Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


“Ion Vlasiu -Dincoace de spatiu si timp” de Nicolae Băciut

Un om cât un secol. Un om traversând secolul XX. Un artist a cărui operă transgresează secolele.
Sculptor si povestitor din spita lui Ion Creangă, mureseanul Ion Vlasiu, tăran din Lechinta si-a înscris numele, nu numai în piatră si lemn, dar si pe tâmpla unor cărti memorialistice în care artistul îsi evocă satul natal, copilăria si tineretea, drumul vocational în căutarea sensului artei si vietii.
Un om care ne-a lăsat o imensă mostenire culturală, atât literară, cât si artistică, pe care, din păcate, îsi exprimă regretul autorul acestei lucrări, posteritatea, ca în atâtea sute si mii de cazuri, nu o apreciază la adevărata valoare.
“As fi vrut, mărturiseste Nicolae Băciut, apoi, că atelierul de la Bistra, paradisul inspirator pentru multe din lucrările sale, să devină un muzeu memorial, un punct pe traseele turismului cultural. Poate că totusi, într-o zi acest vis să devină realitate.
Mă împac greu si cu gândul că soarta donatiei sale nu este cea mai fericită. Poate că locul în care a fost organizată si găzduită Colectia „Ion Vlasiu” nu este cel mai potrivit. Cred că e nevoie de un loc „în calea drumetilor”, pentru ca această colectie să poată fi văzută de cât mai multă lume.
Pentru că, până la urmă, gestul lui Ion Vlasiu trebuie plătit cu aceeasi monedă: generozitătii trebuie să i se replice cu respectul cuvenit. Căci, oricum am judeca lucrurile, Ion Vlasiu este personalitatea culturală cea mai complexă pe care a dat-o acest spatiu.
E si acesta, un minim orgoliu”

Nicolae Băciut ni-l readuce în memorie în cartea omagială “Dincoace de spatiu si timp” – cu trimitere la ciclul autobiografic “În spatiu si timp” al artistului. Si iată ce plastic îi creionează portretul Nicolae Băciut:
“Ion Vlasiu era un povestitor neîntrecut. Îi plăcea să povestească, asemenea tăranilor săi din Ogra natală. Avea firescul si bonomia ogrenilor, pe care-i evoca si invoca cu mult drag, de care s-a despărtit nu oricum, ci păstrând intactă memoria si nostalgia locurilor, recuperate într-un roman masiv, „Am plecat din sat”, carte de referintă pentru scriitorul Ion Vlasiu.”
Un om sfătos, ca orice tăran, slobod la vorbă, dar care, spune autorul evocării, “tinea la pretul cuvântului tipărit” si orice cuvânt era “trecut prin filtrul rigurozitătii si scrupulozitătii care l-au caracterizat.”
La întâlnirea cu istoria, avută la Tabăra de scuptură de la Oarba de Mures, acolo unde cei doi au avut sansa de a se împărtăsi, unul din sufletul celuilalt, sculptorii români au dăltuit în piatră opera nemuritoare, “în numele jertfei si al iubirii de neam si pământ românesc.”
Se stie că Oarba de Mures este un pământ stropit cu sângele soldatilor români. Lazăr Lădariu în Sedinta Camerei Deputatilor din 4 aprilie 2000 în cadrul dezbaterilor parlamentare, a luat cuvântul si a solicitat ridicarea unui mausoleum în memoria celor 11.000 de soldati căzuti: “Acolo la Oarba de Mures, unde Muresul a fost mormânt pentru multi, cei 11 000 de ostasi au căzut pentru a apăra hotarul mare al mosiei strămosesti. Acolo, la Oarba de Mures, cei datori cu o singură moarte pentru care primul si ultimul cuvânt a fost jertfa în tragica vâltoare au dat tribut propria viată setosului zeu Marte pentru a apăra nevoile si neamul. Acolo, la Oarba de Mures, cântecul de biruintă a costat enorm de mult.Plecându-ne genunchii în fata memoriei lor, a sacrificiilor si a mormintelor celor căzuti pentru drepturile neamului, considerăm că Mausoleul Eroilor care ar putea fi înăltat prin contributia întregii tări, precum Ateneul Român, ar fi si un semn al unitătii unui popor. Pentru că la Oarba de Mures a existat un erou colectiv: ostirea română. Acolo a învins un popor. Acolo a fost tara”.
Pe acest loc sfânt artistii s-au întâlnit pentru a zămisli opere care să stea mărturie.
Nicolae Băciut îi face artistului o Fisă de portret după sursele de documentatie existente, din care retinem că: „Este autorul mai multor monumente dedicate unor evenimente sau figuri memorabile ale istoriei si culturii românesti – Maternitate (Bucuresti, 1958), Grup statuar Ion Creangă în Parcul Herăstrău (1971), Horia, Closca si Crisan (Cluj, 1974), Monumentul Unirii (Blaj, 1975), Monumentul lui Aurel Vlaicu (Târgu-Mures 1976), Ion Creangă (Piatra Neamt, 1983).
Profesor la Academia de arte frumoase din Timisoara (1938), redactor-sef al revistei Arta (1966-1969). (...)
Cetătean de onoare al Târgu-Muresului (1997).
Membru al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti din 1940, membru al Asociatiei Internationale a criticilor de artă, din 1966..
Despre opera lui Ion Vlasiu s-au scris peste 700 articole si i-au fost consacrate trei albume cu studii monografice scrise de Dan Grigorescu (1970), Ion Frunzetti (1973) si Călin Demetrescu (1987).
Lucrări ale sale se află expuse în principalele muzee din România (Bucuresti, Cluj-Napoca, Constanta, Oradea, Târgu-Mures)
La Târgu-Mures este deschisă din 1988 Galeria Ion Vlasiu, apartinând Muzeului Judetean Mures, unde sunt expuse peste 100 lucrări de pictură si sculptură ale artistului, precum si cărtile sale.
Au rămas în manuscris romanul Nebunul din Turn, la care a lucrat peste două decenii, si poemul Vlasiile, acesta din urmă publicat postum..
Moare la 18 decembrie 1997, la Bucuresti, fiind înmormântat la cimitirul Mănăstirii Cernica, alături de istoricul Ioan Lupas, socrul său.”

(Informatiile provin din Ana Cosma, „Dictionar de scriitori mureseni”, editat de Biblioteca Judeteană Mures, în 2000, si din site-ul de pe Internet, cu text si foto de Ioana Vlasiu).
După aceste informatii preliminarii, Nicolae Băciut transcrie cu minutie, trei dintre interviurile luate artistului, convorbiri devenite capitole importante de istorie literară si fragmente din istoria artei românesti si universale, rămase în patrimoniul cultural românesc.




Cuvintele artistului sunt memorabile si ele trebuie însusite de fiecare artist român cu respectul cuvenit unui mare om de cultură. Scriind de parcă ar fi sculptat, după expresia unei persoane care îl cunostea bine pe Ion Vlasiu, cele două domenii: literatura si arta se armonizau în chip fericit în creatia sa. “Există un specific al genurilor conditionat de materie si de tehnică. Talentul te ajută să te descurci”.
Cât priveste realizarea unei opere mai putin reusite, Ion Vlasiu era de următoarea părere: “Nu totdeauna intri de la început în brazda ta proprie. Talentul are ezitări si un ritm propriu”. Dar artistul tânăr are multe resurse si se poate redresa. Fiecare creator are, pe parcursul vietii, etape diferite de creatie, unele hotărâtoare. Ion Vlasiu considera că perioada petrecută la Paris, a avut un asemenea rol în definirea personalitătii lui: “Cotituri spectaculoase nu sunt în activitatea mea, totusi anul petrecut la Paris defineste ceea ce as numi eu etapa de început. Acolo am înteles mai bine curentele de avangardă si am putut să mă situez la distanta necesară. Acolo mi-am dat seama că există un spatiu cultural românesc necunoscut lumii, că desi mi se părea prea simplu, naiv, arhaic, continea chiar alfabetul nostru de forme estetice, nu numai original, dar si foarte sugestiv ca problematică. În atelierul lui Brâncusi, constiinta mea a primit noi impulsuri. În volumul IV, cu care închei ciclul drumului, la care lucrez acum, vorbesc ca despre un moment esential, de care m-a apropiat întreaga mea experientă de până atunci si îndeosebi o vară petrecută într-un sat din Tara Oasului”.
Este evident că istoria a ocupat un loc prioritar în preocupările artistice ale lui Ion Vlasiu, dovadă lucrările cu teme istorice sau figurile emblematice ale acesteia: Horia, Closca si Crisan, Avram Iancu, Bălcescu. Despre Horia a afirmat că este “Hristosul nostru adevărat, sacrificiul lui e foarte curat, foarte pur”.
Ion Vlasiu era de părere că:
“- Temele istorice stau în fata tuturor timpurilor ca niste planete. Forta lor de radiatie este imensă. Trăiesc deasupra timpului, centrând o epică formidabilă, care niciodată nu va putea fi transpusă integral în artă, totusi marile epoci sunt marcate de lucrări monumentale care evocă istoria popoarelor, în viziuni si moduri diferite. Astfel de lucrări dimensionează trecutul, dând prezentului prestantă istorică si un sens cu adevărat umanist. (...) Temele istorice pot fi evocate si în spiritul troitelor. Viziunea populară a fost consacrată în sculptura modernă de Brâncusi cu mare efect plastic. În momentele care mi-au fost încredintate, am căutat perspective si viziuni figurative, adecvate portretului statuar. N-am recurs la naratiuni plastice, desi am fost tentat uneori. Am crezut si cred că pictura murală este mai indicată pentru actiuni sociale desfăsurate. As adăuga că ocupându-mă ani de zile, multi, de portretele celor trei eroi: Horia, Closca, Crisan, forma sculpturii mele a primit în întregul ei un plus de expresivitate”.
