Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Crestini si evrei - eseu documentar oferit de Vasile Mesaros Anghel



ANALIZĂ CRITICĂ

VASILE MESAROS ANGHEL, Crestini si evrei. Fapte, SEMĂNĂTORUL, Editura Online, mai 2010

Este stiut, Istoria crestinismului si în chip deosebit a Bisericii a constituit, încă de la primele începuturi, terenul de luptă ideologică în care s-au înfruntat diferite mentalităti si opinii, nu întotdeauna pasnice, nu întotdeauna cu discernământ pentru că, fiecare din adepti, animat de fanatism si de înversunare împotriva celorlalte grupări religioase existente ori nou înfiintate, consideră că doar religia practicată de ei însisi este valabilă si doar aceea duce la mântuire. Pe de altă parte, sistemele etico-morale practicate de orientalii de mai târziu, în special de buddhism, taoism ori sintoism, propovăduiau pacea, toleranta si întelegerea între semeni, dar nu întotdeauna le practicau ei însisi.
Aparitia în secolul VI a islamismului a conturat si mai mult această luptă deschisă ori ocultă între adeptii crestinismului si noile sisteme de viată, bazate pe asceză, pe un trai echilibrat si pe cumpătare, dar nedându-se înapoi de la violente extreme.
Adeptii Legii lui Moise care nu au conceput niciodată să-si schimbe învătăturile date de Yahve prin Moise si Profeti, prin Traditie si prin sistemul de prescriptii din Deuteronom si Levitic, au văzut si ei în noua Învătătură a lui Isus, o primejdie si au căutat să o înnăbuse, ajungându-se astfel la conflicte surde ori deschise între iudei si crestini.
Eseul documentar oferit de Vasile Mesaros Anghel si publicat recent la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, este o veritabilă frescă a istoriei crestinismului timpuriu, cuprinzând o plajă largă de argumentări cu documente despre epoca apostolică si post apostolică, mai precis, misionarismul itinerant pe care ucenicii lui Cristos l-au înfăptuit, nu numai în lumea iudeo-crestină, deja formată în timpul vietii pământene a lui Isus, dar, mai ales, după Învirea si Înăltarea Sa la Ceruri, cu accente pe Sărbătoarea Rusaliilor de la Ierusalim, când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra multimilor care au început să deslusească, fiecare în limba sa, cuvintele lăsat mostenire de Învătător si s-au convertit, imediat după acest eveniment în număr de mii de oameni de toate neamurile, acesta constituind, de fapt, ACTUL DE NASTERE AL BISERICII PRIMARE CRESTINE. Se pune accent pe călătoriile misionare ale Sfântului apostol Pavel si ale ucenicilor săi, Luca, Timotei si ceillalti, dar si călătoriile lui Petru la Roma, acolo unde avea să fie martirizat pentru Cristos.
Comunitatea primară recent constituită, desi îsi avea sorgintea în vechea comunitate iudaică, conducându-se după Cele Zece Porunci, Torah si Legile lui Moise, venea cu elemente noi aduse de Învătătorul Isus, care spusese limpede că a venit ca să îmbunătătească Legea si nu s-o distrugă. Cu toate acestea, neîncrederea, noutatea absolută pe care o trăiau, teama înstăpânită printre noii adepti ai învătăturii lui Isus, că vor sfârsi precum Ioan Botezătorul ori precum Isus Cristos pe Cruce, Noul sistem de LEGI promulgat pe Muntele Fericirilor, care păreau paradoxale si în contrasens cu ceea ce ei învătaseră până atunci erau de natură să le îngreuneze lucrarea începută în chiar zilele de după Răstignire. Da, apostolii erau cu totii într-o stare de confuzie, Învătătorul lor murise precum tâlharii cei mari, pe crucea rusinii, ei se împrăstiaseră ori se ascunseseră în Cenacol, tristi si derutati precum cei doi ucenici care se îndreptau spre Emaus si care nu L-au recunoscut pe Învătător decât în clipa când Acesta a frânt pâinea la fel cum făcuse la Cina cea de Taină, cu putin înainte de a fi vândut.
A fost nevoie de mai multe aparitii ale Învătătorului, a fost nevoie ca Toma să-si pună degetul în rana din coasta lui Isus, a fost nevoie ca Învătătorul să mănânce cu ei peste ca să priceapă că Acesta s-a tinut de cuvânt si a Înviat a treia zi, asa cum spusese si că va pleca de la ei în curând, dar nu-i va lăsa de tot singuri, ci le va trimite un Mângâietor care să fie cu ei până la sfârsitul veacurilor. Ceea ce se va întâmpla la cinzeci de zile de la moartea pe cruce, în ziua Cinzecimii, ori a Rusaliilor, când Duhul Sfânt pogoară sub formă de limbi de foc la Ierusalim asupra multimilor: „La sosirea Rusaliilor, toti se aflau adunati într-un loc. Deodată se ridică din cer un vuiet, ca la venirea unui suflu de vânt puternic, si umplu toată casa în care stăteau. Si le apărură limbi ca de foc, ce se împărteau si se lăsau asupra unui fiecăruia dintre ei. Toti fură umpluti de Spirit Sfânt si începură să vorbească alte limbi, după cum Spiritul Sfânt le dădea să cuvânte.
La Ierusalim locuiau Iudei evlaviosi de pe la toate natiunile de sub cer. La ridicarea acestui vuiet multimea se adună si rămase uluită, căci fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Erau uimiti si se mirau zicând: Toti erau uimiti, iar în nedumerirea lor ziceau unul către altul: Altii însă ziceau în bătaie de joc: (Fapte, 2, 1-13).
De notat că Cinzeci de zile după Pasti Iudeii tineau sărbătoare de multumire adusă lui Dumnezeu pentru terminarea secerisului. Pe timpul lui Isus Cristos o dată cu această sărbătoare se celebra aducere-aminte a Legii date de Dumnezeu pe muntele Sinai. Această sărbătoare aduna la Ierusalim evlaviosi veniti din cele mai îndepărtate tinuturi de peste hotarele Palestinei.
A fost nevoie de interventia lui Petru, el însusi uimit de ceea ce se întâmpla, pentru că era ceva fără precedent, care, ridicând glasul le vorbi iudeilor din Ierusalim:
„Cetăteni ai Iudeii si voi toti care locuiti la Ierusalim, luati aminte la acest lucru si ascultati cuvintele mele. Acesti oameni nu sunt beti, cum credeti voi, căci este ora nouă dimineata. (literal: . Se stie că prescriptiile Legii iudaice interziceau consumarea de băuturi alcoolice înaine de ora nouă dimineata - n.n.). Dimpotrivă, acesta este faptul prezis de profetul Ioel:
- zice Dumnezeu -, Soarele se va preface în întuneric, iar luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, mare si strălucită. Si oricine va chema numele Domnului se va mântui.>” (Fapte, 1,14-21).
În această epocă destul de tulbure, începe lupta evreilor crestini pentru Evanghelia lui Isus, luptă dusă în primul rând cu iudeii care nu voiau să renunte la Torah si la Legile lui Moise si apoi, cu reprezentantii ocupantului, cu romanii care se temeau că Învătătura lui Isus se va extinde în asemenea măsură încât va concura cu sistemul de guvernământ de la Roma. O altă luptă surdă se dădea si cu „neamurile”, neîncrestinate încă, dar care nu acceptau Noua Lege propovăduită de Isus, fiind devotati încă zeitătilor si idolilor la care se închinau din strămosi.
