunt reflectate în colinde. Ele s-au răspândit de la o margine la alta a pământului locuit de români, indiferent de granițele politice vremelnice, contribuind din plin la formarea, cristalizarea, îmbogățirea și unitatea limbii române. Poate și datorită lor românii din Dobrogea se înțeleg perfect cu cei din Maramureș, cei din Banat cu cei din Basarabia, cei din Oltenia cu cei din Bucovina.
Socotim că ar mai fi de adăugat un amănunt privind originea, nașterea colindelor, mai ales că numărul lor este de ordinea sutelor. Se știe că sute de ani limba oficială în Biserică era cea greacă sau cea slavonă. Oamenii veneau la biserică și ascultau înmărmuriți bolboroseala preotului. Era o limbă pe care nici preotul n-o înțelegea de cele mai multe ori. Doar predica preotului și câteva rugăciuni rostite de preot în românește erau singurele momente din slujbă, pe care omul din popor le înțelegea și le reținea pentru sine. Preoții mai inimoși și mai conștiincioși adunau copii din sat în după-amiezele duminicilor și sărbătorilor și, în tinda bisericilor, îi învățau cititul, scrisul și socotitul. Nu numai atât! Îi învățau și un pic de teologie. Pentru ca aceste cunoștințe să fie reținute, preotul le dădea turnura unor cântece populare, cu care copii erau obișnuiți. Ei le învățau repede și le cântau la șezători și în diferite împrejurări, dar mai ales în preajma Crăciunului și în serile acestei Sfinte Sărbători. Puterea de creație a poporului fiind foarte mare, multe dintre aceste cântece erau prelucrate, amplificate și înfrumusețate de creatorii populari, primind înfățișarea colindelor de astăzi.
De câte ori s-au apropiat Sfintele Sărbători, românii, indiferent unde i-au dus pașii, simt nevoia mai mult ca oricând, ca pe o cruce, să se reîntoarcă la locurile natale, să fie iar în mijlocul celor dragi ai lor și, daca se poate, în anii copilăriei. Această cruce a dorului de casă și de copilărie nu i le poate ușura decât rostirea colindelor. De aici și datoria noastră sfântă de a le învăța noi înșine, de a le transmite mai departe, ca pe o comoară sfântă, moștenită din bătrâni.
*
Moș Crăciun. Despre Crăciun s-a scris și s-a vorbit mult de oamenii de știință. Fiecare a încercat să explice acest cuvânt și a reușit într-o mică sau mare măsură. Nu suntem noi în măsură să apreciem rezultatele cercetărilor lor, ci doar vom face câteva observații, care ni se par foarte interesante.
De obicei se spune Moș Crăciun. Dar noi sărbătorim nașterea unui copil. De unde până unde sărbătoarea este numită Moș Crăciun? Răspunsul ni se pare simplu și el ne arată cât de multă teologie a știut omul din popor, creatorul acestei expresii. La 25 decembrie sărbătorim, așadar, Nașterea Domnului Iisus Hristos. El se năștea din Sfânta Fecioară Maria ca om și în această postură era copil, prunc. El era, însă, și Dumnezeu, iar ca Dumnezeu era din veșnicie, mai înainte de Timp, de Spațiu și de lume. În acest sens, pe drept cuvânt putea să fie numit moș.
Sfinții Părinți, pe baza Sfintei Scripturi, au arătat că în persoana Mântuitorului au fost două firi: una dumnezeiască și una omenească. Altfel spus, Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat și Om adevărat. La 25 decembrie sărbătorim nașterea pruncului Iisus, adică a lui Iisus ca Om, dar vorbim de Moș Crăciun, adică de Iisus ca Dumnezeu. Chiar cuvântul crăciun se pare că vine de la cuvântul latinesc creationem, adică creație, ceea ce ne-ar face să vorbim de Moș Creatorul. Într-adevăr, românii au știut teologie și au avut capacitatea de a exprima-o pe limba lor într-un mod admirabil.
*
* *
Scrisoare către Eminescu(V).
,,Bădie Mihai
Aveai doar 16 ani, când scriai cu zbucium și dor Din neagra străinătate. Ce știai, tu, bădie, ce înseamnă dorul la vârsta aceea! Abia te depărtaseși puțin de casă! Știu, bădie, câtă disperare este în asemenea momente. Îți plângea sufletul, îți gemea inima de durere, tristețea te mistuia. Ai fi vrut cu ardoare să-ți vezi vâlcioara ta natală, pârâul de argint, codrul, cerul de-acasă, căsuțele presărate pe vale, liniștea și visarea de altădată.
Din toate bogățiile lumii, ai fi ales o căsuță ,,tăcută, mitutică în valea ta natală, unduindă de flori necosite, de pe pridvorul căreia să privești munții din apropiere și să asculți cântecele. Ai fi vrut să mai revezi locurile și potecile pe unde-ți rătăciseră pașii, să auzi șoapta pârâului, trilurile păsărilor, freamătul frunzelor. Chiar moartea nu ar mai fi fost așa înfiorătoare, dac-ai fi fost acasă la tine, iar săru tul ei ți-ar fi părut a fi al unei zâne din povești. Pământul mormântului n-ar fi fost decât o plapumă, ce ți-ar fi încălzit somnul până la ziua Învierii.
Știu, bădie, că tot la vârsta aceea plecat-am și eu de acasă. Știu cum scriam nebunește scrisori kilometrice la toți cei dragi, cum credeam că toată taina lumii se află-n locul meu natal. Îmi amintesc cum, după numai câteva zile de școală mulți colegi nou-veniți plângeau pe la colțurile internatului, iar dacă erau întrebați care e cauza durerii lor, răspundeau simplu, firesc, dezarmant, printre lacrimi și suspine: ,,Mi-e dor de acasă! Câteva săptămâni treceau fără să-mi văd casa copilăriei și parcă era o veșnicie.
Așa ne-a fost dat nouă, românilor, datul sorții, să purtăm în suflet, ca pe-o cruce, povara dorului de casă!
Ehei, bădie, de-acolo de sus, dintre stele, oi fi auzit și tu câte au fost pe aici! Poate nu le-ai înțeles tu pe toate, cum mulți dintre cei de-aici nu le-am înțeles. N-oi fi înțeles cum tocmai la noi, la români, au fost atâtea și atâtea treceri peste graniță, fie legale, fie ilegale. Tocmai noi ne-am situat în privința aceasta printre cele dintâi țări! N-oi fi înțeles tu cum românii înfruntau moartea, numai să evadeze din țara lor! N-oi fi înțeles tu de ce își găseau moartea în valurile Dunării, pe fâșia de hotar, pe sârmele ghimpate, în temnițe grele.
N-oi fi înțeles tu cum confrații tăi de peste un veac își părăseau casele, gospodăriile, locurile natale, părinții, frații, copiii și nevestele și-și luau lumea în cap și speranța în suflet, plecând unde vedeau cu ochii.
Nu știau dacă tu ai înțeles ce a însemnat speranța celor de acasă, speranța ce i-a hrănit ani și ani, speranța cu care au privit înaintea poștașului așteptând o veste, speranța că într-o zi vor primi un semn de viață de la cei plecați. Câte asemenea nădejdi nu le-a înghițit mormântul, câți n-au părăsit pentru totdeauna lumea fără să-și fi văzut copiii, părinții, frații!
Ne-oi judeca, bădie, ne-oi judeca nedrept și poate ți-o părea rău că suntem români de-ai tăi! Nu, bădie, nu te grăbi să dai sentințe. Înțelege-ne și de data aceasta, așa cum ne-ai înțeles întotdeauna. Privește până la marginile pământului și vei vedea români câtă frunză și iarbă răspândiți în cele patru zări. Ascultă-le vorba, privește-le sufletul, cântărește-le dorul, vezi-le durerea și numai așa vei înțelege mai bine.
Ei n-au fugit din țară decât cu trupul. Ei au luat România în sufletul lor ca pe o povară sfântă. Le-a fost greu, cumplit de greu, dar n-au renunțat la ea.
Ascultă-le doina, ascultă-le limba și credința, uită-te-n ochii lor și vezi plaiul de acasă. Uită-te la pieptul lor și-l vei vedea ferecat cu cercuri de oțel, ca să nu plesnească de dor. Au adunat în cufărașul lor bogăție, faimă, necazuri și bucurii, amintiri peste amintiri, dureri și singurătăți. Așteaptă clipa când vor putea să se întoarcă iar, să-și mai vadă pe cei dragi, casa, vâlceaua, pârâul, codrul și potecile, cerul, stelele, iubirile și rădăcinile.
