Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


“ Răstignit Intre Cruci sau viată si dupăviata lui Vlad Vodă , căruia norodul i-au zis Tepes “


Fragment din cartea “ Răstignit Intre Cruci sau viată si dupăviata lui Vlad Vodă , căruia norodul i-au zis Tepes “

În jurul mesei masive de stejar, încrustată tocmai la Venetia de mesteri cunoscuti până în imperiul turcesc, alături de voievodul Corvin sedeau la sfat de război marii nobili ai Transilvaniei, care aveau rosturi în armata regală. Se stia de mult că si la Buda erau asteptate deciziile luate în cabinetul de la Hunedoara si că în functie de acestea se organizau apărarea sau campaniile regatului maghiar.
Asa cum cerea eticheta, cuvântul dintâi trebuia să fie al voievodului Corvin.
− Domnilor, avem stire sigură că în scurtă vreme cea mai mare oaste ridicată până acum de osmanlâi va ataca Constantinopolul. De multi ani ochii turcilor sunt atintiti pe orasul sfânt si nu pentru că le-ar trebui sau le-ar aduce mai multă bogătie decât alte orase. Nu! Mahomed, sultanul cel tânăr, a înteles că prin dărâmarea Constantinopolului va lovi exact în inima crestinilor. Ortodocsii au acolo capitala lor spirituală, iar catolicii văd în orasul din cornul de aur capitala si simbolul a ceea ce a fost cândva marele Imperiu Roman. De obicei, în astfel de cazuri, prezentăm domniilor voastre si planul pentru izbirea dusmanului... astăzi o să facem altfel. Astept, domnilor, să aud părerile voastre si abia apoi, după ce veti auzi si ce am eu de spus, o să hotărâm ce e mai bine de făcut.
Între nobilii Transilvaniei se asternu o clipă de tăcere. Apoi, ochii tuturor se îndreptară spre Vlad, printul Valahiei.
− Măria Ta, Domnilor nobili, cred că discutia noastră de azi s-a prelungit deja prea mult, începu el cu glasul său sonor, mustrător parcă. Atunci când turcii atacă un sat sau o Tară crestină avem datoria de a sări în ajutorul oamenilor atacati. Mai presus de această datorie stă însă datoria de a ne apăra fiecare pământul Tării sale si poporul său. Trebuie să cântărim bine dacă, plecând în ajutorul fratilor greci, nu cumva lăsăm pe ai nostri fără apărare. Acum, însă, e lovit simbolul crestinilor si nu putem lasă popoarele Europei să se mistuie sub spaima pe care o va declansa căderea capitalei Bizantului. Constantinopolul este astăzi, domnilor, steagul nostru de luptă, crucea si stindardul crestinilor. Nu putem să ne uităm cum cade în mâinile păgânilor! Armata din sud e pregătită să plece chiar mâine în ajutorul împăratului Constantin, încheie Vlad, convins că toti sunt într-un gând cu el.
Se întâmplă, însă, altfel.
− Nu vă grăbiti, printe! rosti Corvin si ochii săi arătau acum goi si lipsiti de focul pe care-l cunosteau toti. Să vedem ce au de spus si ceilalti.
Vlad nu insistă, dar în mintea sa un gând pe care nu voia să-l creadă posibil începuse să-si facă, deja, loc.
− Ceea ce spune tânărul print al Valahiei e drept, începu contele Hevesi si...
− Ceea ce spune printul Valahiei ar fi drept în alte vremuri! îl întrerupse cam aspru Janos Kerekes, castelanul de Oradea. Astăzi, însă, trebuie să gândim de două ori. Putem noi aduna laolaltă două sute cincizeci de mii de oameni? Avem bani si resurse să-i înarmăm si să-i ducem până la Constantinopol?
− Si dacă nu mergem, o să avem oamenii si banii ăstia când are să ne vie si nouă sorocul să fim atacati? interveni la fel de aspru Carp, căpetenia românilor din Tara Bârsei.
Acesta fu parcă semnalul asteptat de toti pentru a începe să vorbească. Cu ochii fixati în jos, în lemnul încrustat al mesei, Vlad îsi ridică vocea deasupra celorlalti. Timbrul său era însă ciudat, vorbea de undeva dinlăuntrul său. Cu glas scăzut si fără să tipe, se făcu auzit în hărmălaia provocată de nobilii Transilvaniei:
− Măria Ta, vorbi el fară a privi spre Corvin, eu nu am a da socoteală decât în fata domniei voastre. După ce domnii nobili vor termina de vorbit, să-mi dai de veste. Eu am să fiu pregătit cu oastea din sud si cavalerii mei să plecăm oricând vei voi.
Janos Kerekes, orgolios cum îl stiau toti, tâsni în picioare si vorbi mult mai aspru decât s-ar fi cuvenit:
− Nu cumva tânărul si neexperimentatul print al Valahiei are impresia că stie deodată mai multe decât noi? Nu ai să pleci nicăieri fără...
Vorbele îi înghetară însă brusc, ca si zâmbetele superioare ale unor nobili ce păreau a împărtăsi părerea lui. Vlad se ridicase deja si se apropie lipindu-si ochii săi mari si parcă mirati de cei ai fudulului conte. Părea că îi studiază intens albul ochilor fără să zică nimic, ca unul dintre acei savanti nebuni, interesati de viata gâzelor si a fluturilor. Nu zicea si nu făcea nimic; din el se revărsa, însă în afară o fortă gigantică si o intentie clară, covârsitoare, de a zdrobi capul lasului conte. Apoi, după un timp care păru îngrozitor de lung pentru Kerekes, Vlad spuse cu aceeasi voce joasă si amenintătoare în calmul ei:
− Să învătati, conte, să vorbiti cu marii conducători ai natiilor! Altfel, greseli ca cea de acum v-ar scurta foarte mult viata si asa inutilă. Acum, stati jos si continuati-vă flecăreala!






