Timpul în șoptirea lui Dumnezeu
Pentru om, timpul poate fi o suprapunere de existenþe efemere ºi nu se aseamãnã în nici un chip cu timpul obiectelor pe care trecerea evenimentelor nu le atinge.
«A munci nu înseamnã a produce doar lucruri, ci a da un preþ timpului.» (Delacroix)
Prezenþa ritualicã, prezenþa adevãratã, cea spiritualã, nu este de la sine înþeleasã ºi solicitã creativitatea noastrã continuã.
Din punct de vedere ezoteric, Timpul este sacru ºi profan, trãindu-l pe cel sacerdotal.
Gândirea preþuieºte veºnicia întãrind cu esenþe spirituale clipa. Sfântul Augustin credea cã „Timpul este imaginea mobilã a veºniciei”.
Fãrã o teorie a timpului nu este posibilã nici o teorie a istoriei ºi a societãþii, nici o doctrina ezotericã a iniþierii ºi ritualului existenþial.
De fapt vieþii îi sunt proprii douã modalitãþi de existenþã ale timpului, douã tipuri de temporalitate – una istoricã ºi una supraistoricã –, fiecare dintre acestea cuprinzând trei «momente» ale timpului: prezentul, viitorul ºi trecutul. Prin ce se deosebesc între ele aceste modalitãþi de existenþã ale timpului, în construcþia umanitãþii, iatã întrebarea cardinalã ºi problema dificilã care poate ºi trebuie sã semnifice calea desãvârºirii întru cunoaºtere.
Decisivã ºi tipicã pentru noþiunea de timp ontic (existenþial) – faþã de care noþiunea de timp istoric constituie o modificare – este concentrarea asupra momentului individual în acuitatea lui, punctualitatea absolutã a acestui moment, în care sunt absorbite toate relaþiile cu trecutul.
Consecinþa este cã autentica misiune creatoare (spiritualã) a existenþei universale nu poate fi înþeleasã deplin pe acest teren. Pentru aceasta este nevoie de o altã concepþie despre prezent ºi despre timp. Timpul istoric nu cunoaºte un «prezent autentic»; prezentul devine în el un «caz limitã»
Un cu totul alt caracter are acea modalitate de existenþã a timpului, în care ceremonialul meditativ îºi dobândeºte existenþa lui specificã, de sens atotcuprinzãtor, plurifocal, în mãsura în care, ca lume desãvârºitã, se elibereazã de «actualitatea» timpului istoric de o prezenþã datatã.
Evenimentul iniþiatic, mitic, are un cu totul alt caracter ºi o cu totul altã structurã decât timpul istoric, care se scurge «simultan» – sau care, mai bine spus, este suspendat.
Noi artiºtii nu reconstruim in afara simbolului ºi a metonimiei. Esenþele ezoterice trebuie renãscute de fiecare datã pentru a semnifica plenar un traseu al densitãþilor. Timpul creaþiei transfigurate, cãci de creaþie spiritualã este vorba, are ceea ce îi lipseºte timpului istoric: prezent autentic, netulburat, «clipã opritã în loc», «prezentul etern»; în el caracterul tranzitoriu al clipei este anulat, timpul «întreg» se opreºte, ca sã spunem aºa, într-un prezent durabil, constant.
Creativ în creaþie, momentul dobândeºte esenþã ºi numai astfel devine prezent autentic. Dar ºi în aceastã temporalitate existã trecut ºi viitor; atâta doar cã ele se aflã într-o cu totul altã relaþie faþã de prezent ºi dobândesc prin aceasta cu totul alte trãsãturi. Într-o veritabilã celebrare creatoare evenimentul artistic «trecut», care s-a petrecut, nu este deloc trecut, în sensul în care istoria trecutã este sfârºitã pentru noi. Pe de altã parte ceremonialul creaþiei ce urmeazã a se petrece nu þine de viitor în sensul pe care îl are viitorul istoric ce este aºteptat: trecutul ºi viitorul nu sunt în contradicþie nici între ele ºi nici cu prezentul – tocmai pentru cã este vorba aici de «prezentul autentic».
Prin ceremonial ºi iniþiere artisticã desãvârºitã, prezentul autentic integreazã momentele contrastante ale temporalitãþii într-un timp nealterat, unitar, vizibil dens în înþelesuri. Aceste momente sunt purtate de timpul relevat ºi stau în iluminare ºi armonie împreunã, susþinute în gând ºi integrate, anticipate cu virtuozitate în el: în existentul permanent ca permanent existent în trecut ºi viitor - o «portanþã» care este inerentã conceptului etern al iluminãrii creatoare. Mai corect este însã sã vorbim despre «eliberarea» de timp a ceremonialului creator, înþelegând prin aceasta eliberarea de caracterul apãsãtor al timpului existenþial-istoric ºi statornicia lui, într-un prezent trinitar, în care trecutul ºi viitorul, ca prezent viitor ºi trecut al prezentului însuºi fiinþeazã deopotrivã în «bogãþia prezentului» ce ilumineazã prin spiritualitate în opera de sine statornicitã ce-l identificã prin plurifocalitatea sa pe creatorul ei.
Pe aceastã structurã a timpului «nealterat» creator se bazeazã între altele starea de plinãtate pe care o iradiazã arta ca trãire (experienþa) iniþiaticã.
Înþelepciune, Forþã, Frumuseþe, Comuniune…
Aceasta modalitate de existenþã a timpului funcþioneazã întru Totul prin Tot – iar lumina de densitãþii ideatice nu dispare prin reluare, poate fi repetatã fãrã sã dãuneze intensitãþii trãirii ºi valorii, repetatã ºi iar repetatã desluºeºte tainicului labirint ce îl pãtrundem, cucerindu-ne plenar rolul de partener. Inocenþa în acest caz se contopeºte cu cea mai înaltã erudiþie. Vrem sã vedem iarãºi ºi iarãºi la intervale cuvenite, traseul spiritual al desãvârºirii. Sã-l explorãm cu întreaga fiinþã. Aceastã repetare dezirabilã este un indiciu al faptului cã temporalitatea artisticã elibereazã ºi aduce starea de elevaþie a inteligenþei ºi satisface nesecata împlinire. „Un þel de dorit din toatã inima ce ne solicitã integrarea cosmicã.”
Existenþa timpului, pe care o trãim în acest fel, are ceva comun cu aceea «ousia a-idios», de care vorbeºte Aristotel. «A-idios este acel ceva care nu e propriu individualului»… ºi care este de aceea în afara timpului.
***Ceremonialul face sã disparã din sufletul celui implicat orice altã stare de spirit (adicã tocmai ceea ce «îi este propriu persoanei individuale respective»), producând în schimb acea revelaþie care îi este proprie comuniunii întru organicitate.
Caracterul trecãtor al umanului, vanitatea, frica, grija, incertitudinea, nehotãrârea ºi vinovãþia, elemente ale temporalitãþii existenþei sunt suspendate. Ne Înalþãm – Înãlþând Creaþia!
Dar aceastã modalitate a existenþei timpului adevãrat ºi nealterat, integrat ºi incoruptibil (toate sunt sinonime) pe care o relevã ceremonialul artistic poate sã existe, - se creeazã, se reveleazã, se fondeazã de fiecare datã într-un mod specific timpului adevãrat, prezentul autentic. Deci arta universalã, prin plenitudinea sa, este o creaþie spiritualã sacrã ce îºi defineºte unicitatea într-o activitate plurifocalã.
Pe baza experienþei «timpului adevãrat» devine acum clar cã timpul istoric al desfãºurãrii, în cazul limitã este în esenþã timpul fãrã prezent sau cel mult cu un prezent redus doar la «moment» ca atare. Creaþia artisticã deºi capabilã sã reveleze timpul adevãrat, trebuie clãditã din materialul timpului istoric al tradiþiei imemoriale.
Prin conceptul ºi practicile expresiilor creatoare, putem afirma cã timpul ne îndreaptã spre existenþa desãvârºitã, care însã, contrar erorii curente este o existenþã în timp, o existenþã în timpul adevãrat. Trebuie sã reflectãm la faptul cã «opera» creaþia prin structura ei perfectã este doar urma acþiunii ce a atins desãvârºirea.
Pentru a-ºi putea exercita cu adevãrat misiunea, arta trebuie sã atingã «prezentul adevãrat», trebuie sã fie re-creatã în spirit ºi sã cucereascã expresivitatea solicitatã de viul tãinuit în ecoul existenþial. Sã nu uitãm acest lucru în fiecare moment de creativitate, se naºte o lume ce se integreazã unui univers necunoscut.
Creaþiile artistice, cu întreaga lor semnificaþie rãmân ilustrative atâta vreme cât ele nu devin elemente ale unui veritabil dialog, adicã atâta vreme cât nu intervine asupra lor capacitatea noastrã de a le pãtrunde ºi explora, de a le aduce pe treapta dezvãluirii de sine a esenþei, mereu aceeaºi a omului ºi a lumii. Arta nu este a artistului ci acesta poate fi prin opera sa mesager al artei
Arta ºi creaþia se trezeºte mereu la o nouã viaþã prin întâlnirea cu fiecare dintre noi cãruia vrea sã-i vorbeascã, sã i se destãinuie.
Prin aceastã întâlnire sacrã ea realizeazã prezentul adevãrat, dãruindu-i-l ºi celui care se lasã pradã seducþiei ei. Vãzut însã prin prisma timpului istoric, acest prezent nu este totuºi decât o clipã, o «privire de argint» (Baader), prin care, în cadrul timpului coruptibil profan, devine transparent pentru o clipã timpul incoruptibil sacru. Oglinda începe sã se cureþe...
Tradiþia artisticã creeazã condiþii pentru capacitatea noastrã de a percepe existenþa adevãratã, timpul adevãrat în istoricitate ºi prin însuºi acest fapt are o însemnãtate revelatoare. Prezentul adevãrat ºi viu al creaþiei este însã ºi condiþia înþelegerii acestei opere spirituale universale.
Se pot distinge acum trei modalitãþi primare de existenþã a temporalitãþii (cãrora, de altfel, le corespund tot atâtea modalitãþi ale spaþiului ºi materiei!): anume «timpul adevãrat», «timpul aparent» ºi timpul «fals».
În mod greºit eternitatea a fost imaginatã ca un prezent imobil, înþepenit neluându-se în seamã faptul cã în acest timp trebuie integrate celelalte douã timpuri, trecutul ºi viitorul, pentru cã abia în aceste trei dimensiuni sã-ºi poatã exercita existenþa desãvârºitã sau dãinuirea. Prin urmare tot ce este în eternitate, adicã tot ce a primit viaþã deplinã (deplinã ºi desãvârºitã) – cãci acesta este sensul adevãrat al expresiei: viaþa eternã – trebuie sã fie recunoscut ca existent permanent în prezent, ca ºi în trecut ºi în viitor ºi, prin aceasta, odihnindu-se permanent în miºcarea sa ºi miºcându-se permanent în liniºtea sa. Creaþia trãieºte. Trãieºte energetic ºi spiritual, construind veºnicia fiecãrei clipe înãuntrul efemerului.
Aceastã teorie despre timp îºi are «temeiul» propriu-zis în Sfânta Scripturã ºi în Crez. Cãci fãgãduita înviere a cãrnii fãgãduieºte totodatã cã împreunã cu trupul ce învie transfigurat, vor fi transfigurate ºi spaþiul ºi timpul: «un nou cer ºi un nou pãmânt». ªi este într-adevãr problematic ca aceastã «cea mai dificilã problemã» sã poatã fi înþeleasã în toatã profunzimea ei fãrã o teologie biblicã a timpului.
Ca printr-o oglindã deci, «pe cale speculativã» vedem esenþialul în structurile concrete ale existenþei, datoritã faptului cã timpul adevãrat nu este total despãrþit de timpul nostru aparent (sau n-ar trebui sã fie despãrþit), ci pãtrunde într-un fel în el strãluminând timpul adevãrat în timpul nostru aparent, prin «privirile de argint» ale eternitãþii. Este trãitã în aceste momente o existenþã excepþionalã, desãvârºitã, deplinã, «o fãrâmã de timp în stare purã» (Proust), timpul autentic.
Direct opus adevãratului prezent nu este prezentul aparent, ci mai curând negarea absolutã a oricãrui prezent; sã-l numim timpul fals, al treilea timp, dedesubtul timpului aparent. În timpul fals orice fiinþã este în trecut – dupã cum, în timpul adevãrat orice fiinþã este în prezent. Dacã timpul adevãrat are trei dimensiuni integrate, iar timpul aparent numai douã, atunci timpul fals nu poate avea decât una. Sau, altfel formulat: toate dimensiunile timpului sunt înghiþite de modul trecut. În timpul fals, trecutul este tot ceea ce a trecut, prezentul este tot ce trece ºi viitor este tot ce, supus aneantizãrii ºi pieirii, va trece. Nici prezentul nici viitorul nu au realitate stringentã, real este numai trecutul, deci tocmai ceea ce – nemenþinut în viaþã prin vreun prezent – nu mai existã. Aceastã a treia temporalitate are implicit caracterul lucrurilor dezintegrate, pierdute, fãrã leac nefericite.
Între «timpul etern», pe care îl putem numi, precum Saint Martin, timpul adevãrat ºi timpul fals stã la mijloc timpul vieþuirii ca «timp aparent», o aparenþã pe care nu am greºi dacã am denumi-o o arãtare în sensul deplin al cuvântului – un spectru.
Aºadar, în acest timp aparent prezentul adevãrat este real (ºi activ), numai în mãsura în care timpul aparent se deschide printr-o jertfã spiritualã ceea ce ceremonialul ºi inþierea artisticã relevã existenþei adevãrate, existenþei desãvârºite.
Eroarea cardinalã în ce priveºte esenþa timpului constã în a considera timpul aparent ca timp real. Orice transpunere a existenþei depline, fie exclusiv în îndepãrtarea temporalã a viitorului, fie în trecut, indicã o astfel de idolatrizare a timpului aparent. Creaþie infertilã, stearpã...
O altã eroare constã în a ne imagina eternitatea artei doar ca o atemporalitate înþepenitã ºi fantomaticã sau ca un timp aparent prelungit ad infinitum, eternizat ºi idolatrizat.
O a treia confuzie constã în a înþelege timpul aparent ca total închis în sine atât faþã de timpul adevãrat cât ºi faþã de timpul fals. Când în realitate el este permeabil atât pentru primul cât ºi pentru celãlalt, fiind astfel de fapt un status mixtus al temporalitãþii nici cu totul desãvârºit, nici altfel.
Teoria aceasta despre timp ne dã posibilitatea sã definim mai precis ºi mai profund criza timpului nostru ºi, prin restrângere, criza spiritualã a umanitãþii actuale. Cãci aceastã crizã nu poate fi nicidecum înþeleasã mai bine decât prin atitudinea conºtientã sau inconºtientã a epocii noastre faþã de timp ºi faþã de erorile privitoare la timp.
În privinþa timpului, caracterul eonului în care trãim ºi care ne hotãrãºte viaþa se defineºte prin pierderea în cea mai mare mãsurã a timpului adevãrat.
Cum se situeazã omul faþã de timp, tot aºa se situeazã el faþã de el însuºi, faþã de semenii sãi, faþã de natura vie ºi moartã ºi faþã de lumea spiritualã.
Taina umanului este ascunsã în originile divinitãþii. Numai prin EL suntem umani.
Pierderea timpului adevãrat duce în aceastã epocã la tendinþa de a crea surogate ale «timpului etern» pierdut. Dacã timpul adevãrat ne cere sã reînnoim în permanenþã din adâncuri pentru a-i putea ieºi în chip demn – adicã în modalitatea lui proprie de existenþã – în întâmpinare, omul «actual» înlocuieºte ceea ce nu poate sau nu vrea sã realizeze, îl înlocuieºte anume pe omul «nou» – care este tocmai omul veºnic reînnoit, omul timpului adevãrat care poate avea o identitate în fiinþa spiritualã ce se desãvârºeºte continuu în opera artisticã.
Poate de aceea stã în puterile noastre sã deschidem în tainicul creativ o artã a pulsaþiilor timpului adevãrat, sã îmbogãþim existenþa noastrã prin desãvârºire pentru a uni neliniºtile ºi speranþele într-un timp viu, timpul reconstrucþiei Omului ºi lumii în dialog sublim ºi tragic, deopotrivã.
Suntem artiºti pentru cã explorãm universul cunoaºterii, asimilând revelaþiile trecutului în construcþia idealã a unei arhitecturi cosmice ce fiinþeazã prin suflet - emoþional ºi gândire raþionalã.
Fizicianul american Richard Feynman susþine cã: „Timpul este ceea ce se petrece când nimic altceva nu se petrece”.
Din punct de vedere al omului de astãzi, aceastã definire este amplã ºi rezonantã. Pentru desãvârºirea creaþiei artistice, timpul este starea de veghe a spiritului ce-ºi construieºte lãcaº de luminã în plenitudinea necunoscutului.
Alexa Visarion
|
Alexa Visarion 4/17/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.