Dacă viața îi va face să plece iarăși peste zări și mări, fii sigur, bădie, că vor lua cu ei de aici, de acasă, un pumn de țărână. Când își vor face testamentul, nu vor uita să scrie acolo, printre cele dintâi dispoziții, ca țărâna de acasă pe pieptul lor s-o pună, când vor coborî sub criptă.
Dacă vei vedea toate acestea, bădie, nu vei mai fi mâhnit, ne vei cunoaște mai bine, ne vei înțelege și, fără îndoială, ne vei iubi mai mult.
Apropo, să nu uit! Tu mai știi ce-i dorul?
Cu bine, bădie!
*
Taina Sfintei Cununii(V). În numerele trecute ale ,,scrisorii noastre vă prezentam diferite aspecte privind Taina Sfintei Cununii: întemeietorul, săvârșitorul, primitorii, efectele, condițiile, impedimentele etc. Socotesc necesar să mai zăbovim nițel asupra acestei Sfinte Taine atât de importante a Bisericii noastre. În cele ce urmează mă voi referi la comportarea în biserică a mirilor și a celorlalți participanți la slujbă.
În primul rând, cotează foarte mult ținuta cuviincioasă a tinerilor. Nu se cuvine să vină îmbrăcați în tot felul de vestimentații ultramoderne, așa cum vedem ciudățenii de acest fel la televizor. Cel puțin în zona noastră nu ne-am confruntat cu astfel de cazuri. În timpul slujbei, cei doi e bine să asculte cu atenție slujba, să repete în gând rugăciunile și cântările ce se rostesc, fiindcă acestea sunt pentru ei și pentru familia ce-o întemeiază. Ar fi trist dacă tinerii ar veni la Cununie doar pentru a face figuri frumoase în poze!
În timpul slujbei există superstiția că cel care ar reuși să-l calce pe celălalt pe picior ar deveni șeful familiei. Nimic mai fals. Este ridicol însă, când vezi situații de acest gen, ginerele și mireasa țopăind, căutându-și unul altuia picioarele pe sub rochie ca să se calce. Nu este creștinește și gestul frizează însuși bunul simț și arată lipsa celor șapte ani de acasă. Gestul arată însă ceva foarte grav și anume dorința celor doi de a se domina unul pe altul în căsnicie. Am spus în repetate rânduri și o voi spune mereu. Cel care se căsătorește nu-și ia nici stăpân, nici slugă, ci tovarăș egal de viață. Își ia tovarăș cu care va duce crucea vieții și la bine și la rău.
Eram preot la Gruia prin 1977 și-mi amintesc că mi-a venit o nuntă de la Poiana Gruii, fostă Poiana Ciorii. Toată slujba a fost un circ. Socrul mare se postase în spatele nașului. Era nițel cherchelit. Când reușeam să stabilesc liniștea, socrul întindea mâna pe lângă naș și-l împungea pe ginere în fund cu un ac. Acesta sărea ca ars și toată lumea izbucnea în râs. De cinci sau șase ori am fost nevoit să întrerup slujba și să restabilesc liniștea. Ceea ce era mai dureros era faptul că nimeni din cei participanți nu mi-a ținut parte. Toți priveau ca la spectacol ,,meciul dintre popa și socru! Mulțumesc lui Dumnezeu că a fost singurul caz de genul acesta pe care l-am întâlnit până acum.
În timpul slujbei, atunci când se citește Sfânta Evanghelie, participanții la slujbă trebuie să îngenuncheze. Nu sunt obligați mirii și nașii, dar nu este permis celorlalți să stea pe scaune, picior peste picior, și să asiste ca la spectacol. Participarea lor la acea nuntă nu este numai o prezență fizică, ci și o rugăciune, pe care o alătură rugăciunii Bisericii și rugăciunii celorlalți participanți pentru noua familie ce se întemeiază.
În timpul Sfintei Cununii, la un moment dat trebuie rostită rugăciunea Tatăl nostru. Majoritatea tinerilor o știu și o rostesc frumos, dar este dureros când vezi oameni în toată firea, uneori trecuți binișor de douăzeci de ani, cum se screm să însăileze o rugăciune atât de mică. Neștiința lor denotă nu numai faptul că n-au învățat-o când trebuia, adică în primii ani de viață și faptul că nu rostesc o rugăciune, nu vor să vorbească cu Dumnezeu. În arhiva Protoieriei Mehadia din perioada 1784-1886, între cele aprox. 1.500 de documente pe care le-am descifrat și le-am prelucrat, am găsit unul, în care se vorbea de amenzi ce se aplicau tinerilor în cazul în care nu știau Tatăl nostru. În circulara unui episcop de la Vârșeț se prevedea că acel ginere care nu știe rugăciunea la cununia sa să fie obligat să dea drept amendă un bou, iar mireasa aflată într-o asemenea situație o vacă. Frumoasă pedeapsă și cu siguranță că a determinat pe toți să învețe rugăciunea!
O altă problemă care apare în timpul cununiei o constituie fotografii și cameramanii. Din dorința de a surprinde totul, aceștia se vâră cu obrăznicie peste tot, stau cu spatele la Sfântul Altar, trec pe unde nu trebuie, ba uneori, după cum îmi spunea un preot, pretind preotului să mai repete anumite părți din slujbă, inclusiv punerea inelelor sau a cununiilor, fiindcă li se defectase aparatul, când preotul săvârșise prima dată actul respectiv.
Mai există în unele locuri obiceiul de a se arunca cu grâu și bomboane peste capul mirilor când înconjoară masa cununiei, crezându-se că astfel li se urează noroc și rodnicie în familie. Este falsă această credință. Dacă cineva dorește să arunce grâul și bomboanele, o poate face în afara bisericii, când se intră ori se iese pe poartă, ori chiar în fața bisericii, când se rotește hora. Efectul este același, adică nici unul. Când se aruncă grâul și bomboanele în biserică, nuntașii pleacă, biserica rămâne, dar cum rămâne
!
În unele părți se interzice ca să intre lăutarii în curtea bisericii. În părțile noastre lăutarii intră în curte, iar după cununie, în fața bisericii, nașii, tinerii căsătoriți și o parte din tinerii participanți învârt de trei ori o horă domoală, ca un ritual. Este nepotrivit să se folosească hore iuți, cu strigături și chiuituri, cu sărituri și scălâmbăieli. Este un moment solemn și e bine să-l respectăm ca atare. El exprimă bucuria împărtășirii cu harul Sfântului Duh prin Taina Sfintei Cununii.
Deși am mai spus și în alt număr al ,,scrisorii, repetăm, fiindcă poate nu s-a observat amănuntul. În situația în care, Doamne ferește, unul dintre tineri decedează înainte de nuntă sau decedează amândoi înainte de cununie în urma unui accident, așa cum am aflat recent de la televizor că s-a întâmplat prin Moldova, Taina Sfintei Cununii nu se mai poate oficia. Nu se oficiază Taina Cununiei între viu și mort sau între morți. Nu se botează copil mort, nu se împărtășește om mort sau inconștient. Sfintele Taine se administrează numai celor vii. Desigur, poate fi îmbrăcată moarta mireasă, ori mortul ginere, dar asta nu are legătură cu Taina Sfintei Cununii. Preotul nu are voie să cunune în astfel de cazuri, iar dacă o face, pedeapsa este caterisirea, adică scoaterea lui din preoție.
*
Cuvinte duhovnicești. Ni se pare foarte potrivit un text publicat recent în revista ,,Atitudini sub titlul Medicamentul tristeții acum, în pragul Sfintelor Sărbători. Iată-l:
,,Pocăința - medicamentul întristării.
Atunci când diavolul, neobositul vrăjmaș al omului, vede că acesta se nevoiește și progresează în cele duhovnicește, îndată se pornește cu război asupra lui, așa cum te războiește și pe tine acum. Și văzând Dumnezeu și egoism, și judecare de aproapele, și mândrie înlăuntrul lui, atunci îngăduie să vină și ispitele. Urmează apoi părăsirea, căci harul dumnezeiesc îl părăsește pe om, iar sufletul cade în întristare.
Iubitul meu, cel mai bun medicament împotriva întristării este pocăința. Să nu zăbăvești, ci numaidecât să cazi în genunchi, grăind așa: Doamne, greșit-am Ție, Doamne, iartă-mă, nu mă părăsi, ajută-mi mie, nevrednicului! Și bunul Dumnezeu te va ajuta negreșit.
Puterea iubirii de Dumnezeu.
Iubitul meu, atunci când omul învață să-L iubească pe Dumnezeu, toată vremea vieții lui devine rugăciune. Adică sufletul se află neîncetat în rugăciune. Pentru că tot ceea ce face omul este să slăvească pe Dumnezeu, fie că lucrează, fie că merge, fie că mănâncă sau se odihnește sau orice altceva ar face.
Prin rugăciune, prin pocăință și prin Sfintele Taine omul se unește cu Dumnezeu. Și, venind harul, omul se sfințește întreg: suflet și trup. Iubitul meu, porunca pe care ți-o dau este să iubești din tot sufletul pe Dumnezeu. Iar când această iubire va fi adevărată și desăvârșită, se va canaliza în inimioara ta și în iubirea pentru aproapele, și pentru tot ceea ce a fost creat de mâinile lui Dumnezeu. Așa cum spune și prorocul David în catisma a șaptesprezecea, la starea a doua: Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale.
Omul mândru caută doar voia lui.
Bucuria mea, atunci când omul se predă cu totul voii lui Dumnezeu, Însuși Dumnezeu începe să-l călăuzească și sufletul este învățat nemijlocit de Dumnezeu.
Omul mândru nu caută voia lui Dumnezeu, ci alege să trăiască după voia sa proprie.
Cel care s-a predat voii Sale sfinte, nu are de suferit mult în viață, pentru că se gândește că așa a binevoit Dumnezeu să i se întâmple pentru păcatele sale și, astfel, îndură totul cu răbdare.
Cel ce trăiește după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijește de nimic, așa cum spune prorocul David: Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni.
Lucrarea cea mai bună este să ne predăm voii lui Dumnezeu și să îndurăm întristările cu nădejde. Căci Dumnezeu, văzând întristările noastre, nu va îngădui niciodată ceva care să depășească puterile noastre.
Maica Domnului - medicament al tristeții.
Când Maica Domnului stătea lângă Cruce, tristețea sa era necuprins de mare, pentru că Îl iubea pe Fiul ei mai mult decât își poate cineva închipui. Și noi știm că în ciuda imensei sale întristări, s-a lăsat pe sine în voia lui Dumnezeu și Duhul Sfânt a întărit-o ca să poată îndura această durere.
După Înălțarea Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a făcut pentru întreaga lume mare mângâiere în întristări.
Domnul a trimis Duhul Sfânt pe pământ și cei care Îl primeau simțeau raiul înlăuntrul lor.
Ai putea spune: eu de ce nu am acest har? Pentru că nu te-ai lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu. Domnul nu vrea moartea păcătosului, ci dăruiește harul Duhului Sfânt oricărui om se pocăiește. El dăruiește sufletului pace, iar omul rămâne cu mintea și cu inima la Dumnezeu.
Să-I dăm slavă lui Dumnezeu, că ne-a dăruit pocăința, ca prin aceasta să ne mântuim toți, fără excepție. Numai cel care nu se va pocăi, nu se va mântui. Sufletul care a pierdut pacea, trebuie să se pocăiască și Dumnezeu îl va ierta negreșit.
*
*
Zâmbete. ☺,,- Câți ani ați stat la ultimul loc de muncă? ,,- 20! ,,- Și de ce ați plecat? ,,- M-au grațiat! ☺Un cizmar fără ghete nu-i totuna cu o croitoreasă fără fustă! ☺Nevastă-mea se simte ca o zeiță la volan. Ea conduce, eu... mă rog!! ☺Soția îl încurajează pe soț să se apuce de-o treabă: ,,Gândește-te, dragă, câți proști au reușit! Sigur vei reuși și tu! ☺ Când pierzi cheile, mereu se găsește câte unul să te întrebe: ,,- Dar unde le-ai pierdut? ☺,, - De ce nu răspunzi la telefon? ,,- Am mâncat usturoi! ☺ ,,- Să trăiți, Domnule Doctor! Ce mai faceți? ,,- Îmi omor timpul! ,,- Păi, ce, nu mai aveți pacienți? ☺Când femeia tace, să n-o întrerupi! ☺Zâmbește azi, că mâine poate fi mai rău! ☺ După ce și-a scrântit piciorul, la 65 de ani, Grigore Moisil a afirmat: - Știam că la vârsta mea te scrântești la cap, nu la picior. ☺Dacă ești deștept, poți so faci pe prostul, însă invers, nu ☺Atenție! Înainte de a da drumul gurii, verificați dacă și creierul a fost conectat!
*
Sfintele Sărbători cu sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
La mulți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 12/21/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.