Fragment II


Î
n cortul său din pânză verde, tânărul sultan Mahomed, fiul lui Murad, îsi primea generalii fără obisnuita exagerare a etichetei. Nici pernele multe, tivite cu aur si nestemate, nu păreau să aibă prea multă căutare. Multi dintre viziri mustăceau si spuneau că Mahomed n-o să fie niciodată un sultan adevărat si că oasele lui vor rămâne probabil în fata Constantinopolului. Altii însă, mai trecuti prin războaie, avuseseră timp să observe că în locul covoarelor moi stăteau acum iatagane, cutite scurte, încovoiate si tolbe cu săgeti, iar unde ar fi trebuit să fie tapiserii care să încânte ochiul Stăpânului Lumii atârnau hărti si planuri amănuntite aduse de iscoadele sale si plătite cu multe pungi de aur.
Zaganos Pasa, un bărbat între două vârste, înalt si uscat, părea mai întunecat ca de obicei si tensiunea care se citea pe chipul său părea să fie mai mult o acuză nerostită către toti cei din jur.
− Ce-i, Zaganos Pasa? întrebă Mahomed, privindu-si vechiul ostean cu drag. Astăzi parcă vrei să ne înghiti pe toti. Să-ti fi pierdut oare încrederea în izbândă? Tocmai tu? Ori te-a prins si pe tine frica de moarte?
− Luminătia Ta, frica de moarte m-a prins de când, acum multi, multi ani am luptat pentru tatăl vostru – slăvită-i fie amintirea – în Persia. , dar nu asta mă deranjează. Cu asta înveti să trăiesti. Cred, însă, că planurile noastre de atac ar trebui schimbate cu totul!
În cortul sultanului, tăcerea se asternuse mai grea ca oricand. Nimeni nu-ndrăznise până atunci să spună atât de fătis că planurile lui Mahomed ar fi fost imperfecte. Ceilalti spahii, multi adveresari stiuti ai lui Zaganos Pasa, după ce încercaseră prin zâmbete ironice să întărească spusele războinicului despre frica sa de moarte, tăceau acum asteptând explozia sultanului, care ar fi însemnat si sfârsitul lui Zaganos Pasa.
− Întorceti-vă la corturile voastre! Acum! Zaganos Pasa, rămâi aici. Noi doi avem de discutat!
Vocea sultanului nu trăda nici furie, nici surprindere. Pentru toti era însă clar că din cortul cel verde Zaganos Pasa nu va mai iesi întreg.
− Stii, Zaganos, dacă i-ai fi spus asta tatălui meu de fată cu ceilalti osteni, acum ai fi stat pe fundul unui lac, iar ai tăi ar fi putrezit în temnită fără să afle vreodată de ce. Esti nestăpânit si de multe ori m-am gândit că poate e mai bine să te omor. Ai stiut însă mereu să învingi si ostile conduse de tine nu s-au întors niciodată fără prăzi bogate. Asta te-a tinut până acum în viată. Cu timpul, am învătat să te pretuiesc si să cred în tine. Esti un războinic mare, Zaganos, dar nu stii nimic despre lume, despre curte si despre oameni. Stii doar să-i omori.Acum spune ce crezi că ar trebui să facem!
− Strălucitorule, navele noastre pot ajunge în golf fără a trece prin barajul de foc al necredinciosilor. Trimite acum în pădurile din spate să facă sănii mari, pe care să încapă navele si o să le trecem pe uscat. Ghiaurii n-or să prindă de veste decât târziu si oricum nu vor putea ajunge la ele. Dă-mi 30 000 de osteni buni si în trei zile Constantinopolul e la picioarele Luminătiei Tale.
− Esti nebun, prietene, si cu nebunia ta o să cuceresc orasul asta! Cu nebunia ta si a ostasilor care ne urmează. De fapt toti suntem nebuni... ce căuta aici Haidar Pasa? Mai vrea prăzi? Unii spun că e mai bogat decât mine… , dar Ibazer ce vrea, de îsi riscă el viata luptând acum pentru mine? Vrea să ajungă primul meu sfetnic, desi stie că atunci viata lui va fi mai nesigură ca oricând. Si ienicerii … ei sunt mai nebuni ca toti. Pentru o mână de galbeni sau o femeie trupesă se taie între ei sau se arunca în foc fără să clipească. Si toate astea ne plac, Zaganos. Când ai stat ultima oară să mirosi florile sau să te bucuri de copiii tăi?
Sultanul tăcu pentru o clipă lăsându-se prada unuia din acele scurte momente în care o bunătate aproape monahică învăluia chipul si privirea sa. Apoi continuă:
− Stii, am întâlnit odată un nebun mai mare ca noi toti laolaltă. Era un print valah tânăr, prins la curtea tatălui meu, marele Murad. Nu voia cu niciun chip să iasă la exercitiile militare; când temnicerii îl târau cu forta rămânea nemiscat pe câmpul de instructie ca stana de piatră. Nu auzea, nu vedea. Nici bicele nu le lua în seama. Într-o zi i-a atacat pe paznici mai îndrăcit ca niciodată si pentru că era ordin ca tânărul print să fie tinut viu, doi dintre paznici au fugit. Al treilea, prins într-un colt, ca să scape cu viata a dat cu toate puterile spre valah cu un par si a scăpat si el cu fuga. Doar că puiul de drac nu s-a ferit, ci a încercat să prindă bâta si să lovească el. În încăierare, prostul si-a rupt mâna. Eram lângă tatăl meu când valahul a venit si - n-ai să crezi, Zaganos Pasa,- râdea!
Sângele si sudoarea durerii curgeau pe chipul lui urât si ascutit si ochii parcă voiau să ne ardă. Doar gura lui râdea si împrejur parcă mirosea a prohod si a blestem stăruitor. Si-a ridicat greu osul rupt către sultan si i-a zis zeflemitor: „Luminatule Scârbos, azi nu pot iesi la instructie. M-am lovit putin, lovi-te-ar moartea!”
Murad râdea si zicea ca nu-l omoară că să se mai distreze si că până la urmă o să-l îmblânzească. Poate într-o zi am să-l întâlnesc iarăsi pe Vlad - asa-l chema pe zănatec - si atunci am să-l omor cu mâna mea. Dacă n-o fi mort de mult…



