Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


„Jurnal pe bilete de autobuz” de Anni- Lorei Mainka

Este stiut, Jurnalul ca si specie literară a dăinuit din cele mai vechi timpuri. Strămosii îsi asterneau gândurile pe zidurile pesterilor, scrijelate cu pietre ascutite, încă dinainte de inventarea scrisului si cînd limbajul se reducea la un pumnisor de cuvinte, mai mult mormăieli si tipete de glorie atunci când vânătoarea sau răpunerea dusmanului era încununată de succes. Suportul material a fost si el diferit, o dată cu trecerea veacurilor: scoartă de copac, piatră, frunză, papirus, lemn, hârtie, celuloid, până la suportul virtual de astăzi.
Jurnalierii nu au fost neapărat scriitori. Ei au fost scribi la curtea împăratilor, cronicari, iar în timpurile noastre, publicisti, memorialisti, eseisti. Unii, scrupulosi îsi tin un jurnal întreaga viată, consemnând cu acribie, tot ce li se întâmplă pe fragmente de timp. Alte jurnale intră în componenta memorialisticii prin datele istorice cu caracter general, pe care le furnizează. Ele sunt fresce ale unei societăti date, care se întind pe o plajă de timp oarecare, ajungând în prezentul continuu al scriitorului respectiv. Sunt celebre jurnalele memorialistice ale lui Malraux, Maurois, Dostoievski, Tolstoi s.a. dar si cele panseistice ale lui Blaise Pascal, Jules Renard, Julien Green. Jurnalul intim, epic sau liric a întrunit sufragii si chiar a fost căutat si gustat de multe categorii de cititori.
De ce simte nevoia un scriitor/poet să-si dezvăluie gândurile si sentimentele, fragmentându-le cu scrupulozitate pe ani, luni, zile, ore, minute? E si aceasta o luptă împotriva uitării, o încercare disperată de a opri Timpul din scurgerea lui inexorabilă. Cert este că, aceste însemnări/consemnări ale unor stări personale, cuprinzând si evenimente istorico-sociale, rămân în dictionare si istorii ale literaturii drept o specie aparte, intimistă, sufletească.
„Jurnalul pe bilete de autobuz” al autoarei Anni-Lorei Mainka este un fals jurnal, asa cum fals jurnal de călătorie, au scris si Baconsky, pretext pentru fluxul memoriei care aduce în prezent aluviuni de întâmplări si cuvinte.
Pretexte ideale pentru ilustrarea unor stări lirice ori conceptuale, care să-l definească pe autor. Nicăieri ca în Jurnal, autorul nu e mai real, mai autentic. Desi contine o anumită notă de subiectivitate, acolo el nu poate minti. Cu totul altceva este Jurnalul liric, care-si permite metaforizarea stărilor prin care trece autorul.
Desi nu este atât de cunoscută în România, scriitoarea Anni-Lorei Mainka s-a impus în literatura diasporei prin scrieri în proză si poezie, precum si traduceri în si din limba germană, care au propulsat-o în Germania, în presa online si scrisă, prin numeroase colaborări la reviste cu: “Der Flug des Greifs” - Zborul grifonului; cu “In fremden Häfen; “În porturi străine” - piesă radiofonică, Deutsche Welle.
Colaboratoare la revista de literatură - Bucuresti - Zeitschrift der Germanisten Rumäniens cu - traduceri filosofice - Bochum 1992; la “Kurier” cu traduceri de poezie si în alte reviste.
Anni-Lorei Mainka este absolventă a Universitătii din Bucuresti/Sectia: Germană, Engleză, Daneză, 1977-1981; cu Diplomă în filologie având tema: „Christusvisionen bei R.M.Rilke“, si absolventă a Universitătii din Bochum, Germania, Filologie clasică: sectia germanistică, romanistică, Literatura din est.