În această convorbire Ion Vlasiu evocă marile personalităti cu care a intrat în contact si cărora le-a realizat portretul: Sadoveanu, Blaga, Ion Chinezu. Despre marele gânditor Lucian Blaga, Ion Vlasiu mărturisea:
“...Blaga mi-a pozat. Am făcut un desen, în care se simte ironia retinută cu care Blaga privea lumea dimprejur si viata de toate zilele. Ca si Eminescu, el se situa într-un spatiu supraterestru. Universul spiritual nu era pentru el o simplă metaforă”.
Artistul afirma despre esenta operei si procesul de creatie următoarele:
“Esenta operei e dată initial dar ea nu e cunoscută. Nu e cunoscută nici de artist, nici de critic. Artistul îi găseste forma si expresia atacând materia cu toate fortele lui. Opera, care rezultă din acest impact puternic, stă pe urmă în fata criticului, ca un fenomen complex, deloc mai simplu decât este pentru artist procesul de creatie; artistul descifrează adevărul într-o zonă si de aici îl preia criticul si începe alt proces, alt fenomen, stiintific pe cât poate fi – si nu este totdeauna.”
Cât priveste nucleul operei sale literare, Ion Vlasiu a spus:
“Satul, tăranii, muncitorii, constituie nucleul genetic al conditiei mele sociale. Stăruie în literatura mea unele obsesii legate de copilărie, de adolescentă, de ceea ce s-ar numi spiritualitate sătească prezentă în tot ce numim folclor si artă populară. Acest fapt nu este si n-a fost pe placul, mai ales al sincronistilor, care se cred depozitari de drept ai legilor creatiei. Felul lor stângaci de a pleda pentru universalism mi-a dat măsura si îndemnul să abordez problemele literaturii si ale artei cu tot mai deplină sinceritate, adică să mă apropiu de ethosul si eposul românesc necomplexat de alte culturi. Am plecat din sat, cartea cu care am debutat, a fost scrisă la Paris, într-un timp când mă temeam că nu mă mai pot întoarce în tară, fericit că era undeva în lume un loc în care mă puteam regăsi cu o identitate socială si natională, fără echivoc. Cosmopolitismul parisian, totusi, m-a interesat: ca spectacol”.
Ion Vlasiu sustinea că opera de artă are, “nu numai o formă originală, dar si o spiritualitate a ei”.
Invitat să fie propriul său critic, Ion Vlasiu s-a exprimat astfel:
“Sunt multumit când fac o bună legătură între formă si materie. Acesta este pentru mine nodul gordian, nu numai al sculpturii si al picturii, ci si al literaturii. Când prinzi firul problemei, începe să fie pasionant. Abia din acest moment poti spera să te exprimi cu amploare. Eu am insistat asupra lemnului, dar vreau să mai insist. Modelajul pe lut, piatra, marmora mi-au pus probleme specifice si eu cred că pe unele le-am rezolvat, din păcate nu destul sau deloc nu au fost elucidate de critică ».
Pacifist, nepurtător de ranchiună, Ion Vlasiu îsi folosea resursele creatoare doar pentru zămislirea unei opere durabile.
Nedreptătile inerente, desi îl afectau, erau depăsite printr-o muncă asiduă în folosul artei sale.
“N-am forta să scriu o carte rea în care să critic anumite stări de lucruri. N-am timp să mă cert cu oamenii. Si poate că e bine că nu m-am lăsat atras de nemultumirile mele. N-as mai fi avut vreme de lucru. Dimpotrivă, eu vreau să uit lucrurile care nu-mi plac, să mă păstrez senin pentru o activitate proaspătă si nouă”.
În discutia cu reporterul, artistul aduce precizări importante privind termenul “proletcultist” si cum s-a manifestat el în primii ani în perioada postbelică:
“- Depinde cum definim proletcultismul. Dacă ne referim grosso modo la epoca primilor ani după 23 August, a primilor zece ani si putin după, atunci spunem că a fost funest. Pentru plasticieni a fost de o duritate penibilă. Credeam că niciodată nu vom mai putea să ne exprimăm liber”.
Un artist care a creat cu penelul, cu dalta si cu sufletul cuvântului, portretele scriitorilor si al oamenilor de seamă români. A schita personalitatea cuiva, înseamnă a-l privi si a-l descifra si pe dinăuntru si pe dinafară. Totodată, trebuie să stii totul despre acea persoană, să-i “prinzi” sufletul pe hârtie, pe pânză sau chiar în piatră. Numai asa, opera va vorbi de la sine pentru artist. Ion Vlasiu îsi motivează opera si descifrează pentru privitor, câte ceva din tainele ei. Dar, desigur, întreaga operă de creatie – rămâne un mister.
“Evident, că trebuie să te apropii de ceea ce numim caracter si când zicem caracter e ceva de natură si foarte mult din ceea ce acoperă natura, din personalitate. E un portret al personalitătii. Dacă-l faci pe Horia nu e destul să semene cu cel din stampe.(...). Eu l-am sculptat ca pe un întelept, om politic pledând ferm în fata împăratului. Pe ceilalti doi i-am făcut cu arme (spade) în mână. Am făcut si multe portrete de scriitori: Goga, Cosbuc, Sadoveanu, Creangă, Bacovia. Am ilustrat si Antologia poetilor tineri, de Emil Giurgiuca. N-am avut greutăti. Portretul scriitorului m-a interesat mai mult decât portretul omului politic. Pe Sadoveanu l-am cunoscut si mi-a pozat. Ultimul portret care i s-a făcut e portretul meu, era deja bolnav, a trebuit să studiez si fotografiile. Pe Bacovia, pe Cosbuc, Creangă, tot după fotografii. Optsprezece portrete, cele din Antologia lui Giurgiuca, tot după fotografii. Nu mi-a pozat decât Valentin Strava, Tudor Bugnariu si Beniuc. Cred că sunt mai bune cele făcute după fotografii decât cele făcute după natură. Nu stiu de ce.”
Natura operei intră în comuniune cu “natura lucrurilor” – cum ar spune Nichita. Este un proces tainic, care implică mult har, pentru ca opra să aibă suflu, să pară vie.
“Natura e prin sine impresionantă. Ca să ai curajul să scoti ceea ce vezi în natură, îti trebuie foartă multă luciditate si să stăpânesti meseria. Ca artist, intri în lumea misterelor, a tainelor si faci o lume după puteriile tale. E vorba de structuri, de stil. Dacă arta porneste de la om, ea trebuie să semene omului si atunci trebuie să vezi ce e omul, ce esti tu, ca subiect si mai ales cum stai tu fată de lume ca obiect. Si atunci găsesti niste lucruri care te definesc. Posibilitatea de a avea senzatii, impresii – acestea sunt primele contacte cu fenomenele, apoi formarea sentimentelor, a gândirii. Într-o operă, trebuie să găsesti toate acestea ca valori distincte. Trebuie să stii să folosesti în plastică si notiunea de spatiu si cea de timp ca ultime valori ale ratiunii. În opera lui Eminescu sunt prezente. Să vorbesc eu acum despre Eminescu? Nu am disciplina omului de catedră si nici n-am vrut să mi-o fac. Eu las de obicei spiritul meu să se dezvolte liber, mai ales într-o conversatie despre ce si cum lucrezi tu, în care vrei să redai ceva din oglinda spirituală a celui care vorbeste…”
Dar, mai presus de toate, opera este o oglindă a sufletului uman, asa cum afirma Ion Vlasiu.
Scriind despre opera sa artistică, Ion Vlasiu îsi creiona, de fapt, autoportretul:
“Scriind despre experienta mea, indirect am făcut un autoportret amplu. Cele mai simple probleme legate de procesul de creatie ca si cele mai complexe le-am înteles ca autodidact, nu în strictul sens teoretic. Cultura eu o înteleg în felul meu. În fiecare om există o oglindă, sunt mai multe oglinzi în fiecare om, dacă îl lasi pe om liber, fiecare face o cultură. Alături de altii, el face cultura întregului. Cultura nu este altceva decât etalarea oglinzilor intime ale individului, ale experientelor tuturor, în cele din urmă. Asadar, am găsit un răspuns, nu stiu dacă e bun. Sunt un autodidact care nu este indiferent la cultura generală, cu care confrunt propria mea contributie, atâta câtă poate fi. Adică destul de modestă fată de etalonul sever al valorilor”.
Acest prim interviu este luat în februarie 1983, la Târgu-Mures.
Al doilea interviu are în centru jurnalul spiritual al maestrului, adunat în volumele: “În spatiu si timp”.
Gravitând în jurul notiunii fundamentale de Timp – ca si categorie filozofică, maestrul preciza în legătură cu acesta:
”Timpul ne e dat tuturor, depinde cum si cât izbutesti să te înscrii, cu ce rezultate? Timpul e confruntat cu vointa noastră, cu viata globală a fiecăruia. Timpul cotidian, căruia ne silim să-i dăm respiratie, amploare si sens. Dar există si un „timp estetic“, timpul ca structură artistică, timp care însoteste expresia spirituală, încă nediscutat amplu de criticii nostri, un timp si un spatiu plastic, literar, muzical etc. A scrie despre „trecut“, „prezent“ sau despre „viitor“ înseamnă a avea un simt al timpului, altfel exprimarea e rece, fără ecou. Timpul nu poate fi înteles decât îngemănat cu spatiul. Nu numai sculptura dar si celelalte arte includ un spatiu specific, spatiu creat, inclus în procesul de creatie. Piramidele, Sfinxul sunt exemple sublime, în care timpul si spatiul sunt încărcate de sensuri estetice si filosofice. Timpul si spatiul sunt valori dominante si în poezia lui Eminescu. Spatiul înalt, supraterestru e si obsesia Mesterului Manole”.
Ion Vlasiu evocă în această discutie modul de perceptie al timpului în copilăria marcată de pierderea părintilor, pe care-i astepta necontenit:
“Priveam amurgurile convins că soarele trece prin moarte si învie a doua zi. Eram cu ochii pe cer si ziua si noaptea. Aveam insomnii si cosmare.
Apropierea de artă m-a ridicat, pot spune, deasupra timpului, am descoperit materia cu permanentele ei aparente, cu atractia ei magică, ademenitoare: Rodin, Paciurea, Brâncusi mă copleseau. Încercând să înteleg ce-i deosebea, mă apropiam de sculptură. Lemnul, piatra m-au pus în fata naturii cu toate problemele ei fizice si metafizice”.
Omul în raport cu cosmosul – o altă temă fundamentală a creatiei artistului: “Voiam să mă înteleg pe mine în cosmos. (Acum vreau acelasi lucru). Sentimentul că timpul dat nu l-am folosit bine e cel mai rău. Trebuie să te multumesti cu putinul pe care l-ai putut face. Chiar dacă întelegi mai mult decât în tinerete, timpul te trădează. Poate că „a întelege“ este chiar scopul vietii. Îti spui tie căutând o salvare”.
Nevoia de ordine l-a îndemnat să-si noteze a numite gânduri care au luat forma jurnalieră:
“- Cine-si închipuie că jurnalul meu e scris cu gândul editării se înseală. Scriind mă simt în confruntare continuă cu toate împrejurările, fericite sau conflictuoase, cu succesele si insuccesele, cu sperantele. Toate acestea si altele pot fi haotice. Jurnalul mă ajută să fac ordine.”
Dar jurnalul te ajută să întelegi mai bine lucrurile si fenomenele din jur, să te integrezi lor si adeseori, să revii asupra unor stări caree altfel, nu se mai întorc. E un exercitiu de virtuozitate controlată, înteles ca atare. “Cred că rolul artelor este si acela de a face primii pasi în filozofie. (...) Creatorul deschide ferestre pentru gândire. Jurnalul meu nu e nimic altceva decât încercarea de a ridica în lumina constiintei experienta mea. N-am pornit de la un model. La început, scopul meu nu era „jurnalul în sine“, e usor de înteles că nu scriam (nici la început, nici acum) pentru a face un jurnal literar. Cu timpul si cu spatiul am dus un război mult mai înainte de a-mi ridica în constiintă semnificatia lor estetică. Nici nu era obligatoriu. O bună regie a ritmurilor te apropie de stăpânirea materiei. Multe aspecte mi s-au limpezit scriind si citind. Un jurnal indirect, emotionant, sunt si scrisorile lui Van Gogh. A scris si Gauguin pagini care trădează aspiratii literare. Mai expresiv decât tot ce-am citit mi s-a părut jurnalul lui Gustav Flaubert. În sfârsit, Delacroix, evocator succint al vietii artistice. Am citit mai multe jurnale, poate că unele m-au si influentat într-un sens sau altul ».
Aplicat la creatia sculpturală ori picturală, jurnalul este în sintonie cu materia pe care o mânuieste scriitorul, acea « materie inefabilă » - numită Cuvânt.
« Forma plastică nu poate fi ruptă de materie. Piatra, lemnul, metalele au fost si mai sunt mijloace tehnice obligatorii pentru realizarea unor opere spatiale care să înfrunte timpul. Materie, spatiu, timp, notiuni de început de lume. Chiar dacă nu le întelegi în profunzime, vrând-nevrând, talentul te apropie de adevărul lor prin necesitatea expresiei. Nu pot fi rupte una de alta. Fără materie nu poti începe. Ca să începi trebuie să ai timp. Spatiul plastic e rezultatul plenar al compozitiei de ansamblu. Da, m-am simtit mereu un întârziat ».
Si când toate acestea intră în sintonie, rezultă o operă care se apropie de perfectiune, fiindcă bucură, deopotrivă, mintea, inima, sufletul si simturile. Explicatiile artistului ar putea da o vagă idee despre frământările artistului :
« Timpul calendaristic îl împart în două. Unul în care lucrez si unul al confruntării, chinuitor, fiindcă trebuie să ajungi singur la concluzii. Privitorii nu sunt obligati să cunoască dialectica talentului; e suficient dacă sunt atrasi în cercul de influentă al operei, tu însă vrei să stii totul si astfel ajungi să-ti dai seamă că forma trebuie să se supună unei arii stilistice, să ajungi la exprimare deplină ».
Spatiul si timpul din punct de vedere estetic, sunt percepute altfel, si de creator si de privitor. Ion Vlasiu a adus precizări privitoare la opera sa :
« Portretele mitologice, Pan, Homer, Socrate, Decebal, Zalmoxis, Deceneu, Ovidiu, materia ca si interpretarea formei sunt dezvoltate în timp legendar, efect vizibil în structura materiei ridicată la nivel de formă cu sens expresiv.
Obsesia timpului a început cu portretele martirilor Horea, Closca si Crisan, temă care mi-a deschis portile istoriei, apoi corifeii Scolii Ardelene, acesti mari precursori ai actului nostru de nastere. Spatiul plastic se obtine prin configuratie compusă în care ritmurile primesc o încadrare riguros estetică. „Coloana“ si „Măiastra“ ale lui Brâncusi sunt exemple caracteristice pentru spatiul si timpul plastic, lucrări care se leagă de arta populară prin gândire.
Spatiul si timpul sunt si trebuie să fie în atentia nu numai a sculptorilor ci si a scriitorilor. Eminescu a avut viziunea unui spatiu romantic supraterestru. Timpul poemelor sale, solemn si grav, este accentuat de ritmuri lirice care urcă sau coboară punctând spatiul si timpul ideilor poetice ».
Ion Vlasiu a afirmat că a avut sentimentul acut al timpului în perioada războiului, când acesta este perceput altfel, are o altă măsură si intensitate : intensitatea trăirii. Mai târziu, acest sentiment s-a reflectat în arta sa :
“Lucram pe apucate fără speranta zilei de mâine. Arta, în astfel de momente, ascute intuitia. Te ridici deasupra timpului. Păsesti în istorie dacă poti. Timpul e o povară când nu-l poti domina; bolnavii, oamenii privati de libertate, cu lungi zile si nopti goale, fără o carte, fără un prieten, sunt frecvente împrejurările si stările când timpul te striveste”.
Ion Vlasiu a perceput notiunea de curaj în tangentă cu viata sa si conjunctura în care si-a dus existenta:
« - Când te comporti la nivelul facultătilor tale intelectuale si morale, când vointa ta caută expresia adevărului în tangentă sinceră cu orizontul vietii tale si a semenilor. Ar fi foarte simplu dacă la polul opus al curajului n-ar exista sfânta lasitate.”
Asa cum e si firesc, viata artistului s-a derulat după o traiectorie anume, în mai multe spatii geografice, dar matricea la care a revenit mereu a fost satul. Plecând din această matrice, el nu si-a mai găsit niciodată locul potrivit.
“Nu pot găsi o scuză decât acuzând acest secol XX, cu ale lui două războaie mari si altele multe, mai mici. Secolul tuturor dărâmărilor, al marilor revolutii politice, stiintifice, artistice. Fără primul război n-as fi plecat din sat. As fi rămas acolo, „statornic“. Această nestatornicie este chiar tema cărtilor mele memorialistice. Pentru un copil de tăran orasele erau ostile”.
În încheierea acestei convorbiri care a avut loc în 1988, Ion Vlasiu aduce elogiu prieteniei:
“Prietenia a fost pentru mine o punte spre oameni si spre viată. În singurătatea mea (n-am avut frati), un prieten aduce putinul acela care te face să întâmpini viata cu mai mult curaj”.
În cel de-al treilea interviu, Ion Vlasiu caractrizează sintetic secolul XX, căruia i-a fost martor de la început si până aproape de sfârsit. „- Din punctul meu de vedere este un secol al războiului. De aceea am si avut obsesia războiului si am făcut mai multe lucrări pe tema aceasta pentru că, nu-i asa, când aveam sase ani, tata a plecat în război si nu s-a mai întors. Apoi războiul mondial a adus si boli si a murit si mama si un frate mai mic pe care l-am avut si care nu e prea pomenit prin biografia mea. A durat apoi putin si a venit al doilea război. Iar printre războaie, o confruntare politică foarte gravă, conflictuoasă. A fost problema evreiască, problema legionarilor, au fost mai multe probleme si acum sunt altele si momente de liniste n-au fost. Eu, cel putin, nu le stiu. Si asta motivează poate gravitatea viziunii mele artistice ca si fondul de tristete al cărtilor mele. Apoi, în mod special, eu am avut greutătile mele legate de lipsuri, mai ales de lipsuri materiale, dar si de opozitii, adică nu e străină arta plastică de tangente cu politica. Sunt niste tangente care atrag conflicte si îngreunează expresia”.
Cât priveste implicarea artistului în viata politică, Ion Vlasiu a spus:
“Eu am o părere: artistul, ca să-si poată păstra libertatea de gândire pe care o cere opera de artă, pentru a se putea situa la un nivel mai înalt decât micile ciocniri cotidiene, el nu poate să apartină unui partid. Dac-as exagera mai mult, as putea spune că nu poate apartine nici unei religii.”
O asemenea părere ar trebui aplicată astăzi celor care aleargă de la un partid politic la altul.
“Eu spun că în fiecare orientare e o trăsătură omenească superioară. Acolo trebuie să se situeze artistul. Nu înteleg să fie azi cu unii, mâine cu altii si asa mai departe, ci să fie de fiecare dată atasat la ceea ce e frumos si bine.”
Ca un eventual răspuns la previziunea lui Andre Malraux cu privire la secolul XXI, care, “ori va fi religios, ori nu va fi deloc”, artistul precizează:
“Viitorul rar ni se dă gratuit. Viitorul îl poti stăpâni cu multă luptă si cu putin noroc”.
În continuare, artistul aduce informatii despre istoria Galeriei „Ion Vlasiu“, de la Biblioteca Teleki din Târgu-Mures, una dintre cele mai importante colectii de artă din tară.
“- În urmă cu câtiva ani, la Bistra, eu aveam de gând să fac o casă memorială. Si în acest sens eu am întocmit acest ansamblu. Apoi, după ce am făcut o expozitie la Târgu-Mures, oamenii de aici si autoritătile mi-au pus la dispozitie spatiul acesta în care am amenajat acest ansamblu. Sunt o parte din lucrări, foarte putine, o cincime din lucrările pe care le-am făcut si care s-au risipit prin diverse colectii si la particulari.”
Întrebat de reporter care crede că va fi soarta lucrărilor sale, Ion Vlasiu răspunde:
“Multe lucrări, poate cele mai multe, le-a cumpărat Ministerul Culturii. Ori lucrările acestea ajung pe la muzee, se distribuie la muzee, în felul acesta muzeele detin lucrări de-ale mele.”
Interferenta artelor si influenta uneia asupra alteia nu au avut un rol hotărâtor în creatia lui Ion Vlasiu:
“- Scrisul nu influentează arta mea. As putea spune că în tot ceea ce am scris este initial trăit ca artist. Scrisul, însă, fără a fi avut intentia de a mă explica.
Însă multe lucruri, citind cărtile mele, se pot exprima.
Dacă, de exemplu, privitorul operei plastice află că am fost copil orfan de la zece ani, asta îi poate spune foarte mult. Înseamnă că opera s-a dezvoltat în oarecare singurătate familială...” Acest interviu s-a realizat în 1994.

„Autograf pe o galerie” este textul pe care Nicolae Băciut îl propune în continuare pentru a contura profilul marelui artist si spcificitatea operei sale.
„Una dintre galeriile de referintă ale Târgu-Muresului este cea care reuneste în câteva săli ale Bibliotecii Teleki, lucrări de pictură, grafică, sculptură, semnate de maestrul Ion Vlasiu (...).
Unul din gesturile care ne conving, o dată în plus, că Ion Vlasiu n-a putut si n-a vrut să-si scoată din suflet spatiul natal este o consistentă donatie, care s-a constituit în Galeria „Ion Vlasiu”. 58 de picturi, 11 lucrări de grafică si 27 sculpturi, în anul în care maestrul împlinea 80 de ani, în 1988, au devenit galeria „Ion Vlasiu”, donatie făcută de Târgu-Muresului de ioan Vlasiu si de Marina Vlasiu, fost cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, sotia artistului si fiica reputatului istoric Ioan Lupas si de Ioana Vlasiu, critic de artă si cercetător, fiica lui Ion Vlasiu.
Despre valoarea colectiei s-au exprimat în numeroase rânduri critici si istorici de artă sau simpli iubitori ai artelor plastice.”
Următoarea interventie poartă titlul „O galerie uitată?” – si se referă la aceeasi galerie „Ion Vlasiu”:
„La Biblioteca Teleki, din 1988, printr-o generoasă donatie, a fost deschisă Galeria de artă „Ion Vlasiu”, cuprinzând aproape o sută de lucrări ale celui mai important artist plastic si scriitor apartinând spatiului spiritual si cultural muresean. După cum se stie, ale vietii valuri l-au purtat pe maestrul Ion Vlasiu, ajuns acum la venerabila vârstă de 87 de ani (născut în Lechinta, judetul Mures, în 1908), departe de locurile natale. Din dorinta de a se reîntoarce acasă pentru totdeauna, într-un mod original, la împlinirea vârstei de 80 de ani, artistul si-a donat o parte din lucrările sale si din iubire fată de cei care aici, la Târgu-Mures, i-au fost mereu aproape”.
Gestul plin de reverentă si generozitate al artistului, a rămas mărturie despre arta sa, nu numai în sufletul muresenilor, dar al românilor de pretutindeni.
„Dacă despre valoarea artei plastice si literaturii lui Ion Vlasiu critica de artă si cea literară si-au spus cuvântul, despre valoarea gestului lui Ion Vlasiu mai e loc ca să vorbim. Lucrările din Colectia „Ion Vlasiu” au îmbogătit cu valori inestimabile patrimoniul cultural muresean. Colectia ilustrează cu lucrări reprezentative traseul devenirii artistice a lui Ion Vlasiu. Tematic, Colectia include picturi care evoca satul si oamenii lui. Istoria si cultura natională sunt ilustrate cu portrete ale unor personalităti de marcă, de la Horia, Closca si Crisan la Avram Iancu si Mihai Eminescu. Peisajele ocupă si ele un loc distinct, fiind cel mai adesea proiectii ale nostalgiei autorului fată de un timp al naturii paradisiace. Sculpturile, în lemn si piatră, dau o dată în plus, dimensiunea adevărată a unei opere exemplare. Toate lucrările definesc cât se poate de bine pe artistul Ion Vlasiu.”