Fragment III
Ler, ca si ceilalti cavaleri, se deplasa fară un sunet spre centrul orasului. Pentru a zecea oară în acea noapte îsi verificară arbaletele, cutitele si săbiile. Nimeni nu avea timp de vorbit.
Departe, la două bătăi de săgeată în fata cetătii, cimbalele turcesti si flautele începură a striga începutul marsului spre metereze.
Basibuzucii, multi dintre ei crestini nefericiti, momiti de prada promisă de sultan, se năpustiră la atac. În afară de ei, toti stiau că rolul lor nu era altul decât de a-i obosi pe apăratori si de a-i sili să-si risipească munitia. Sub slaba apărare trimisă prin aer de archebuzeri, arbaletieri si tunari, basibuzucii încercau să se catere pe ziduri cu ajutorul scărilor si să pătrundă în cetate. Niciunul dintre ei nu ajunsese până acolo, dar carnea lor mâncase destulă munitie crestină. Planul sultanului functiona.
Al doilea val de atacatori începu să bată în retragere, îngroziti de soarta camarazilor. Din spate, însă, azapii îi mânară înainte cu lovituri aprige de vergi de fier si vine de bou. Din nou, bolovanii prăvăliti si oalele cu ulei aprins aruncate de greci curătară locul din fata cetătii. Timp de două ceasuri urletele celor arsi sau striviti se îngânară cu strigătele de furie sau de îmbărbătare. Când începu a se lumina de ziuă, ceea ce mai rămăsese din oastea de strânsură a sultanului îsi încheiase misiunea. Putinii apărători erau însă deja obositi si greul cel mare nu se arătase încă...
Cam la două sute de pasi în spatele zidurilor, cavalerii stăteau nemiscati, cu armele gata. Până atunci niciun semn al lor nu arătase că ar avea de gând să sprijine pe apărători în vreun fel. Nici blestemele apărătorilor greci si italieni nu-i clintiră pe cei sase. Din nou, Tudor se întrebă dacă nu cumva ceva straniu se întâmpla cu tovarăsii săi.
− Până acum, Tudore, turcii au atacat cu pleava ostirii, cu oameni ai lor care nu au altă menire decât să moară si să ne obosească, rosti Stroe, intuind nedumerirea tânărului si neexperimentatului său prieten.