Câteva scrieri: 2001 – „Cu lupii la masă“, -„Mit den Wölfen zu Tisch“, (lirică rom.); 2009 – „România dincolo de pleoape“ - „Rumänien hinter den Lidern“; lirică germană de Dr.Matthias Buth, (traducere, lansare Gaudeamus: Ana Blandiana, Matthias Buth); 2010 – „Jurnal pe bilete de autobuz“, -„Tagebuch auf Busfahrkarten“ – lirică românească; 2010 – „Burgundia“ – lirică românească; 2010 – manuscris : roman – „O copilărie bucuresteană în mai multe limbi“ „Bukarester Kindheit in mehreren Sprachen“ – germană; 2009 –Alte manuscrise : „Visele doamnei Pachet“, lirică românească; roman – „La cules de rodii în cartierul Rahova“, (proză românească).
Are de asemenea, în manuscris si scrieri originale si traduceri din lirica germană si este membru fondator al revistei „Zodii in cumpănă“, Freiburg, si din 1990 – la Zeitschrift der germanisten Rumaeniens, Univ. Bucuresti.
A fost nevoie de aceste sumare date curriculare pentru cei care nu o cunosc, pentru o eventuală schită de portret. Anni-Lorei Mainka s-a impus în tot ce a scris, prin originalitate si un stil care o face inconfundabilă.
Volumul la care facem referire, „Jurnal pe bilete de autobuz“ cuprinde o selectie reprezentativă din lirica autoarei. De fapt, este vorba de o suită generoasă de tablete lirice, poezie de stare si de continut care-i relevă înclinatia spre introspectie dar si aplecarea către amănuntul cotidian, care dobândeste în viziunea poetei, dimensiuni si semnificatii majore.
Suita de amintiri versificate, dintr-un Bucuresti de altădată si-a pus amprenta definitiv pe sufletul autoarei si, precum spiridusul-copil existent în fiecare din noi, îsi scoate căpsorul din când în când si o trage de mânecă. Leac împotriva uitării. N-avem voie să uităm nimic. Nici aroma frunzelor strivite sub tălpi, în Cismigiu, nici gustul suav-amărui al bucuriilor si fericirii trecute, strecurate subtil prin colul clepsidrei, precum bobitele de nisip. Nu, nu trebuie să lase urme, dar parcă...Să treci prin lume fără să lasi o urmă luminoasă... Flash-urile acestea în clar-obscur, liricizate, le poti tezauriza într-o lacră proprie, acolo unde ai asezat cu evlavie, rochia de mireasă, teancurile de scrisori cu plicuri roz sau lila, legate cu fundită rosie, fotografii alb-negru si saepia, biletele de dragoste, beteala si voalul din ziua nuntii, fleacuri cuminti pentru lada de zestre. Si, bineînteles, nelipsitul Jurnal, prietenul dintotdeauna, singurul care nu te trădează.
Toate acestea îsi cer acum „dreptul la timp“ – cum ar fi spus Nichita. Au fost destul de multă vreme înnăbusite. De fapt, ele constituie averea noastră sufletească. După ce ne-am dezrădăcinat. După ce, din strada copilăriei, din figurile estompate ale vecinilor si prietenilor, din parfumul întâmplărilor din copilărie si adolescentă a rămas doar o adiere. Un flacon special care să le păstreze intacte, si-ar dori fiecare. Un astfel de flacon este cartea de fată. Cuprinzând esente de spirit. Esente de poezie. Esente de viată. Elixir. Balsam. Medicament. Afrodisiac. Urmă luminoasă. Un petecut de gând pe un petecut de hârtie.
Frânturi, fragmente, crîmpeie de lumină. Bijuterii sufletesti. Pepite. Perle din stridii. Picături de lumină. Clipe de eternitate.
„Jurnal pe bilete de autobuz“ – un buchet parfumat cu flori sufletesti neasemuite.
Mărturisesc că si eu am scris uneori, mici însemnări pe bilete de autobuz. Ca să nu pierd clipa. Ideea. Aurul sufletesc.
Monseniorul Vladimir Ghika, printul care a renuntat la onorurile familiei domnitoare în care se născuse, pentru a îmbrăca rasa monahală si a-si sluji semenii, pe cei mai mici si oropsiti dintre ei, fiind pentru aceasta întemnitat si găsindu-si sfârsitul la o vârstă când trebuia să-si scrie memoriile, în închisoarea de la Jilava, a scris si el pe bucătele de hîrtie, cu creioane ascutite pe care le ascundea în buzunarele foarte largi ale mantiei lui negre. Cei care au găsit si structurat aceste bijuterii sufletesti, aceste diamante de gând, au săvîrsit un imens act de restituire, pentru că din ele au iesit celebrele panseuri scrise în limba franceză, ce au rămas mărturie a gândirii sclipitoare a acestui teolog si monah de exceptie al cărui dosar de beatificare este depus la Comisia pentru Congregatia Sfintilor de la Vatican. Monseniorul Ghica e deja recunoscut ca un sfânt în Biserica Greco-Catolică de rit bizantin, dar nu numai acolo, ci si în Biserica Ortodoxă si cea Romano-Catolică.
Jurnal pe biletele foarte mici de hîrtie, poate de mărimea unui bilet de autobuz, scris cu litere mici si subtiri, dar cuprinzând esentă de spirit.
„Jurnal pe bilete de autobuz“ – chintesentă de poezie, într-un limbaj metaforic, lapidar, un stil bine conturat si o anume maturitate artistică. Ineditul acestor însemnări constă în imaginile-blitz care surprind realitatea. În acele flash-uri inimitabile în care autoarea a putut să-si devoaleze, fie si pentru o nano-secundă, sensibilitatea, gingăsia sufletească, lirismul, capacitatea de sinteză, eufonia.
Gândurile sunt asternute asa cum vin, netrucate, învăluite într-un halo inefabil cu atingere în contingent, dar prea putin dispuse să accepte partea materială a vietii, desi decurg din preocupările cotidiene. Poeta nu tine nicidecum la conventii literare, ea este cât se poate de nonconformistă:
“Pe stânga masina se tine de lacrimi / mi-au pătat mâneca / la intrarea în bucuresti / parfumul uitat de bărbatul apretat / pe raftul de lângă telefon / la sase dimineasa a sunat / nu / nu vine nu ia parfumul nici cărtile / nu le aduce / sidney e departe // bucurestiul mă adulmecă / un taximetrist mă ajută să pornesc masina“.
Însemnările nu au titluri ci doar cifre. Dar acestea, nu au semnificatie decât pentru cea care le-a conceput: “bucurestiul chiar si asa fără canguri /
si vapoare japoneze nu mă loveste / lacrimile devin dulci un serbet / îmi vor crăpa buzele între / serbet si sare // poimăine plec la pitesti acolo / se bea tuică usoară si prăfoasă // ca să adulmec frunzele între crăciun si aprilie / voi cumpăra pe datorie un peugeot / să traversez fără riduri / Calea Victoriei“ (1).
De fapt, aceste instantanee lirice poartă amprenta personalitătii poetei care poate transfigura realitatea în artă. Ele sunt interactive, sunt colocviale sau solilocviale în măsura în care autoarea doreste să ne dezvăluie o câtime din sufletul său genuin.
Dialogurile mascate sunt si ele un procedeu liric de mare actualitate, mai ales în poezia modernă, când s-a renuntat la semnele de punctuatie si la majuscule la începutul versurilor sau în numele proprii.
Subtilitatea, bogătia de nuante, procedeele stilistice specifice poeziei postmoderniste, au si ele un cuvânt hotărâtor în desfăsurarea discursului. De asemenea, un umor fin, inteligent, care uneori trece în autoironie, se simte pe tot parcursul volumului. Monotonia cuplului, singurătatea-mpreună, lipsa de comuniune spirituală este accentuată, uneori în note patetice. Teme predilecte: asteptarea, despărtirea, oboseala, tristetea. Visul, starea onirică ocupă un loc important aici, amestecându-se uneori cu realitatea. Si parcă simti nostalgia unui timp când totul era proaspăt, genuin ca un prim sărut furat pe obrazul păsării poemului în prima dimineată de luni a lumii.
Poezia se insinuează si te amusină precum un câine credincios care ti se alipeste de glezne: „după ce ascultam si lantul câinelui si pisica / ce sărea de pe un prun peste pervazele pline cu muscate / mestecând voluptos molii adormite / auzeam cum păianjenul din coltul camerei termina plasa si adormea sătul lîngă resturi de tântari // si apoi / apoi auzeam cheia cea mare apoi pe cea mică si / când se aprindea lumina // visam că luna mă ia în brate si mi se făcea cald deschideam putin de tot genele / mama plângea mototolind între batista cu dantelă si chei pozele ei // ce poze / n-am întrebat-o niciodată / ceata ne va înghiti în această noapte // cred că e târziu si luna mă strânge în brate / cheile ar trebui să fie în poartă.“ (2).
E ca o stare de oniroluciditate sau precum relatarea unui vis recent, întrerupt de ceasul desteptătorului.
Poeta îsi subintitutează poemele „fragmentare“ si imediat asociază ideea acestor fragmentare: despre trecere, despre plecare, s.a. Uneori, aceste „fragmentarii“ au forma unor epistole minutios întocmite în care ineditul îsi face aparitia intempestiv ca o lacrimă tâsnită pe relieful obrazului: „stiu nici nu ai auzit de anii '60 / sunt pătratele tăiate de tata din calendarele cu care a acoperit peretii / bucătăriei / a lipit timpul / cu 3000 de zile înainte de pensionare / pe o bancă lungă în curtea cu o bolta sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună // si să vezi ce voi face eu la pensie --- grădina --- un paradis / gardul va fi cel mai drept vor veni vecinii să se întrebe eh de unde ati cumpărat / vopseaua domnule ah aveti pe cineva las' că stim noi // tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic si zarurile de table // uite asa s-au strâns calendare au umplut geamantane au umplut dormitorul au invadat balconul au înfundat pivnite peste pivnite / kilograme de ace de sigurantă elastice saci dopuri de plută capace pentru borcane etanse lingurite articole decupate împăturind medicamente pisate // îti scriu toate astea ca să stii nu m-am întors tusind spre perete ca să dorm uitându-te în somn / mă dor ochii ce nu te-au privit în fată când m-ai luat în brate în vârful scării la începutul noptii credeam că doreai să îti ceri scuze că sforăi / nu m-a deranjat nu / am adormit muscându-mi buzele să nu îti pun întrebări despre mama // a fost singura dată că mi-ai spus să vin punctual să nu uit să aduc o geantă mare / esti copilul care mă sperie cu propozitiile scurte ascutite // zilele s-au uscat în privirile noastre ca smochinele de crăciun / cuvintele mi s-au oprit între măsele si obrajii pătati de nesomn // tu mi-ai cules amintirile mamei pe care ai cunoscut-o atât de copil ce curaj // sub masa din bucătărie la îndemână le vei găsi // închid ochii acum si ascult printre gene cum îti rozi unghiile / si te acopăr cu pătura mamei“.
E un gen de poezie foarte percutant, în rândul tuturor categoriilor de cititori pentru că radiografiază realitatea. Un gen de discurs prozo-poetic sau epico-liric de mare actualitate. Ritmul sustinut, crescendo al acestor tablete lirice către un punct culminant, asumă o viziune personală asupra lumii, un caleidoscop de sentimente si trăiri contradictorii, impregnate de linistea, tulburată de zgmotele doar, ale amintirii, zeificate icoane pe scoartă: „mă trezesc lângă un rând de bastoane / ochii mă dor / orbind în soarele serii / tresar / din palmă îmi clipeste ochiul mamei // uitase să îl preseze // între filele zilelor mele de nastere / n-am cu ce plăti răspund / stergându-mi somnul de pe fată / n-am peste luna martie voi trece în baston / luna ce-mi sângerează din frunte / o voi ascunde / sub flori“ (5). Desigur, metafora ascunsă-n titlu e foarte sugestivă. Biletele de tramvai, de autobuz, de metrou devin inutile, imediat ce călătoria s-a consumat, ele sunt aruncate (în cel mai bun caz, când posesorul este un cetătean civilizat) – la primul cos de gunoi. Nu mai servesc la nimic, de altfel nici n-ar avea cum, de vreme ce sunt perforate. Si nici măcar nu pot cuprinde multe metafore. Dar, ca si poezia traditională japoneză care înmagazinează în doar 17 silabe chintesenta spiritului uman, ele pot fi netezite si mângâiate, puse la presat într-o carte, dacă pe ele stă scris formula eternei declaratii de dragoste: te iubesc! Sau: „Esti frumoasă!“ Atunci, aceste resturi neînsemnate capătă valoare sentimentală si pot fi păstrate toată viata, ca mărturii ale unor clipe de neuitat. Câti elevi/studenti n-au scris colegelor pe biletele de autobuz, cuvinte de dragoste? Câti vizitatori n-au lăsat bilete pe usă cuprinzând aceleasi magice cuvinte care pot deschide, precum iarba fiarelor, orice lacăt, orice broască, orice inimă? Câte persoane n-au tresărit când au găsit un biletel pe care scria doar un singur cuvânt: Vino!
Asadar, biletul de autobuz nu e un suport oarecare. Pe el se poate scrie o istorie. Istoria unei vieti, a unei singurătăti sau a unirii singurătătilor.
Unele poeme sunt alcătuite din altele 4-5 de inspiratie scurtă, din câteva versuri, aidoma respirărilor în spirit de haiku, chiar dacă nu păstrează formula fixă de 17 silabe: Iată de pildă: „Jurnal pe bilete de autobuz 5“: „spicele de orez / gâtuite în palma / unui tânăr chinez / îmi trag libertatea / din piele“ – acesta ar fi primul; „când deschid printre gene / speranta / stiu există nopti / mai lungi decât o mie si una“ – al doilea micro-poem; „la capăt / tu în formă de cer / si drumul împăturit / în pielea asteptărilor mele“ (al treilea); „povestile boabelor de orez / sunt bancnota forte / / la granita dintre singurătătile / noastre“ – ultimul micro-poem.
Unele însemnări „pe bilete de autobuz“ – de pildă cel însemnat cu denominatiunea 7, constituie un pretext pentru o amintire din copilărie si nostalgia care se degajă din el este aidoma florilor obosite de cires care cad primăvara, aidoma unei ninsori cu fulgi de mătase: „gardul e mai mic decât în trecut / oboseala e a doua natură / îmbrătisată de timpul pe care îl tai felii / cu grijă si-i fac soldătei copilului / după jaluzelele ce-mi ramân zilnic schijă de schijă / sub unghii // în scârtâitul domol / aud pasii cu care plecati / unul câte unul să îmi lăsati locul / între liliacul cel mare si cel mic // el înfloreste / din primăvară până în toamnă / cu flori mari apoi flori mici“.
Un mozaic de trăiri genuine, toate aceste însemnări – nu pe bilete de autobuz, cum pretinde autoarea, nu pe servetele de hârtie, cum scria poeziile Dimitrie Stelaru la Capsa sau în altă locatie boemă a Bucurestilor de altădată, ci pe fibrele intime ale fiintei, acestea sunt poemele Annei-Lorei Mainka, prinse cu o agrafă direct pe inimă: „peste pod nu poti trece / lemnul e batrân / lanturile ruginite // dinspre păduri cad zidurile // puneti o dorintă / un clopot o mână o gleznă // buzele îti muscă dintii / între dureri înghiti / absolutul // orasul leagănă visul în balansoare / pădurile nasc anotimpuri /străine // peste pod nu poti trece / cu ochii în palmă // mesteceni si artari / între clavicule / cu gura deschisă a trecutului / în rucsac / găsesti noaptea într-un / tipat / harta / lipsită de nume // strânge-te la piept / străine / in lumea in care nu va ploua /niciodata pentru tine / peste pod nu poti trece // in zidurile cazute / aprindeti un foc // un / drum spre inima una“ (9).
O poezie matură si responsabilă, împlântată adânc, care respiră apoi, prin toti porii până devii, leoarcă de sunete, leoarcă de tăceri si de dovezi de tandrete. Stările pe care ti le induce acest gen de lirism autentic, sunt de blândă resemnare, de contemplare a vietii sub lupa amintirilor, de bilanturi provizorii si de asteptare a unui timp mai prielnic. Pentru ce? Pentru TRĂIRE. În asteptarea trăirii. Si între aceste amintiri care vin buluc fără să te întrebe, câteva: „poze alb negru îti desenează / delicat între umăr si ureche // ideea“ (10).
Metafora aici este la loc de cinste. Si nu numai aici, ci pe tot parcursul volumului. Poeta se adresează mereu unui interlocutor pe care-l numeste „dragule“. Acesta nu are nici chip, nici vârstă, s-ar putea să fie chiar alter-ego-ul său, orice interpretare e posibilă. Acest personaj imaginar uneori răspunde nedumeririlor poetei, alteori îsi urmează propriile gânduri.
Se-ntâmplă lucruri bizare în lumea în care nimic nu mai e la locul său, de pildă: „azi / cântarul de bucătărie s-a îmbătat / acul de argint nu mai stie / câte grame are un gând dimineata / un cuvânt la prânz / o amintire cu tine / cînd mi-am înghitit dintele / de aur la sfaturile încorsetate sub / nasturi si noduri la usa trenului / stiind / nu mai avem nici o zi de cântărit // mâine / voi merge cu el la doctorul de cântare / să-i spele cifrele de povestile / ce îi dau bătaia peste cap / să-i revopsească si cadranul / pe care zâmbetul tău lămâios / să nu mai cântărească nici un gram...“ (14).
Si iată poeme-panseuri de genul: „moartea / dragule / este victoria asupra legii / neanulate încă“ (17). Si altele de un senzualism tulburător:
“e bine / să nu fii singur / la culesul florilor de / levăntică sălbatică // să nu pleci / în haine deschise la culoare / să te speli bine bine în nisip / apoi îti lipesti o iubire de tălpi“. Nu lipsesac nici viziunile stranii, fantastice: „iarba mov / e ca marea / te prinde în vârtejul ei / îti cad umerii-ntre coapse / fulgere mov si fântâni / secate de cer si luna plină / te pot ataca // serpii sătui / hrăniti în ospetele noptii / îti vor gâtui pasii / vâslasii ce te puteau trece / dorm cu hambarele pline / plătiti în recolte de vise sălbatice // când între cuvinte / lipicios te îneci în răsină / e prea târziu“. (18).
Portretul pictoritei de ceasuri este remarcabil: „uitati-vă la ea // pictează ceasuri / pereti de cristal diamante cu vână / cernută din plecări pământii /ceasuri pentru cele 7 zile // dintre iubire si moarte / ceasuri pentru mersul pe sârmă / perne pentru somnul în cuburi / între pereti canale tavane / insectare cu aripi / decolorate de venin // cadranele ei cu gene / alfabet al bunicilor Moso / clipesc / visându-se în valea celor o mie de brate / trecînd prin camerele inimii / dormind între ace si aripi / între / peretii secundei / acoperisul de ceată / al ultimei ore exacte // uitati-vă la ea // muscă din mărul ionatan si / citeste / timpul în culorile feliilor / de cozonac cu (nucă si) stafide“ (19).
Între abstract si concret, între celest si teluric, între real si oniric, între liric si epic, aceste poeme au ceva din inflorescenta, verdele crud si parfumul lunii mai, dar si din galben-ruginiul autumnal, sleit de sulitele astrului zilei: “lipiciul cu care / mi-au lipit cuvintele / e pe fundul cănii de ceai / printre frunze“ (20).
Pentru Anni-Lorei Mainka cuvintele pot deveni un „scandal de singurătăti“. “din apele egiptului se întinde spre / mine pânza de vorbe / un scandal de singurătăti“, dovadă a profunzimii gândirii si trăirii sale. Timpul, pentru autoare prezintă si el însemnătatea ce i se cuvine si este o categorie către care se apleacă plină de reverentă, cu frică si cutremur. Nimic întâmplător fată de lucrurile pe care omul nu le poate schimba: „zilele sunt numărate / ca nucile turcului din / capul străzii / în cântar sunt usoare / clinchet de măruntis / se bucură / îi cumpăr mai mult / l-am întrebat de unde vine / zâmbeste între negru oliv / mustătile de motan sperie copiii / unele mame soptesc / în capul străzii / sunt scumpe / nucile lui // (...) // o greblă harnică / palma ta acoperă viata / îmi aduc aminte de motanul / mamei / dormea într-o valiză // zilele sunt numărate / între anotimpuri zâmbesti / cu gura plină“ (22).
Poemele Lorei Mainka sunt ca o privire directă în ochi, fără ascunzisuri. Ea transmite direct, fără intermediari, căldura cuvintelor si nu-si ia nici un fel de măsuri de precautie pentru că stie că sensul adevărurilor sale este unic. Pe de altă parte, exprimarea lapidară, subtilă, schematică, sugestivă, este de preferat pentru poetă, ca si repetitia care dă greutate ideii. Experienta distantării de locurile natale i-a limpezit, nu numai gândurile, dar si afectele care s-au asezat si s-au sedimentat astfel, esentializându-se în idei remarcabile. Dincolo de o nuantă oarecare de verbalizare, directetea este o trăsătură a liricii sale. Nu e de mirare însă, că nu găseste totdeauna răspunsuri, pentru că „întrebările / ajung greu de pe hârtie în suflet“. (47).
„îmi ustură buzele timpul / o sticlă de ceată aminteste / de copilarie / tremură târziu în geam / stiu / vei pleca un deget spre frunte / zâmbind a nesfârsit // pierdut între parade / alexei / un mandarin în stergare“ – spune poeta.
Desi pare că bagatelizează sentimentul etern, prin anumite comparatii plastice, Anni-Lorei Mainka, de fapt, îl subsumează si-l asumă ca pe ceva extrem de intim care face parte din sine: „nu mi-e frică să îmbătrânesc fără tine / voi trăi în mine dezlegată // diferenta între mine si tine / este / o salată / fără ciuperci // sau // o salată”.
Acest misterios personaj, Alexei, numit uneori cu apelativul „dragule“, de fapt, o umbră luminoasă însotitoare este martorul si interlocutorul ideal, cel care nu-i tulbură gândurile si ascultă cuminte întreg monologul interior al poetei.
Reprezentarea stării paradisiace, a Raiului – a acelui loc al sperantei vesnice, o are poeta în „Jurnal pe bilete de autobuz 34“, o viziune aproape mistică răspândindu-si ecoul în imagini tulburătoare: “există raiul / dragule / nu e mare cum stim noi cerul // între munti / turle / ascunse printre stânci / cărări între văi crescute / sub iarba hulpavă de flori / putini oameni în rai / miros de turtă dulce / cât costă am întrebat încet / să nu-i trezesc / cât doriti mi-a raspuns o bătrânică cu basma albă / e de la noi / noi o facem iarna // vocea / dragule vocea oamenilor în acest rai / este ca o mână dreaptă ce te prinde la timp // am dormit cu totii în iarbă / o noapte între furnici si soareci de câmp / iepurii dimineata îsi spală urechile căzuti într-o parte / de noi nu s-a speriat nimeni / am plecat încet pe usa din spate a lumii // / există raiul / dragule / există / fără adresă“. (34).
Remarcăm în toate poemele ca atitudine esentială si trăsătură definitorie a liricii sale si totodată o dinamică foarte specială, urgenta, imperativul si directetea adresării, încărcate de dramatism, însă fără acea undă de fericire, de bucurie, de împlinire pe care poetii o exultă în versurile lor. Iată: „îti scriu cu ultima cerneală a serii / alexei / fărâme pentru / un mâine ce azi nu are auz // aici / între plutele de somn ce-mi pândesc ochii / bolovanii de cuvinte nu lasă urme / ca palma bătătorită a pândarului // ne ascundeam între pomi aspri / livezile de pruni si ciresi au devenit / iedera ce ne acoperă / în taină // îti aud / fluieratul în spatele / cărutelor cu roti de lemn / zorii aceia / peste un cer jumate / picură peste frunte / visele tale / odihnindu-ne setea // noaptea / numai noaptea se asează / aici / în fata casei / numărându-ne usile“ (36).
Ceva pe care-l caută la nesfârsit, ceva care nu se stie dacă va fi găsit vreodată, „acel ceva, plăpând, înaripat si sacru“ (Platon) – ceva pentru care cuvintele nu sunt de ajuns, nici tăcerile, constituie de fapt, durerea, obsesia poetei, ceva care poartă numele dorului de verde si mai înseamnă realitatea spirituală spre care tindem. Si stim că verdele înseamnă „acasă“: „nu încape în plicul / de azi / dorul de verde“. Acolo unde odinioară: „tăcerea întreruptă de greieri / ne-a luat în brate // alexei // ne dăm de-a dura printre / câmpurile în arsită si gemetele / singurătătilor asezate la poartă // ochii înlemniti de la marginea / drumurilor au uitat să clipească // (...) // buzele timpului crăpate / au mai scos un oftat si capetele / părăsite de nume s-au întors spre / cerdacuri roase de sărăcie // urmele printre santuri si praf / prea mari pentru a fi de la vite / vorbesc o limbă pentru care / alexei / cuvintele mele sunt schioape // ai grijă // pune-ti pe frunte în serile acestea / frunze mari / să nu se usuce lacrimile între / secetă si tăcere“ (42).
Pentru cel plecat există orisicând o sperantă de reîntoarcere: „asteaptă / iedera lăsată de tine / prin tencuială îti va face / semn / sub strasină / vei gasi cheia“. (45).
„Mirosul de viată vine prin pereti“ – spune Anni-Lorei Mainka si o credem pe cuvânt pentru că ne invită fără fasoane să intrăm: „la noi în sufragerie / anul / are trei săptămâni / una colorată / una rece / una alb-neagră // fotografii // zâmbet crăpat din mărul de granada // vederi / fără destinatar // timp ofilit în poleiale fardate / cu ciocolată cu rom // anotimpurile retrase între coperti / se simt bine lăsate libere prin casă / în baie / se leagănă din cutii în cutiute // afară plouă două anotimpuri / iar vara tine jurnal între / ventilatoare // în râs de pepene galben /am uita să ne aplecăm peste balcon // tocmai s-a sinucis o iarnă“ (49).
Regretul după un timp revolut, după copilăria care nu se mai întoarce decât în zâmbetul urmasilor, lucrurile si casele uitate, părăsite, dorurile călătorind hai-hui cu pletele despletite, întreagă atmosfera aceea fantastică agrementată cu inocentă, Hiperboreea, Paradisul dintâi, toate acestea răzbat în versuri neasemuite. “Caruselul de tinichea în culori / deocheate s-a spălat între timp / le-au crescut aripi cailor pitici / din cartierul de lemn // noaptea sparge zidurile / trece caleasca cu gnomi / si guri căscate / flăcări săgeti / îmbătrânite si ele // stii / alexei / am păstrat în coajă de nucă / colturi de vitraliu / copilăria în bălti / râsul în curcubeu / vise îmbibate în / ciocolată neagră // astept / coatele tocite / de asceză / întâlnirea în vitraliul / asprit de timp“ (53).
Desigur, Anni-Lorei-Mainka este o învingătoare pentru că, spune ea: „eternitatea e de partea mea“. Si suntem convinsi că asa este.





















Cezarina Adamescu    3/3/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian