Împărtășire
Când muști din măr
Tu știi că te împărtășeșți?
cu soare,
umbre,
cer,
țărână?
Cu duhul călător al vântului?
Știi că lumina stelelor și-a lunii sorbi
și intri în visul pomului și al ploii?
Când dulcele parfum și gust te îmbată
Te înalți cu aripile vrăjii,
pe cerul albastru al dorului,
Când inima și sufletul te cheamă
Acum parcă erai acolo
Aici privești pe coame de oglinzi;
Ce-ai fost,
Ce ești și ce ai vrea să fie
Piepteni plete de vis
Ce flutură Morgane
Și juri că auzi mustangii în galop
Ca pe un foc în trupu-ți și în sânge
Ce labirint colinzi când muști din măr
În soarele de ieri plecat în umbre.
Căutarea Luminii
Ca picurii de pe sloiurile de gheață,
Atârnate de streașină,
Mângâiate de soare,
Viață, te scurgi
Târâș, grăbiș.
Pășești pe nisipul încă fierbinte
Al viselor măcinate,
Acum eșafodul amărăciunii.
Câte fete Morgane ți-au zâmbit,
De ai sărit peste șapte cai,
Doar să te trezești iar
Izbită de zidul iluziilor?
Am dat de nimicnicia ta, viață,
Am gustat deșertăciune,
Ți-am îmbibat pământurile-ți sterpe cu sudoarea-mi,
Și ca o ploaie ce nu știe că e neputincioasă,
Am crezut că în deșert o să-mi cresc trandafirii.
Mi-am închis inima
Între gratiile coastelor i-am făcut cuib,
Ca nimeni să nu mă poată amărî,
Dar Dumnezeu m-a împins să cad.
Ca pe un pui de pasăre,
M-a învățat să îmi găsesc aripile,
Căutând lumina soarelui,
Mi-am rupt toate gratiile,
Am ajuns la fântâna cu apă vie.
Călătoria Destinului
Am sărit gardul destinului
Să aflu ce este viața
Am aterizat în groapa cu lei
I-am mângâiat pe fiecare în parte
Privindu-i în ochi
Și fiara m-a văzut cât sunt de flămândă
parcă îmi vorbea
A zis, și tu ești în cușcă
Ești îndrăzneață
Niciunul nu ar trebui să fim aici flămânzi
O mână nevăzută ne-a eliberat
Ne-am întors fiecare în junglă
M-am târât ca șarpele pe pământ visând că zbor
M-am alăturat păsărilor cerului
Am coborât pe pământ să mă hrănesc
Am aflat că nu fiecare măr e dulce
Mi-a fost sete,
am aflat că nu fiecare picătură de apă este răcoritoare
Am căutat nectar în florile câmpului
Am simțit parfumul lor atingând și spini
M-am întors înapoi
Am lăsat porțile destinului deschise
Dumnezeu mi-a șoptit
Ascultă-ți sufletul
Acolo te aștept să stăm de vorbă
“Eu sunt calea, adevărul și viața”
Între Pământ și Rai
Hai să ne întâlnim
Între pământ și rai
Unde aripa pasării mângâie cerul
Hai să ne vedem pe geana luminii
unde mugurii înfloresc
Și culorile se trezesc din somn
Umplând câmpurile de bucurie
Hai să ne căutăm în vis
Îți las urmele mele în păduri ce șoptesc liniște și rugăciuni
De-ți va fi foame, sânul unui copac te va hrăni
De-ți va fi sete, vei găsi izvorul pe care și eu l-am găsit
De te vei crede pierdut, ridică-ți ochii la stele
Îți vor arăta oglinda ochilor mei
Bătăile inimii îți vor spune de ești pe calea cea bună
Spre Mecca sufletului
Unde călătoresc eu
Nu este teamă, nici îndoială
Nici durere, nici suspin
Visul pământului
Țărâna intră în visul languros al toamnei,
Cu mantia așternută din lăcrimați copaci.
Ploaia îi descântă pământului să adoarmă,
Și agheasma cerului în sân îi toarnă.
A fost atâta dragoste fierbinte în vară,
O nuntă în cer, o nuntă pe pământ.
Din pântecul pământului s-a zămislit,
Cu dar, cununi de flori și lanuri coapte.
Sub cerul înstelat, toamna se lăfăie pe aripile vântului,
Cu straiul petecit la balul umbrei și-al luminii.
Câmpurile-s acum despuiate,
Precum miresele în noaptea nunții,
Arzând în brațele fierbinți ale iubitului,
Tânjind ne-izbăvirea focului.
Rămân lascive în zori și în tihnă despletite,
Până când iarna, cu alb strălucitor veșmânt,
Va da canon pământului îngenunchere,
După o spovedanie de dor și patimi.
Prăpastia întunericului
Am căzut în prăpastia întunericului,
Inima-mi orbecăie,
Cum frunzele toamnei se învârt bezmetice în cădere.
Nu-i mai aud bătăile,
Le ignor de mult timp.
De ce mi-ar răspunde?
Am întemnițat-o,
Supusă ca un ocnaș,
Primește mâncare în gamelă.
De foame, inima mea scrie poezii
Pe pereții celulei, tot mai slăbită.
Gardianul o ocăra:
„Nu ai dreptul la iubire,
Toți te-au adăpat cu oțet,
Au dat cu pietre în tine,
Ești răstignită de Ponțiu Pilat.”
Inima a răspuns îngenuncheată:
„Eu îl urmez pe Hristos,
Trăiesc în veșnicie.”
Într-o zi, o rază de lumină
A pătruns prin crăpătura zidului,
Și inima, slăbită,
A început să bată din nou,
Încet, dar sigur,
Ca un ecou al speranței.
Gardianul, surprins, a întrebat:
„Cum poți să trăiești,
Când totul în jurul tău e întuneric?”
Inima a răspuns cu o voce firavă:
„Lumina vine din credință,
Și din iubirea ce nu moare.”
Ce este cerul fără albastru
Ce este cerul fără albastru
Pasărea fără de zbor
Fântâna secată de apă
Vioara neatinsă de arcuș
Ce este copacul fără de rod
Albina fără de flori
Pământul fără rodire
Ziua fără de soare
Ce este omul fără de om
fără suflare
fără ardoare
fără bunătate
copilul fără de zâmbet
Ce este ochiul fără vedere
Inima fără bătaie
și visul fără chemare…
Ce este marea fără valuri
Noaptea orfană de stele
Râul fără curgere
Ce este lumea fără culori
fără căutare
fără emoții
și fără sperantă?
Ce este omul fără de om
fără credinţa
fără nădejde
Dar mai ales fără dragoste
Toți suntem vinovați și nevinovați
Pentru ce-am făcut și ce n-am făcut
Suntem cădere și ridicare de val
în marea vieții
Ce atingem cu credință devine zid,
Ce lăsăm de izbeliște devine mâl
Hrănim pasărea din noi, îi îngrijim cuibul?
Ucidem cu indiferență alte păsări
Uităm să privim în noi,
Trăim la întâmplare,
Îmbolnăviți de moliciune.
Anesteziem sufletul nostru cu trivial,
Amorțiți plutim pe marea deșertăciunii,
Cu pânzele umflate de ego.
Bem cafele, fumăm vape-uri,
Avem frigiderul plin.
Ne-a pierit pofta de poezie, dans, căutări
Închidem ochii la adevăr,
Păpuși de cârpe ce așteaptă
Să se trezească păpușarul,
Să ne mânuiască.
Vom spune ce regizează el,
După ce se droghează și bea la o orgie,
Mai mult decât poate duce.
Atunci râul ce-l vomită el
Conține toată neputința și durerea,
Tristețea și amărăciunea.
Să scrie fraze inspirate
Ce vor fi spuse cui?
Cine mai cumpără bilete la teatru de păpuși?
Nu ai ce pierde
Nu ai ce pierde,
Cum nu se pierde drumul.
Ascultă taina pașilor ce l-au călcat,
Ce dor, ce nebunie te-a strigat să pleci?
Nu este vis visat fără dorință,
Cum nici noapte cu raze de soare,
Dorință fără cer,
Zbor fără aripi,
Și înălțare fără căderi.
Taine
Și când privești o mare sărutată
De cer albastru și de soare,
Ce freamătă în tine cu toate valurile deodată,
Nu simți o închinare și o atingere de înger?
Și când privești cum cerul e atins de zborul păsărilor,
Ce înălțare se înfiorează în tine, de parcă și tu poți să zbori.
Și când în primăvară aștepți ițirea mugurilor după o iarnă,
Nu și în tine se deschide-o floare și în suflet simți parfum?
Și când o căprioară întâlnești în cale,
Sfioasă, speriată, nu te oprești a mai sufla,
Să-i sorbi din blânzii ochi neatinsă vrajă,
Ce zace în tine cum coarda neatinsă.
Și când desculț prin iarba moale,
Îți urcă în vene parcă stropi de liniște și înduioșare,
Și de îmbrățișezi tu verdele pădurilor,
Călugărite în tainicele umbre,
Nu tu îngenunchezi în tine,
De parcă cerurile se deschid în fața ta?
Și când apusul incendiază culorile pe cer,
Nu simți cum inima îți bate și mai tare,
Și sângele îți este ca o liră atinsă de taine și mister
Săgeata durerii
De unde vii, durere ca furtuna,
Pe unde intri în inimă și sfâșii,
De coastele de lut îmi tremură,
Și sufletul îmi cântă doina lacrimii.
Cum să mă apăr, cum să îngenunchez,
Când ești săgeată nevăzută,
Nu vii din cer, nu din pământ,
De parcă ești un vânt cu aripi invizibile.
Răstorni ce am clădit, cu trudă am așezat în zid,
Nu știu cu ce să lupt să nu mai intri tu prin mine,
Ca hoțul cel dibaci ce umblă în umbre,
Și de învăț a te iubi, a te hrăni și îmbrățișa
Oare nu mă fac frate cu tine?
Și turb cum câinele stăpânului,
Îi mușcă mâna care l-a hrănit?
Nu știu de tine a mă lepăda
Nu-ți pot fi nici credincioasă,
Mă biciui după placul tău,
M-am învățat să trag caleașca ta luxoasă,
Pesemne că pedeapsa ta, este Golgota mea
Și beau acest pahar spre izbăvire,
Și îți port parfumul tău din spini.
Mister
Tu auzi cum strigă munții în zare
Și sufletul tău se zbate.
Acel munte e în tine,
Se cheamă căutare.
Tu privești cum râul curge înspre a lui mare,
Tu ești această curgere către a Lui cale.
Tu privești la cer și te încântă zborul păsărilor,
În tine ai aceleași aripi de înălțare.
De mângâierea umbrelor pădurii vei iubi,
În tine porți aceeași liniște și pietate.
De vei iubi albastrul cerului și lacrimile lui,
În tine este oglindirea păcii și templul soarelui.
De apă bei și vrei să îi găsești izvorul,
În tine este taina și altarul.
De tu cu focul arzi,
În tine mistuie mirajul și dansul flăcărilor.
De noaptea tu visezi,
În tine se nasc dorințe și rugăciuni.
De tu iubești mările învălurate,
În tine se ascunde adâncul și infinitul.
Într-o zi privești în tine
Întrebi:
Tinerețe, te-am pierdut la zaruri?
Turmentată de al tău elixir,
N-am știut că mă joc de-a jocul vieții.
Prea vrăjită,
Nu am învățat pașii dansului.
Am făcut ce mi-a șoptit inima.
Unde m-am înșelat?
Cine își mai aduce aminte
Cum era să fii tânăr?
Cu mască sau fără mască
Câte măști, câte grimase,
Câte zâmbete false,
Câte întrebări rămân ștrangulate,
Câte răspunsuri, minciuni sfruntate.
Câte platoșe, cât mai ascuți sabia,
Cât să mai întorci obrazul,
Câte scuipături,
Câte lacrimi întemnițezi,
Cât te frângi să nu înnebunești.
Câtă paradă, câtă bravadă,
Câte măști ai purtat,
Câte bobârnace, câte pietre aruncate,
Cât îți este zidul din ele,
Nici tu nu îți intri-n cetate.
E plină de vise ucise,
Nu-ți mai cunoști glasul,
Nu-ți mai știi plânsul,
Înecat în marea lacrimilor uitate.
Sufletul singur, hălăduiește cu vântul,
Singur, pierdut de tine,
Mansarda e plină de colțuri întunecate,
Păianjeni nestingheriți se plimbă în voie,
În labirintul minții pierdute.
Singura pătură caldă și moale,
Este noaptea între stelele tale,
Inima bate, tu asurzit de zgomotul lumii,
Nu o auzi ce-ți cere într-una.
Trage cortina,
Lasă frânghiile păpușarilor,
Ce cred că le joci jocul,
Meteahna bolnavă îți împroașcă sorocul.
Vântul
Ce taină nevăzută are vântul,
Cum dă săruturi, mângâieri și șoapte,
Cum strânge ce s-a rătăcit departe,
Și cum trezește adormiții în mine?
Cum doar cu vântul se-îmbrățișează focul,
Să nască flăcări - șerpi hipnotizanți,
Cadâne despuiate care știu
Să ardă, dar să și aprindă.
Cum unduiește sufletul să zboare
Și cum sădește un câmp de flori în mine,
De-ajung să simt că toată carnea-mi vie
E-un cer care plutește în alte ceruri.
E pasăre măiastră care zboară,
Sau e arhanghelul cu zece mii de aripi?
Tu treci prin vânt sau el trece prin tine?
De n-ar fi vântul, ar fi copacii muți,
Pe vânt își scrie frunza poezia,
Prin vânt își naște marea valul,
Cu el își piaptănă câmpia lanul.
Prin zidurile-i invizibile trec
Cresc, se ridică și deschid,
De parcă intru în raiuri și în lumi șoptite
Îmi umple toată ființa cu cerul și pământul
Nu știu de stinge sau aprinde fiorul liniștii,
Îmi dă să sorb un elixir
Carmen Oltean
Toronto
|
Carmen Oltean 12/9/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.