Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Din adancurile tăcerii



Arta mea va fi destinată doar mîngîierii celor sărmani
Bethoven

In luna decembrie a anului 1770 s-a născut Ludwig van Bethoven. Numele lui e mai răspîndit în lume decît aproape al oricărei alte figuri a culturii universale. Poate doar Shakespeare să-l întreacă. Asta spune totul despre cel care a dat piept cu viata în acel decembrie în micul (pe atunci) orasel Bonn, pe malul Rinului. Pînă spre sfîrsitul adolescentei Ludwig, cel mai mare dintre frati, nu si-a cunoscut adevărata vîrstă, pentru că tatăl său îl prezenta mai tînar cu doi ani atunci cînd îl punea să cînte în public ca un al doilea Mozart. Si desi a suferit mult în copilărie mai ales din cauza acelui tată nesăbuit, lenes si betiv, Bethoven a jinduit toată viata, de acolo de la Viena, după oraselul lui, după prietenii lui si după "Unsere Vater Rhein", uriasul în undele căruia se oglindeau florile, copacii, fetele si băietii si întregul orăsel Bonn.
La 11 ani Bethoven cînta în orchestra teatrului, la 13 era organistul bisericii pentru 100 de talanti pe an, iar la 17 trebuise să devină practic capul familiei si să-i ia în grija sa si pe cei doi frati mai mici. Din banii cistigati în acea vreme, nu se stie cum, în 1787 a ajuns in capitala imperială, unde a avut norocul să-l primească nimeni altul decit Mozart.. După ce l-a ascultat cîntînd, si după ce tînărul a improvizat pe o temă dată, Mozart le-a spus celor din jur: "Intr-o zi băiatul ăsta va face mare gălăgie în lume". Pentru unul ca Mozart, despre unul ca Bethoven, nici nu era o mare scofală o atît de exactă previziune.
In 1792 o altă întîmplare l-a adus pe Bethoven în fata lui Josef Haydn, care întors dintr-un turneu triumfător in Anglia, străbătînd Germania, s-a lăsat sărbătorit de muzicienii Bonn-ului. La invitatia lui Haydn, Bethoven a devenit elevul său si vienez pentru totdeauna. Intre cei doi, oameni si muzicieni atît de diferiti, relatiile nu au avansat, ci au rămas la nivelul unui respect reciproc, pe care Bethoven l-a rănit cîndva spunînd : "Eu n-am invătat nimic de la Haydn niciodată". In fapt nu fusese o lipsă de respect, ci o declaratie dură dar cinstita, pe măsura firii sale dintr-o bucată, incapabilă de compromis. Cei care l-au cunoscut spuneau ca făptura lui era în totală armonie cu firea lui: un trup scurt dar foarte viguros, un cap mare cu fruntea lată, acoperit cu claia de par negru inconfundabil de nepieptănată, maxilare gata să spargă pietre si o privire pătrunzătoare. La 25 de ani, după o perioadă de lipsuri de tot felul, găsindu-si un oarecare făgas în societatea vieneză, încrezător în talentul său, a notat în jurnal: “Curaj! In ciuda tuturor slăbiciunilor mele, geniul meu va triumfa.” Cred că acela a fost momentul său de maximă luciditate: geniul său cît si slăbiciunile sale îsi arătau aproape simultan tăriille. Cu aceiasi tărie cu care prostii nu stiu că sunt prosti, geniile stiu că sunt genii. Bethoven a fost reprezentarea cea mai exactă a geniului. Se spune că la o plimbare la brat cu Goethe prin celebrul Weimar, s-a întîmplat să întîlnească familia imperială care străbătea orasul în admiratia trecătorilor. Goethe s-a desprins de Bethoven, si-a scos pălăria si a luat pozita de respect ce o cerea evenimentul. Surprins de ce vedea, Bethoven si-a îndesat mai bine pălăria, l-a privit mirat pe Goethe si total firesc pe duce si pe împărăteasă. A fost momentul în care ducele si-a ridicat pălăria si împărăteasa a salutat pe cel ce întruchipa forta spiritului si splendoarea muzicii. N-au existat si alte întîlniri între Bethoven si Goethe, pentru că asa cum o sugerează povestea, opiniile lor nu aveau prea multe în comun. Bethoven, ca si compatriotul său la fel de genial, Kant, a arătat contemporanilor si ne-a transmis si nouă peste veacuri, simpatia sa totală pentru idealurile Revolutiei Franceze, ce era chiar la acea vreme sub asediul fortelor europene conservatoare.
In 1798, la vîrsta de nici 28 de ani, tînărul care urma să devină Titanul Muzicii, a înteles că destinul îi era potrivnic si că simtul auzului îl părăseste. Fericirea si linistea nu-si făcuseră nici pînă atunci cuib în inima lui, cum îsi făcuseră poate în cea a bonomului Haydn sau a înteleptului Gothe, dar asta era prea mult. Ani de zile Bethoven a tinut ascunse, cu eforturi mari, semnele surzeniei sale. “ O Providentă! Oferă-mi măcar o zi de bucurie. E atîta timp de cînd adevărata bucurie îmi e străină.” Bucuria stătea ascunsă însă, asteptînd ca flacăra sufletului lui prea dogoritoare, să-si mai potolească vîlvătaia. Cu tristeti si cu sperante, dar pentru totdeauna lipsit de răspunsul adevărat al dragostei, singur si cîteodată flămînd, Bethoven a dat lumii cea mai frumoasă si mai înăltătoare muzică. Perioada cea mai bună a fost 1803-1810. Marea bucurie l-a inundat în sfîrsit în mai 1824 la reprezentarea Simfoniei a IX-a, cînd aplauzele Vienei le-a întrecut pe cele care erau cuvenite, prin regulă, doar Curtii Imperiale. Imbatat de glorie, Bethoven s-a trezit a doua zi tot singur, tot bolnav si tot sărac. Si-a scris în jurnal: “Supunere, supunere totală propriului destin.” A murit bolnav de plămîni în 26 martie 1827.
Acum în pragul sărbătorilor nu pot încheia povestea asta, fără să vă aduc aminte că Bethoven ne-a lăsat spre desfătare Simfonia a VI-a, Pastorala. A scris-o pentru că în natură se simtea linistit si protejat. A scris-o pentru că o mai iubea încă pe Theresa von Brunswick. Parte a I-a pare a fi bucuria de a se visa cu ea de mînă pe cărările pădurii, dăntuind spre locul întîlnirii, spre poiană. Un fragment muzical sustinut de viori se repetă si le însoteste pasii. Cea de-a doua parte e divină. E mai dulce decît orice stim si e mai bună decît sarea în bucate. Poiana plină de flori si păsări, e în fata noastră sub soarele care usucă roua. E liniste si pace ca în rai. Incepe serbarea cîmpenească în poiană. E nemtească, bethoveniană, veselă, dar totusi retinută. Unii dansează, dar sunt si unii care se pregătesc de vînătoare. Hai să dansăm si noi! Din păcate însă, din senin, a picat furtuna. Ploaia vine pe rafalele de vînt peste ei, peste noi, peste toti si peste toate. Nu e o nenorocire, e o răcoreală. Partea a V-a e chemarea vietii. A trecut furtuna si zarea e albastră si infinită. Te simti curat, înmiresmat si înăltat de muzică spre culmile înalte ca să ajungi să vezi ce e de partea cealaltă a lumii. Poate e ea acolo. Ea, din jocul meu de-a fericirea.

PS. Sărbători Fericite si La Multi Ani dumneavoastră boieri mari!



















Viorel Neacsu    12/27/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian