Alo, domn’ profesor, atenție!
În interacțiunile interumane, fiecare semen, indiferent de vârstã ori pregãtire, poate sã ne fie o sursã de cunoaștere și de inspirație. Disponibilitatea de ,,a învãța lucruri noi de la orice om” demonstreazã nu doar empatie și modestie, ci și deschiderea spre zone ce ne scot din confortul unor abordãri bãtãtorite de fluxul achizițiilor, care ne definesc în mod curent. Recent, într-o vacanțã cu arome exotice, am avut șansa sã explorez un strop din farmecul Insulelor Canare, din Oceanul Atlantic, ”bastionul” sudic al Uniunii Europene, un arhipelag aparținând Spaniei încã de la sfârșitul secolului al XV-lea. Las însã la o parte impresiile generate de întâlnirea cu un continent în miniaturã, un soi de apendice al spațiului african, crescut în nord-vestul acestuia prin erupții vulcanice, în faze succesive, în urmã cu milioane de ani. E un tãrâm mirific, asupra cãruia voi insista în materiale viitoare, însã, în context, mi se pare esențial sã relev altceva.
Concret, la început de august, eram într-un grup de excursioniști și escaladam unul dintre munții vulcanici din Insula Fuerteventura. Traseul, nu foarte greu, mi-a permis sã mã desprind lejer de ceilalți camarazi, însoțit de un bãiat de șapte ani, Filip-Andrei Brezeanu, român prin origini, neamț prin țara în care au emigrat și s-au stabilit pãrinții sãi, în urmã cu mai bine de zece ani. În rucsacul din spate, între altele, aveam și apã mineralã. Dupã ce i-am oferit bãiatului o gurã de apã, am luat și eu câteva înghițituri din lichidul vieții. Soarele ataca frontal, iar PET-ul se golise. Îl țineam în mânã descumpãnit. Firește cã în pustietatea goalã – fãrã urmã de vegetație, unde doar piatra și nisipul tronau magic – nu putea fi vorba de vreun container. Și totuși, ce sã fac cu plasticul devenit inutil? Recunosc – un pic spãșit – cã mi-a trecut prin minte sã-l arunc. Apoi, m-am gândit cã aș strica echilibrul natural al locului. ,,Nu, nu e bine!” Copilul mi-a citit în ochi nehotãrârea, stânjeneala, șovãiala. A ridicat mâna, ca la școalã, și, într-o limbã românã cãznitã, dar clarã, mi-a spus privindu-mã acuzator, ușor ironic:
– Atenție, nu aruncat sticla! Pus în rucsac și dat în tomberon, la reciclat!
L-am privit mut de uimire, lecția venitã de la un copil, crescut dupã rigorile occidentale, m-a luminat senin! Era ceva cu totul nou fațã de ce observasem în școala și la catedra din Educația româneascã. Sau – de ce sã mã ascund? – fațã de ce-am promovat vreme de decenii.
Nu fac parte dintre cei care acceptã pe nemestecate tot ce vine la noi dinspre vestul Europei. Sunt destule elemente stupide, pe care e necesar sã le repudiem, însã trebuie sã admitem cã, în general, occidentalii ne sunt superiori nu doar în tehnologia de vârf, ci și în interacțiunea directã – de pildã, la capitolul politețe în traficul rutier ori în acțiunile întreprinse pentru a ocroti și a fi prietenoși cu mediul înconjurãtor. Iar astfel de elemente, care definesc în bunã mãsurã civilizația unei națiuni, cresc în familie și sunt cultivate onest în școalã. La noi – haideți sã recunoaștem, dragilor! – în familie arareori e cultivatã toleranța de orice culoare, dimpotrivã, a fi înzestrat cu un set de coate ascuțite, dupã principii oportuniste de tipul ,,obraznicul mãnâncã praznicul” e un prilej de jubilație. Iar la nivelul Școlii, conștientizarea necesitãții protejãrii mediului înconjurãtor e o practicã care ne amintește de festivalul heirupist al cititului de cãrți, în parc ori pe ”bulevardul” literaturii: punctãm acțiunea, înregistrãm proiectul la secretariatul școlii, umplem cu ”balast” portofoliul personal – ”marfã” bunã pentru urmãtoarea gradație de merit – și cu asta, basta! În vreme ce, pentru elevi, rezultatul n-are niciun orizont!
Soluția? Trecerea de la o educația ecologicã opționalã, prilej de distracție și de ”tãiat frunze la câini” în ”luna curãțeniei” ori în ”Școala Verde”, la un mod de viațã în Școala româneascã, cu accent pe zona preuniversitarã, unde a-ți lãsa îngrijit locul de muncã – sala de clasã – la finalizarea cursurilor este condiția care-ți permite sã pãrãsești instituția în care înveți. De asemenea, igienizarea zilnicã a spațiului școlar, inclusiv cel destinat activitãților sportive și recreative sã devinã o normalitate pentru elevi. Ca la japonezi, unde nu se cuvine sã pãrãsești zona în care ai poposit fãrã a te implica în curãțenia corespunzãtoare. Ideea, atât de înrãdãcinatã la români, ,,n-am aruncat eu deșeul, nu strâng” e falimentarã. Poate cã ambalajul a ajuns întâmplãtor pe jos (erai la o terasã și l-a luat vântul când priveai în partea opusã), ori ți-a cãzut în mers din greșealã, sau l-a aruncat nevinovat o persoanã cu dizabilitãți. Trebuie sã fii bucuros cã tu poți conștientiza ineditul împrejurãrilor la care te raportezi și cã reușești sã procesezi situațiile ivite cu îngãduințã și compasiune. Asiguri astfel fluiditatea naturalã a peisajului prin aducerea unui strop de luminã în colțul de lume în care gravitezi.
Probabil n-aveam aceastã abordare dacã, alãturi de lecția servitã pe munte de Filip-Andrei, n-aș fi fost martor al altui eveniment, banal la prima vedere. Într-o dimineațã, pe stradã, în drum spre apele nu tocmai calde ale Atlanticului, privirea mi-a cãzut pe un bãtrân rasat, probabil olandez dupã grai, care a cules cu grijã resturile unor ambalaje pentru snacksuri, cãzute din sacoșa unei marocane, apoi a cãutat un tomberon pentru a-și desãvârși ”opera”.
…Mãcar sã reflectãm puțin la schimbarea opticii și sã acționãm, din convingere, întru sãnãtatea planetei și binele semenilor, nu pentru cã s-au amplasat camere de luat vederi, care ne sancționeazã derapajele cu puterea administrativ-juridicã a ”zãbalei”!
Gruia Cojocaru
|
Gruia Cojocaru 8/13/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.