Si dacă Nicolae Băciut a dorit să anticipeze soarta operelor lui Ion Vlasiu, printr-o întrebare în cadrul interviului, realitatea s-a dovedit sub orice asteptare:
„Din păcate, colectia trece parcă neobservată chiar si de către localnici, de peste doi ani fiind lipsită până si de firma galeriei de la intrare, de pe fatada clădirii Bibliotecii Teleki, cu care împarte spatiul. Nu-i de mirare, în consecintă, în acest anonimat în care a fost împinsă, că sunt zile în sir în care nici un vizitator nu-i trece pragul, îngropată mai mult si pe nedrept în uitare de o administratie indiferentă si ipocrită”.

Aceasta e o dovadă a lipsei de respect pe care statul o acordă artistilor români care nu sunt pretuiti nici în viată, nici după moarte.
Până se va găsi o persoană sau o institutie care să pună în valoare colectia asa cum merită si a fost migălită într-o viată, cel putin bine că sunt adunate la un loc.
Nicolae Băciut punctează în finalul lucrării omagiale si aniversarea artistului, moment în care acesta îi face un profil spiritual admirabil într-un reportaj difuzat pe TVR:
„Astăzi, pictorul, sculptorul si scriitorul Ion Vlasiu păseste în cel de-al 90 an de viată. Născut la 6 mai 1908, în satul Lechinta, judetul Mures, Ion Vlasiu este autorul unei opere consistente, realizată pe parcursul a peste sase decenii de creatie”.
„Pietrele care vorbesc” este ultimul text omagial pentru Ion Vlasiu în cartea care-i poartă numele. E vorba, desigur, de „pietrele” de la Oarba de Mures. Este un moment foarte emotionant, fiindcă artistul „vorbeste” cu pietrele:
„De la depărtare, „pietrele” par mogâldete albe indefinibile. Cu cât te apropii însă de ele, acestea devin expresive, vorbesc. Comunică în măsura în care artistii le-au dat glas.
Ion Vlasiu se opreste în fata unei sculpturi. O priveste descumpănit. Albul mat al pietrei are străluciri în tăietura dăltii. Maestrul murmură nemultumit ceva, dând apoi din cap cu amărăciune: „Măi, măi, ce-as fi făcut eu din piatra asta!” – spune în cele din urmă, măsurând cu privirile sculptura.
Mâinile îi tremură pe borurile pălăriei, în timp ce o răsuceste în nestâmpărul clipei. Dar mâinile mari, butucănoase nu mai au putere. N-au mai strâns de mult în ele ciocanul si dalta.
„Măi, măi, ce-as fi făcut eu din piatra asta!” – parcă îl aud si acum pe cel care avea în urma lui aproape sapte decenii în care a încercat mereu să dezbrace piatra de ceea ce i se părea că e în plus, până când o făcea să vorbească.
Si când nu avea solutii, lăsa dalta si lua pensula, desfăsurându-se pe suprafata aspră a pânzei. Si când nici astfel nu putea să spună ce dorea, lua unealta de scris.
Statui, picturi, cărti. Lumi lângă alte lumi. Timp si istorie. Totul acumulat cu un dinamism, cu o fortă parcă fără de sfârsit.”
Nicolae Băciut este cel care răscoleste în piatra veacului, ca să-i afle urmele artistului.
„Si totusi… „Măi, măi, ce as fi făcut eu din piatra asta!” Pentru prima oară îl vedem pe Ion Vlasiu capitulând., resemnat, recunoscându-se învins. El, mereu învingător. El cel care s-a înhămat să crească memoria lumii, fiind, cum spunea odată, „urechea si vocea istoriei”.
Acum însusi Ion Vlasiu, ca si lucrările sale, a intrat în memoria lumii. Plecând din lume la aproape 90 de ani, într-un meschin si nedrept anonimat.
A plecat din lume simplu, asa cum a si venit, „pe o colină dulce din Ardeal”, cum ar spune poetul. (...) A-l face prezentă vie printre noi pe Ion Vlasiu este, de aceea, o dreaptă repunere în lumină a celui care a fost pentru cei ce l-au cunoscut dar, deopotrivă, si pentru cei care vor să-l redescopere, să-l descopere”.

Ca orice altă lucrare a lui Nicolae Băciut si aceasta despre sculptorul si scriitorul Ion Vlasiu poartă pecetea imensului respect fată de cultură si artă, pe care jurnalistul, poetul, publicistul le-a demonstrat în permanentă. Iar gestul său de restituire a unui mare artist, maestru al picturii si sculpturii, este unul, nu numai de pietate, dar si de iubire fată de oameni.






Cezarina Adamescu    7/13/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian