O lume de vorbit - Navetând duios și cu trenul, și pe jos
Dacã aș fi pictor, strașnic aș mai zugrãvi naveta. Veta. Cu multiplele ei geamuri cãtre cer sau spre pãmânt: ale trenurilor mâzgãlesc nori fugãriți de iluzii în toate formele imaginabile, ferestrele din subteran reflectã labirintul metroului și moacele noastre obosite și surprinse-n flagrant du-te-vino.
Ah, aș înmuia orice detaliu-n culori tari sau pãstoase. Cu magenta, de pildã, merg șterse telefoanele din mâinile noastre. Verdele crud clorofilos ne-ar îndrepta spinãrile. Ne-ar scãpa de covrigirea asupra unui biet ecran, pânã ne usturã ochii de la sarea pixelatã. Cu albastru de Voroneț aș repara vederea globalã. Hai, fie, merge și cer de Caraibe.
Oh, da’ dacã aș fi muzician, aș plagia la greu: Fuga în mi minor și Bolero-ul ascultate în amestec, pânã la epuizare. Ca o noapte de dragoste consumatã-ntre urechi. Sau aș da copy/paste completãrii Rimsky-Korsakov și Glazunov opera Prince Igor a lui Borodin, care tot un fel de iubire a fost.
Aș recompune simfonii, le-aș turna în toate difuzoarele! Muzica vindecã multe, o știu ca pacient grav ascultãtor. Încerc sã-mi imaginez cum e s-o faci, s-o aduci din cerurile talentului și sã o așterni pe note. Voi întreba curând un compozitor. Pânã atunci, ascult cât pot. Cine a inventat castile audio, mare pomanã și-a fãcut cu navetiștii. L-am gãsit pe google: sãru’mâna acolo, sus, Nathaniel Baldwin!
Naveta nu te face mai deștept, dar dacã ai net (wifi în tren, eventual) și baterie, lași cartea necititã-n rucsac și cauți virtual tot ce vrei sã afli. O meta-enciclopedie care te-ajutã sã te imaginezi în viitor pictor, poet, compozitor sau cine știe ce alt specialist. Nu sunt și nu voi fi nimic din toate astea, doar navetistã blocatã deseori subteran sau în vagoanele trase de locomotive.
Când faci naveta și te saturi de internet, te întorci la cartea din rucsac, pânã te lasã trenul acasã. Și a doua zi o iei voios de la capãt:
Simți în dimineața asta viața ca pe un drog? Uite-așa, luatã în dozã dublã, pe burta lipitã de spate de goalã ce e. Fãrã gust, în primele minute. Cu multã apã, pentru cã nu-i mereu timp de cafea. Ei, bine, dupã dușca asta amarã, totul se schimbã.
Sângele cade niagarã-n albia venelor, clocotește pânã în cel mai fin capilar, transformând pielea în trandafir înrourat cu ceva cam ca Oud Nude de la Guerlain. Reacțiile la elixirul viu se țin lanț: bucuria face piruete-n minte, oxitocina declanșeazã absolut tot ce e demonstrat științific.
Nu se știe exact cum se întâmplã. Nu des, dar suficient cât sã se poatã striga: SUNT! Ferestrele deruleazã la fel de cinematografic cum își predau ștafeta iarna cu primãvara. Copacii par și mai goi priviți din mișcare, campurile încep naiv sã batã în verde diluat. Pentru cã tocmai se crapã de zi, iar trenul duce în tuburi sute de suflete. Tot atâtea povești nerostite, liniște și somn pe furate.
Doamna în roșu, cu ochii-n telefon, ridicã mâna și dirijeazã o orchestrã nevãzutã. Studenții coboarã la prima. Un senior elegant intrã cu greu în vagonul verde ce-i accentueazã paloarea. Merge zilnic la tratament, nu se dã bãtut, vrea sã trãiascã pentru nepoți. Adolescenta blondã cu ochii rupți dintr-un petic de cer își carã pisica într-o cușcã roz, cu fundã. Gașca cea veselã gesticuleazã în slang, sã nu deranjeze pasagerii. E regulã, la etajul al doilea se pãstreazã liniștea. La ultima stație, șirul uman alunecã disciplinat cãtre metrou, autobuz sau strãzile deja trezite la viațã. În metrou, miroase a cafea, stațiile aleargã în grabã. Pașii sunt mici, viața e scurtã, îi începem o nouã zi zâmbind imperfect cu speranțã.
Savurãm uneori surpriza asta a simțurilor prin toți porii, cu sunet sublimat în scânteiere. Așa cum se aud artificiile - nici muzicã, nici bombã, ceva la vreo 50.000 de hertzi, cicã frecvența perceputã de sãlbãticiuni.
Reverberația desfãtãrii fãrã motiv inundã creierul, trupul înoatã în valuri înalte. Ochii aleg sã vadã numai frumusețe. Dacã soarele abia mijește, în minte se-agãțã deja curcubeul. Carusel de râs, circ cu maimuțe, gogoși prea dulci, cafea neagrã, veselie din orice fleac, dans cu necunoscuți și zâmbete gratis agãțate în garduri. Globule albe și roșii sar din aortã direct în palme, unde saltã inima ca mingea.
Polii pãmântului se comprimã pânã strivesc ecuatorul și totul devine plat, moale, umed și tandru, ca în burta mamei. Anotimpurile alunecã unele-n altele: derdeluș în miez de varã, iarbã-n tãlpi si din nou patinaj pe oglinda palatului de cleștar.
În zori ca aceștia, splendoarea lumii pare nealteratã. Vis, speranțã, întreg satul de care e nevoie pentru a crește un copil, inocența de dinainte de mãr și cãdere. Ești tu. Ba ea, ba el, ba cei de colo. Oricine iese puțin din treburi mãrunte și redescoperã cã viața mai aduce o dimineațã în dar.
Dupã tren, prinzi în geamul autobuzului plin de copii (re)intrarea în ceațã a unui profil cunoscut de oraș. Apoi, oboseala te leagãnã-n pași de dans, doar pentru cã auzi în fugã, când cobori la metrou, o bucatã de jazz. Monedele cãzând echivaleazã cu aplauze la scenã deschisã-n urechi, închisã-n subteran. Cuplul de tineri artiști rãmas pe retinã îți cântã-n minte tot restul drumului, acompaniind vremea de gândit. Ce proaspete-ți pãreau la început liniile de cale feratã. Lustruite-n timp, kilometri și goanã. Cu privire de copil, înregistrai noul si din asfalt. Bucuria se dilueazã-n rutinã, fie cã-i vorba de școalã, muncã, iubire.
Ești și tu, ca și mine, mișcare, celule, reflux. O luãm de la capãt. Nici nu mai știm unde se-ncheie vraja unei metafore și-i începe penibilul. De exemplu, dacã mâine iar ți se pare cã profilul ascuțit al orașului se-nfige în rãsãrit ca într-un gãlbenuș?
Când ești odihnit, optimismul poate transforma aceastã navetã nebunã în vacanțã. Aduni în memoria telefonului tone de imagini. Pãi, cine are mai are atâta timp la dispoziție sã citeascã, ațipeascã, gândeascã? Despre cer și geam, oamenii întâlniți în drumurile pe șine sau prin subteran. În zilele rele, pesimismul îți aratã cealaltã fațã a navetei: ore pierdute-n traseu, nesomn, zile pe drum, zeci de mii de minute (ne)trãite-n goanã.
Dar azi e totuși bine, însorit, cald, vibreazã. Ce dacã e grevã la autobuze? A, s-a blocat iar metroul? Ei, na, existã o a doua linie, merge-napoi și prinde trenul de searã. Vagoane pline-ochi de chipuri ale lumii. Poți alege sã vezi numai frumusețea genelor cafenii ale profilului de pe canapeaua feroviarã din dreapta, perfecțiunea gurii arcuite ale figurii de colo, de mai departe-n vagon sau bogãția pletelor brune ale fetei ce stã cu spatele. Ești gata sã te amorezezi de misterioasa cãlãtoare roșcatã care tocmai a coborât. Dar sunt prea multe stații înainte, nu mai e loc, inima-i plinã de gãri (pentru doi) și trenul vostru e numai unul. Pierdut. Cãci pleacã la fix. Ușile închid zilnic aventura, garniturile sunt etanș. Și nu mai avem niciunul despre ce scrie, trebuie sã coborâm.
|
Amorena Minculescu 4/10/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.