− Rău e că si săgetile ăstora înteapă la fel ca ale spahiilor sau ienicerilor, completă Marcu.
− Să nu judeci doar cu inima, nepoate! continuă Stroe. Fiece om are rostul lui într-o bătalie. Rostul nostru azi nu e să murim apărând o cetate deja cucerita, chiar dacă ar fi să mierlim si noi două-trei duzini de păgâni. Poate că Dumnezeu o să ne bată si pe noi si o să ajungem vremea când o să rânduim cetatea Târgovistei pentru o zi înfricosată ca asta. Pentru ceasul acela însă trebuie să ne păstrăm vii si cu un pas înaintea păgânilor. Să stim ce fac ei si cum să-i oprim.
Departe, în câmpie, la adăpostul sirurilor de ieniceri si spahii care asteptau disciplinate si tăcute lupta de sub ziduri, Mahomed si sfetnicii săi observau linistiti desfăsurarea de forte. Fata sultanului era mai brăzdată ca de obicei, iar între sprâncene îi apăruse o adâncitură pe care apropiatii săi nu i-o cunosteau cu o zi înainte.
− Au ajuns corabiile lui Zaganos Pasa? întrebă el către sfetnicii care asteptau în liniste un semn al stăpânului lor.
− Au ajuns, stălucitorule. La vederea lor, din cetatea ghiaurilor au răzbătut strigăte înfricosate. Nici chiar grecii, în viclenia lor, nu se puteau astepta la asa ceva.
− Bine, bine... Să plece toate unitătile de infanterie. Atacăm simultan toate sectoarele. Grecii nu trebuie să se mai apere grupat! Eu am să merg cu 50 000 de oameni la Poarta Roman. Karadja Bey! ai să ataci între Blacherne si Poarta Charisiana! Zaganos! Treci podul de vase în interiorul Cornului de Aur si îmi dărâmi zidurile până la apusul soarelui!
Poruncile veneau una după alta ca niste valuri prevestitoare de moarte. Treptat, planul sultanului căpătă formă si pentru slujitorii săi. Ca si la consiliul precedent, Halil Ciandarlî fu de părere că niciun plan, cu atât mai putin unul care risca totul într-o singură, decisivă zi, nu putea dărâma această blestemată cetate a ghiaurilor. Si dacă ar fi cucerit-o, atunci ce s-ar fi întâmplat? Necredinciosii din toate colturile Europei ar fi venit peste ei să elibereze ceea ce pentru ortodocsi era Cetatea sfântă. Acum stia, însă, că nu mai era cazul să vorbească. Furia sultanului l-ar fi trimis pe lumea cealaltă cât ai clipi.
Odată cu poruncile sultanului, din tabăra otomanilor se rupeau rânduri, rânduri de luptători ai islamului. Ienicerii, spahii, akîngii, toate trupele auxiliare, armatele Anatoliei si Rumeliei începură a se prăvăli asupra zidurilor tot mai subrede ale Constantinopoplului.
Toate portile orasului fură luate cu asalt. De peste tot se auzeau răcnete de furie si de moarte, blesteme în turcă, greacă, latină sau română. Din când în când, blestemele erau astupate de câte o bubuitură care însotea căderea încă unei bucăti din zidul de apărare. Apoi, răcnetele se înteteau parcă mai mult, mai furioase si mai înfricosate.
− Haideti si noi, domnilor! spuse calm si parcă plictisit Vlad. Să nu ne certe mai târziu prea cinstitele noastre palose si săgeti că nu le-am dat carne de turc si că nu le-am ostoit setea cu sânge păgânesc!
Răstimp de un ceas sau două, valahii se alăturară apărătorilor de pe ziduri. Săgetile lor bine tintite răreau încontinuu hoarda păgânilor de la Poarta Blacherne, dar puhoiul turcesc se revărsa cu aceeasi fortă diabolică iar si iar si iar... Peste ienicerii săgetati călcau altii si când si unii dintre acestia cădeau, veneau alti soldati ai lui Allah călcând peste cadavrele fratilor lor si peste ale crestinilor deopotrivă, mânati din spate de un fluviu neîntrerupt si de neoprit de soldati.
Strânsi unul lângă celălalt, cavalerii valahi luptau ca un singur trup cu 12 mâini si un singur suflet. Pe margini, Stroe si Ler îsi drămuiau săgetile, slobozindu-le numai când vreun păgân se ridica cu amenintare direct asupra grupului lor; dinspre mijloc, Vlad, Tudor, Marcu si Mihnea, stropsiti si ei de sânge, săgetau si tăiau în păgâni fără răgaz si fără patimă, ca la un exercitiu militar.
Deodată, printre crestini trecu ca un fior un zvon si multi începură să creadă că totul s-a sfârsit. Dincolo, la Poarta Roman, preaviteazul genovez Giustiniani, cel căruia împăratul Constantin îi incredintase apărarea cetătii, căzuse răpus de o săgeată turcească.
− Mergem! ordonă Vlad. Nu peste mult timp, turcii vor fi dincoace de ziduri, dar înainte să plecăm le mai putem aduce ceva stricăciuni.
Cei sase se îndreptară rapid către Poarta dinspre port a Constantinopolului.
− Eu si Mihnea rămânem aici, mai avem ceva de împlinit înainte să mergem acasă. Voi urcati-vă pe primul vas care are sanse să iasă din încercuire.


Vasile Lupasc / Mississauga

Nota Observator :

Cei care doresc , din Canda si USA, sa procure cartea “ Răstignit Intre Cruci sau viată si dupăviata lui Vlad Vodă , căruia norodul i-au zis Tepes “ scrisa de Vasile Lupasc pot sa trimita un e mail la vasile@legend-of-vlad.com

www.legend-of-vlad.com







Vasile Lupasc    6/4/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian