Fãurirea României Mari
Fãurirea României Mari a fost una dintre cele mai elocvente pagini din istoria acestui popor, desfãºuratã în decurs de câteva veacuri, începând cu prima încercare de unire politicã sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul, cu mica Unire de la 1859, doritã de paºoptiºti ºi înfãptuitã de Alexandru Ioan Cuza.
Cercetând istoria românilor „cu o rece nepãrtinire” spre a nu „surescita cugetarea”, Eminescu sesizeazã un mare pericol: lipsa de unitate a românilor de pretutindeni în contextul istoric al existenþei imperiilor înconjurãtoare, conjugatã cu scãderea rolului catalizator al statului: „Popor român!, mari învãþãturi îþi dã þie aceastã întâmplare. Dacã fiii tãi ar fi uniþi totdeauna, atunci ºi pãmântul tãu strãmoºesc rãmânea unul ºi nedespãrþit”. Întâmplarea la care se referea Eminescu este sacrificiul suprem al domnitorului Grigore al III-lea Ghica atunci când Bucovina a fost rãpitã de Imperiul Habsburgic în 1775. Unirea cea Micã realizatã când el avea doar nouã ani, este apreciatã în perspectivã istoricã: „Ideea constituirii Principatelor într-un stat unitar, intenþia de a se desprinde de protecþia ruseascã spre a forma un teritoriu neutru între cele trei imperii, chiar constituþia româneascã de azi – toate acestea au fost prezente ca idei mult înainte de a putea fi vorba de vreun rãzboi în Crimeea sau de o Pace de la Paris”. Ca un autentic istoric, bun cunoscãtor al realitãþilor europene, Eminescu comenteazã pertinent ºi obiectiv alipirile forþate de teritorii româneºti: „Uniunea Banatului [cu Austro-Ungaria] a fost forþatã, cãci a fost fãcutã contra voinþei românilor, unirea Transilvaniei [cu Austro-Ungaria] a fost fãcutã fãrã de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravã? Nimeni.” ªi avea doar 20 de ani când scria, în Federaþiunea, aceste rânduri.
Aºadar, apariþia ideii de unitate de neam ºi limbã a fost o coordonatã a conºtiinþei poporului român ( deºi exprimatã explicit mai târziu), chiar în cadrul existenþei vremelnic separate a celor trei provincii româneºti, având la bazã originea comunã prin descendenþa latinã ºi continuitatea teritorialã.
„Unirea cea Mare” de la 1 Decembrie 1918 a consfinþit adeziunea liber consfiinþitã a celor trei provincii româneºti. Prima provincie a fost Basarabia, rãpitã de ruºi în 1812. Sfatul Þãrii, organizat la Chiºinãu în toamna anului 1917, hotãrãºte, la 27 martie/9 aprilie 1918, unirea Basarabiei cu România, cu majoritate de voturi. Primul ministru român, Al. Marghiloman, mergând la Chiºinãu sã preia documentele oficiale de unire, a prezcizat în decursul sãu: „Problema mare ºi sfântã a reintrãrii Basarabiei în sânul patriei [...] a preocupat neîncetat sufletele noastre. Noi am urmãrit cu viu interes dezvoltarea acestui colþ de pãmânt românesc ºi ne-am încredinþat cu mulþumire cã din caldul dv. patriotism a ieºit o Basarabie independentã [...] A trecut ceasul vorbelor. Acum e ceasul hotãrârilor”.
Celebrul scriitor ºi om politic C. Stere (1865-1936) a subliniat, în Sfatul Þãrii din 27 martie 1918, importanþa acestei hotãrâri istoricã „pentru care ne trebuie urgent ºi conºtiinþa curatã”, cãci „în viaþa oamenilor, ca ºi a popoarelor, nu sunt multe clipe ca acestea [...] Astãzi noi decretãm drepturile poporului suveran: Libertatea Basarabiei!”.
Regele Ferdinand ia act ºi „declarã Basarabia unitã cu România de veci una ºi indivizibilã”, numind în guvernul de la Bucureºti miniºtrii basarabeni: Ion Inculeþ ºi dr. Daniel Ciugureanu. Rusia sovieticã n-a recunoscut unirea Basarabiei cu România.
Românii din Imperiul Austro-Ungar (obligaþi sã lupte în Primul Rãzboi Mondial împotriva fraþilor lor de peste Carpaþi) s-au reunit la Paris, la 30 aprilie 1918, în Comitetul Naþional al Românilor din Transilvania ºi Bucovina, condus de Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei „considerând cã [...] bucovinenii nu ºi-au pierdut nãdejdea cã ceasul mântuirii, aºteptat cu atâta dor ºi suferinþã va sosi ºi cã moºtenirea lor strãbunã, tãiatã prin graniþe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui ªtefan, ºi cã au nutrit veºnic credinþa cã marele vis al Neamului se va înfãptui, când se vor uni toate þãrile române dintre Nistru ºi Tisa într-un stat naþional unitar”, constatând, totodatã, cã „ceasul acesta mare a sunat”, a hotãrât „Unirea necondiþionatã ºi pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare pânã la Ceremuº Colacin ºi Nistru cu Regatul României”. Regele Ferdinand decreteazã ca „Bucovina, în cuprinsul graniþelor sale istorice, este ºi rãmâne deapururea unitã cu Regatul României”. Contrasemneazã preºedintele Consiliului de Miniºtri, Ion I.C. Brãtianu.
A treia mare provincie româneascã, Transilvania, se organizeazã în pas cu vremurile. Se constituie Consiliul Naþional Român Central, care, redacteazã prin V. Goldiº, o declaraþie conform cãreia Transilvania trebuie sã fiinþeze „printre naþiunile libere”, sã dispunã singure de soarta lor, deºi împãratul Carol I de Habsburg emitea un manifest „cãtre popoarele mele credincioase” privind reorganizarea imperiului în ºase state, Transilvania urmând sã facã parte din Ungaria. Deputatul Al. Vaida Voievod exprimã în Parlamentul maghiar dorinþa românilor transilvãneni la o viaþã naþionalã independentã.
Consiliul Naþional Român, format din liderii Partidului Naþional Român ºi ai Partidului Social-Democrat (V. Goldiº, T. Mihali, ªtefan Ciceo-Pop, Aurel Lazãr, Aurel Vlad, Al. Vaida Voevod, I. Flueraº, Bazil Surdu, Iosif Renoiu etc.) organizeazã la 18 noiembrie /1 decembrie 1918, Marea Adunare Naþionalã, formatã din 1228 de delegaþi aleºi cu drept de vot, la care s-au adãugat peste 100.000 de români. Locul n-a fost ales întâmplãtor: Alba Iulia, este oraºul în care Mihai Viteazul a demostrat cã unirea tuturor românilor într-un singur stat este posibilã ºi doritã. Aici, prin glasul lui V. Goldiº, s-a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Criºanei ºi Maramureºului cu România. „Aceastã unire – spunea Iuliu Maniu (1873-1953), preºedintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei – noi avem dreptul s-o pretindem pe baza fiinþei noastre unitare. Suntem toþi de aceeaºi tradiþie, cu aceleaºi aspiraþiuni [...] Îndeosebi noi românii din Ardeal ºi Ungaria suntem în drept sã cerem aceastã unire, fiindcã aici la noi e leagãnul românismului. Numai o crudã barbarie poate împiedica ca însãºi viaþa, leagãnul sã fie despãrþit, sã rãmânã separat atunci când toate celelalte se unesc. ªi Ardealul trebuie sã fie o parte întregitoare din corpul Naþiunii Române. În afarã de dorinþa noastrã obºteascã de a ne apropia de sânul mamei noastre, toate argumentele ºtiinþifice ºi sociologice întãresc justeþea revendicãrii noastre”.
Adunarea Naþionalã de la Alba Iulia alege Marele Sfat Naþional Român (250 de membri) cu rol legislativ, subordonat guvernului de la Bucureºti, care va numi, la 19 noiembrie /2 decembrie 1918, un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, cu 15 membri.
La 27 decembrie 1918/9 ianuarie1919, Adunarea Naþionalã a Saºilor recunosc unirea Transilvaniei cu România, urmând ca ºi alte minoritãþi (ºvabii, evreii, chiar ºi unele cercuri maghiare) sã recunoascã actul Unirii. Ungaria n-a recunoscut acest act; mai mult, comuniºtii lui Béla Kun au înfãptuit, între noiembrie 1918 – aprilie 1919, atrocitãþi teroriste în Transilvania (numai în localitatea clujeanã Giurcuþa, 45 de români – bãrbaþi ºi femei – au fost împuºcaþi ºi arºi pe rug). Armata românã a ripostat, oprind extinderea bolºevismului leninist în Europa, rãsturnând guvernul pro-sovietic de la Budapesta, în august 1919.
Unirea Transilvaniei a fost consfinþitã prin decretul regal din 24 decembrie 1918, a fost recunoscutã de marile puteri la Conferinþa de Pace de la Paris (1919-1920) ºi prin tratatul special cu Ungaria de la Trianon ( 4 iunie 1920).
La 15 octombrie 1922, regele Ferdinand ºi regina Maria sunt încoronaþi la Catedrala Ortodoxã din Alba Iulia de cãtre un sobor de preoþi, în frunte cu mitropolitul (viitorul patriarh) Miron Cristea. Ferdinand a purtat coroana de oþel moºtenitã de la predecesorul sãu, Carol I, iar regina Maria a purtat o coroanã nouã, de aur. Declaraþia regelui Ferdinand este pilduitoare, mai ales pentru pretinºii sãi descendenþi: „De la început mi-am impus aceastã regulã de conºtiinþã: sã fac abstracþie de mine însumi, sã nu þin socorealã nici de originile mele, nici de familia mea. Sã nu vãd decât România, sã nu cuget decât la ea. Nu se domneºte asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constã onestitatea unui rege”.
Fãurirea României Mari (cu 14 milioane de locuitori ºi circa 300.000 de km pãtraþi) a adus douã mari reforme: cea agrarã ºi introducerea votului universal, direct ºi secret, dar, a însemnat ºi o descãtuºare spiritualã: în perioada interbelicã de numai douã decenii, cultura românã a dat mari valori internaþionale (Eminescu, Arghezi, Blaga, Sadoveanu, Rebreanu, Iorga, Brâncuºi, Lovinescu, Cãlinescu, Eliade, Eugen Ionescu, Cioran etc.), sincronizându-se cu cea europeanã.
ªi, totuºi, destrãmarea imperiilor dupã Primul Rãzboi Mondial n-a însemnat ºi unirea tuturor românilor într-un singur stat; românii din Transilvania, cei din Maramureºul istoric, din Ungaria, Banatul sârbesc, din Bulgaria au rãmas în afara graniþelor þãrii. În Balcani, convieþuiesc aromânii, meglenoromânii ºi istroromânii. Dupã numai 22 de ani, printr-o guvernare ºi o regalitate cel puþin discutabile, România Mare pierde Basarabia, nordul Bucovinei ºi þinutul Herþei ( la 28 iunie 1940), nord-estul Transilvaniei (prin Diktatul de la Viena, 30 august 1940) ºi Cadrilaterul (în septembrie 1940).
Este timpul faptelor ºi nu al vorbelor în acest An Centenar ºi în cei ce vor urma.
Tudor Nedelcea
|
Tudor Nedelcea 11/19/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.