Autorul îsi începe interventia explicativă cu evenimentele stiute din Faptele Apsotolilor descrise magistral cu talentul narativ al medicului Luca, ucenic devotat care l-a însotit pe Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare si apoi a realizat o cronică amănuntită a acestor timpuri, precum si a traseelor urmate de primii apostoli misionari. Evanghelia lăsată de Luca este o carte uimitoare prin precizia datelor istorico-geografice, dar si prin tablourile zugrăvite cu amănuntime, ale Evangheliei copilăriei lui Isus, ale Evangheliei Mariei si ale vietii ascunse a lui Isus în casa din Nazaret, înainte de începerea Vietii sale publice.
Organizarea primilor crestini în comunităti spirituale nou înfiintate, alcătuite din iudei proaspăt botezati si astfel trecând în rândul celor care-I urmau Învătătura lui Isus, munca, viata, credinta lor comună, faptul că-si puneau toate bunurile la dispozitia celorlalti si că se întruneau în secret pentru „frângerea pâinii”, faptul că doreau să trăiască în pace si armonie conform Noilor Legi propovăduite de Isus Cristos pe Munte, numite îndeobste „Fericiri”, au făcut ca acestia să-si delimiteze pozitia si să-si descopere identitatea spirituală în foarte scurt timp.
Si dacă evreii nu primeau încă, din inertie, ori diverse motive, Noua Lege, apostolii s-au îndreptat, conform exemplului si învătăturilor Apostolului Pavel, către alte popoare, considerate păgâne, care au îmbrătisat crestinismul în comunităti distincte din Asia, Africa si celelalte continente, pe unde Pavel a ajuns ori a trimis discipoli care să împrăstie Învătătura lui Isus, prin exemplul propriu, prin convietuirea laolaltă, prin epistole si prin faptul că lăsau acolo ucenici să-i îndrume, până ce noile comunităti erau închegate si puteau să-si desfăsoare viata fără alt ajutor. Noile comunităti s-au adaptat din mers acestor învătături, conform nivelului lor cultural, obiceiurilor si traditiilor lor, dar având o structură omogenă, un fir rosu, constituit din principalele prescriptii ale lui Isus din Noua Lege propovăduită pe Munte. Era o Lege bazată pe Iubire, o Lege de har, deasupra deasuprelor tuturor Legilor de până atunci, înscrise pe tablele lui Moise ori impuse de zeitătile în care crezuseră din strămosi. Si mai ales, era bazată, nu pe favorurile făcute de Yahve doar poporului ales, ci destinată TUTUROR POPOARELOR. O religie universal valabilă care avea să cuprindă întreaga lume si să dăinuie în timp, pret de milenii, până la sfârsitul veacurilor.
Între istorie si legendă, autorul întreprinde un periplu amplu si pertinent prin viata comunitătilor nou apărute, luându-se pe urmele Apostolului Luca si urmărind cu atentie conflictul religios dintre evreii mozaici si cei iudeo-crestini. Autorul îi realizează un portret fidel apostolului Luca, un fin analist „capabil a pune în evidentă semnificatia unor momente cruciale ale expansiunii primare a crestinismului”. Luca „Provenea dintr-o familie înstărită de evrei din Antiohia (actual în Siria). Era initiat în medicina sacră. Trece la crestinism sub oblăduirea rabinului Saul (apostolul Pavel), initiat la rândul său la Yesiva rabinului Gamaliel cel Bătrân. Îl va urma pe Pavel în traseul misionar din Grecia si la Roma”, dar autorul lucrării întreprinde si o analiză a textului lucanian a cărui valoare esentială rezidă din participarea nemijlocită a apostolului Luca la ultima parte a misionarismului apostolic al evreilor crestini.
Studiul lui Vasile Mesaros Anghel este impregnat, în mod firesc de note de subsol si beneficiază de o bibliografie amplă si pertinentă. Bogata încărcătură informatională care descrie viata si preocupările primei comunităti iudeo-crestine din zona Orientului Mijlociu si spatiul Mediteranean este deosebit de semnificativă în ceea ce priveste întelegerea fenomenului expansiunii crestinismului în primele secole ale erei noastre. Relatările indirecte privind activitatea apostolului Petru si Filip, constituie dovezi peremptorii despre răspândirea crestinismului, ca si descrierea miscării evreilor Elenisti - Evreii elenizati (proveniti din puternicele comunităti evreiesti aflate în orasele si coloniile Grecesti; „unii dintre ei, precum Rabinul Saul având cetătenie Romană), pe care apostolii îi hirotonisesc (diakonein – Faptele Apostolilor 6.1. , 6.3., 6.6.).” (La Evrei, apelativul ‘rabin’ era acordat unui initiat în tainele Legii Mozaice, capabil a instrui pe altii în observanta Mozaică - interpretarea textelor Legii).
Tot atunci are loc si martiriul Sfântului diacon Stefan, după care elenistii se vor îndrepta spre coloniile grecesti din continent si din insule, pe teritoriul Palestinei si al Siriei, devenind misionari ai Evangheliei si initiind prima expansiune a Bisericii crestine primare.
Dezvoltarea acestor comunităti are loc în diferite etape si trepte începând cu înfiintarea Bisericii din Antiohia (Siria) - fapt ce a deschis drumul apostolilor crestini către comunitătile evreiesti din afara Iudeii. Sunt primiti în rândul comunitătii nou create si membrii altor neamuri printr-o evanghelizare continuă si prin Botezul care constituia prima etapă a initierii crestine, „poarta vietii în Duh” – asa cum, îndeobste a fost considerat.
Luca relatează cu lux de amănunte cum se desfăsura misionarismul apostolic al Sfântului Pavel si al discipolilor săi, printre care si el se număra, acesta constituind primul demers crestin prin locuri necunoscute, nu lipsite de primejdii si capcane, asa cum am arătat mai sus. Mesajul crestin se adresa deopotrivă, asa cum subliniază Vasile Mesaros Anghel, „evreilor prin comentarii ale textelor sfinte mozaice, grecilor prin reflectii filozofice de natură eleusiană. Pentru toti demersul apostolic evoca esenta misterului crestin: un Mesia crucificat, mărturia Reînvierii lui si apelul la conversiune prin actul Botezului Crestin si taina Euharistiei”. Meritul acestui text este acela că: “redă prin mărturie directă conflictul religios dintre evreii mozaici si cei de rit crestin; ramuri ale aceleiasi religii monoteiste. Autorul relatează despre militantismul apostolului Pavel; mesajele sale adresate coreligionarilor mozaici cât si ‘păgânilor’, cavalerilor romani si justitiei romane, până la nivelul împăratului (cezarului). Luca a lăsat o mărturie, scrisă antrenant, a unor fapte din perioada de început a crestinismului, în calitate de martor si participant la făurirea ei”.
După ce oferă cheia textului Lucanian, bazată pe credinta în Învierea lui Isus si calitatea lui de Fiu al lui Dumnezeu; pe argumentele apostolilor în fata oponentilor de rit mozaic ce îi negau lui Isus calitatea de Mesia prevestit de profeti, pe misionarismul apostolilor (fapte, predici, exemplu personal, actul în sine al convertirii prin botez); pe formele primare ale practicilor ritualului crestin dar si accentul pe Iubire si Iertarea divină, autorul lucrării subliniază drama dar si biruinta rabinului Saul, “devenit, prin convertire la Evanghelia lui Iisus, apostolul Pavel. În această decizie singulară a unui om, găsim drama evreilor convertiti la alte religii, ce durează de două mii de ani.”
Autorul studiului vine cu precizări importante în ceea ce priveste respectarea Legii Mozaice la primele comunităti crestine, dar si începând de la Conciliul din Ierusalim care “va consacra principiul ‘IERTĂRII DIVINE’ prin credinta în Evanghelia lui Iisus. Va dispensa pe adeptul convertit la crestinism de ritualul circumiciziei (‘tăierea împrejur’) si de respectarea ‘ad literam’ a severei observante mozaice. Lucru care nu era valabil însă pentru adeptii crestini evrei (ei respectau în totalitate vechile cutume halakice). Faptul astfel subliniat este momentul rupturii între cele două curente ale monoteismului evreu: cel mozaic si cel crestin. Consecintă a izgonirii ’fratilor de către frati’, evreii crestini vor continua convertirea în rândul ‘popoarelor idolatre’; fenomen ce va fi continuat după secolul I de ne evrei timp de două mii de ani: în granitele euro-asiatice, apoi pe întreg globul. Divergenta de doctrină initială dar si de natură socială, va duce la ruptura dintre evreii crestini si cei mozaici apoi la diminuarea ponderii comunitătilor de evrei crestini. Peste aproximativ sapte sute de ani va apare monoteismul Islamic. Cu toate că nici Iisus nici profetul Mahomed nu l-au negat pe Moise, predecesorul lor, cei ce s-au erijat în ‘fideli’ urmasi au construit URA pentru a împiedica IUBIREA. De ce... în adevăr numai Dumnezeu stie! Poate că ecumenismul religios sub semnul unitătii în credinta morală a existentei prin ‘DIVINUL UNIC’, va dărui har în sufletul celor ce ne sunt păstori, de a depăsi mirajul pe care îl dă la un moment dat închistarea în A DETINE PUTEREA LUMEASCĂ”.
După aceste precizări, autorul intră în substanta propriu-zisă a lucrării, bazată pe Faptele Apostolilor, cu precădere asupra momentului Pogorârii Sfântului Duh la Ierusalim (taina botezului prin spirit), relatată de Sfântul Apostol Pavel într-o epistolă către Teofil, amintind că Isus a desemnat locul Ierusalimului ca punct de plecare al crestinismului, precum si enumerând principalele etape ale istoriei crestine si rolul apostolilor.
“La cinzeci de zile după Pastele Patimilor si Reînvierii lui Iisus un zgomot ca de furtună a înconjurat clădirea în care ei se aflau. Fenomene stranii aveau loc: ‘jeturi de foc’ ce se coborau peste crestetul fiecărui apostol. Harul Divin (în fapt Botezul prin Spirit) i-a cuprins. Efectul a fost observat de locuitorii cetătii în zilele ce au urmat. Nu mică le-a fost mirarea atunci când fiecare din ei auzea cele spuse de apostoli privind ‘Vestea Reînvierii lui Iisus’ pe limba lui. Si nu era de neânteles: apostolii erau cunoscuti ca pescari de meserie; oameni simpli, nicidecum instruiti la scolile de pe lîngă sinagogi. Mai mult: ei vorbeau despre Iisus în Elamită, Arabă, Partă. Predicau celor veniti din Mesopotamia, Iudeea, Capadochia, Pontul Euxin, Libia, Roma. A urmat momentul în care Petru, înconjurat de ceilalti unsprezece apostoli, combate zvonul răspândit de slujbasii Templului : anume că harul acesta era rezultatul unei... betii. În fata multimii adunate în curtea Templului, aminteste că predicaseră la nouă dimineata. Ori evreilor, practicanti ai cultului mozaic, le este interzis a consuma înainte de slujba de dimineată băuturi de orice fel. Le explică ciudatul fenomen reluând cele transmise de Iisus pe Muntele Măslinilor :
‘Voi face ca în timpurile Meisanice, Spiritul meu să se coboare asupra trupurilor. Fii vor profetiza, tinerii vor avea viziuni, bătrâni vor avea gânduri. Eu voi coborî Spiritul Sfânt asupra celor devotati. Voi face să apară semne misterioase pe Cer si jos, pe Pământ. Soarele se va schimba în tenebre si Luna în sânge înainte să vină ziua lui Dumnezeu -- acea Mare Zi. Si oricine va invoca Numele lui Dumnezeu, va fi salvat’. (Faptele Apostolilor 2.17.-21.).
Apoi le aminti celor prezenti cum acest Trimis al Domnului, cu harul tămăduirii si al adevăratei credinte mozaice a fost crucificat de către cei de aceasi etnie, fii ai lui Israel. Dar Hristos Nazriteanul a reînviat la fel cum regele David a avut viziunea propriei sale reînvieri. În tot acest demers era prezentantă revelatia unui mit: REÎNVIEREA. La primii pasi ai Crestinismului, apostolii făceau referire la un concept ezoteric antic : reînvierea sufletului ca o consecintă a trecerii sale printr-un lung sir de existente temporale, până la una din cele două posibilităti : distrugerea (aneantizarea în Hades – Iad) sau trecerea într-un plan superior (numit Regatul lui Dumnezeu, Olimp, Rai, Nirvana, etc).
Autorul face legături între existenta reală în istorie a Mântuitorului nostru Isus Cristos, a Misterului credintei crestine: Moartea si Învierea lui, si miturile antice din textele ezoterice de acum nouă mii de ani: viziunea lui Hermes Trismegistu, a preotilor templelor din Memphis si teosofia indiană a lui Rama Krishna care împărtăseau taina reînvierii spiritului într-un alt corp biologic, de-a lungul unui sir de existente, teorie contrară crestinismului care afirmă o existentă unică într-un singur trup si un singur suflet ce se desprinde si se înaltă, părăsind trupul la sfârsitul vietii fiecăruia.
Este interesant de remarcat că autorul, conform credintei mozaice, îl consideră pe Isus Cristos un Profet: “Evanghelia lui Iisus va fi prima care va dezvălui misterul ezoteric al Reînvierii ca pilon al credintei mozaice. Profetul a fost crucificat tocmai pentru că această moarte semnifica pentru initiatii mozaici a duce la MOARTEA SUFLETULUI. Reaparitia în fata discipolilor săi era o confirmare a misterului : ‘Cu moartea pe moarte călcând’. Se explică si astfel tenacitatea si virtutea cu care primii evrei crestini au depus mărturia Reînvierii lui Iisus, de cele mai multe ori cu pretul vietii.”
Nu comentăm această credintă a autorului, ci doar încercăm să discernem, din multitudinea de dovezi existente în istoria crestinismului, faptul că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul Dumnezeului celui Viu, care s-a dat mortii pe cruce pentru mântuirea păcatelor noastre. Si faptul că Noul Testament este o prelungire si o continuare a Vechiului Testament, dus de Cristos până la moartea Sa pe cruce si la Învierea Sa a treia zi, este o dovadă în plus despre unitatea celor două Testamente, (Legăminte sau Legi).
„Apostolul Petru, în primele sale predici (ca si Pavel ulterior în predicile tinute în sinagogi, si în scrisorile sale) sustinea unitatea între Evanghelia lui Iisus si Vechiul Testament. A fost o încercare de a convinge preotii mozaici să accepte mărturia Reînvierii ca probă a calitătii de Mesia pentru Iisus. Acest demers a fost întâmpinat cu intolerantă nedisimulată până azi. Dar ‘Iubirea Divină’ si speranta în ‘Viata de Apoi’ îi va da fortă de a se extinde, prin urmasii mărturisitori ‘păgâni’ pe tot mapamondul ».
Respectăm punctul de vedere al autorului ca si diversitate a Aceluiasi Adevăr. Dar autorul fixează în cadrul deja existent, limitele care existau în mentalitatea acelui timp, ceea ce făcea imposibil ajungerea la un consens, datorită conditiilor obiective care se reflectau în viata categoriilor religioase de atunci : “Regatul Iudeu, ocupat de romani si dezbinat în interiorul său, nu era un mediu propice pentru dezbateri teologice, ‘la rece’, având ca obiectiv găsirea unor linii de emergentă între evrei : initiatii mozaici si crestini, din cauza a trei conflicte majore:
-CONFLICTUL NATIONAL. Poporul evreu s-a opus cu o ‘tenacitate sinucigasă’ (afirmatia împăratului Adrian) dominatiei romane, prin dese revolte conduse de sicari sau ziloti. O altă parte a societătii evreiesti, cea înstărită, căuta un modus vivendi cu forta de ocupatie romană. S-a creat o sciziune internă între adeptii celor două căi. Un exemplu este conducătorul de osti, evreul Iosef Ben Matitahu, care s-a predat romanilor fiindu-i numele sters din istoria poporului (ironia este că devine unul din cei mai citati istorici al vietii Iudeii de atunci, sub numele roman Jhosefus Flavius). Dezbinarea din interiorul societătii va duce în anul 135 la ocuparea Ierusalimului, izgonirea evreilor din oras si interdictia de a se stabili în cetate, distrugerea clădirilor, ararea cu boi a terenului si construirea unei urbe romane sub numele Aelia Capitolina (sec. II).
- CONFLICTUL CIVIC INTERN. El consta în degradarea societătii civile evreiesti si atomizarea solidaritătii civile pe criterii de avere. Rezultatul a fost un sir de revolte ale celor săraci, împotriva dărilor de natură administrativă care se suprapuneau peste tributul dat autoritătii romane. Pentru omul simplu venirea lui Mesia, întrupat de Iisus, a fost nu numai ecoul profetiilor lui Moise, David sau Isaia, ci un mijloc de a exprima revolta în fata arogantei si “dijmuirii” la care era supus de castele tribale si administrative din Iudeea, de către autorităti, speculanti si zarafi. Este aproape inutil să mentionăm că atunci, ca si acum, aceste conflicte au generat o disfunctionalitate internă si o lipsă de unitate, abil folosită de romani în a mentine stăpânirea si a desfinta în final statul Iudeu.
-CONFLICTUL DOCTRINAR RELIGIOS. Existau la acel timp trei grupări cu interpretări diferite ale aspectelor teologice si practice ale doctrinei religioase mozaice.”
În continuare, autorul evidentiază categoriile principale de iudei din această perioadă: Saduceii (Tzadokim) – urmasi ai ramurii conservatoare levite, care respectau Tora în litera ei, fără nici o abatere, Phariseii (Perusim) – apropiati de problemele evreului de rând, care practicau învătătura Torei în spiritul ei si adaptarea flexibilă la realitatea concretă, (nu negau posibilitatea Reînvierii); Esenienii (Hasidim) - nucleul ezoteric al corpului de rabini, cu două mari centre de initiere – la Ein Gheddi si Qumram în vecinătatea Mării Moarte si Delta Nilului. Aveau un mod de organizare egalitaristă (trai si bunuri în comun, întrajutorare frătească, interzicerea activitătilor speculative, a comertului, precum si a armatei) – organizare ce va fi preluată de primele comunităti crestine, indiferent de rit.
„Doctrina lor sustinea atât mitul Reînvierii cât si existenta de-a lungul timpului a mai multi trimisi (Mesia). Acestia, în diverse momente ale ‘Războiului fiilor luminii asupra fiilor întunericului’, vin să aplice ‘Vointa Divină’. Esenienii, Saduceii, Phariseii se constituiau în sfetnici ai ultimilor Regi Iudei” – spune Vasile Mesaros Anghel.
În continuare autorul afirmă că luptele interne dintre aceste grupări (partide) au dus la destrămarea statului în 135.
“Realizarea ‘Statului Spiritual Israel’, prin structurarea sa doctrinară si pragmatică, este initiată de rabinul Iohanan Ben Zakai, la Iasmina (70). Această structură organizatorică a permis supravietuirea SPIRITUALĂ a comunitătilor disparate din diaspora evreiască (Galut). Congresul de la Basel din 1897 a fost începutul Reîntoarcerii. S-a finalizat în 1948 cu fundarea statului Eretz Israel. În nici una din aceste momente nu s-a admis ca un evreu să fie de confesiune crestină. Si ca să fim corecti… de nici o altă confesiune decât mozaică” - spune V. Mesaros.
Si totusi, istoria crestinismului a dovedit convertirea atâtor evrei si existenta unor Ordine si Congregatii care au drept carismă chiar atragerea evreilor la crestinism.
Istoria primei comunităti crestine care a luat nastere la Ierusalim, este marcată, pe de o parte de convertiri în masă, de respectarea ritualului Euharistic (frângerea pâinii) de punerea în comun a tuturor bunurilor materiale, precum si de rugăciunile comunitare, dar, pe de altă parte de prigonirile la care au fost supusi acestia pentru credinta lor si nasterea primilor martiri pentru credinta crestină.
Autorul studiului prezintă în continuare conditiile care au dus la martiriul Sfântului diacon Stefan, istoria Rabinului Saul si convertirea lui pe drumul Damascului, alegerea celor sapte diaconi pentru a practica ritualul în limbile asimilate de evrei în alte teritorii. Datorită calitătilor sale dar si a inspiratiei divine, sfântul diacon Stefan săvârseste multe vindecări si propovăduieste Învătătura lui Isus, ceea ce îi atrage mânia mozaicilor extremisti, fapt ce duce la lapidarea lui, pe motiv că Stefan a sustinut profetia distrugerii Templului si a disparitiei statului iudeu, aducând astfel o blasfemie asupra lui Moise si a lui Yahve.
Se stie ce s-a petrecut, pentru că Evangheliile o mentionează. Stefan este ucis cu pietre si în clipa în care îsi dă duhul îi iartă pe ucigasii săi, la fel cum făcuse Isus Cristos pe cruce, în timp ce rabinul Saul – devenit ulterior apostolul Pavel, păzea hainele ucigasilor. Acesta a fost cel care a condus prigoana împotriva adeptilor noii credinte.
Autorul subliniază si urmările pe care le-au avut aceste atrocităti săvârsite împotriva crestinilor: “Faptul că răstignirea lui Iisus si lapidarea Sfântului diacon Stefan au fost două crime oribile a ajuns până la Roma. Împăratul Tiberiu (14 – 37) îi ordonă lui Vitellius, legatul de Siria, să îi destitue pe reprezentantul Roman din Ierusalim (Pilat) si pe Marele preot Caiafa. Tiberiu nu vedea nici un atentat la siguranta statului în miscarea generată de ‘un anumit profet evreu Christus’, care nu putea fi altceva decât un produs specific ambientului iudaic si tolerat ca atare. În 35 el chiar propune senatului o lege prin care cultul crestin să fie declarat ‘licit’ (permis), dorind să împiedice ambiguitatea ce permitea ca răzbunările evreilor mozaici împotriva celor crestini să fie puse sub protectia Legii Romane. Senatul însă dă verdictul ‘non licit esse Christianos’…”
Capitolul II al lucrării este dedicat Prigoanei între frati, si aduce multe informatii privind evanghelizarea printre evrei. Sunt evidentiate unele situatii iscate în ceea ce priveste harurile primite, de care unii precum Simon Magicianul doresc să profite si să le vândă pentru folosul propriu. Al doilea aspect este cel al lui Petru si Ioan conform căruia, “Harul Credintei se obtine prin Credintă”. Un alt aspect ar fi cel conceptual, si anume că Dumnezeu nu cere ofrande materiale, ci respectarea Spiritului Divin, a Celor Zece Porunci, prin credintă si căintă.
Sunt date exemple din Evanghelie în care păgâni de toate natiile, inclusiv romani, sunt botezati în noua religie si aici trebuie adus exemplul centurionului Cornelius, împreună cu toată familia sa, care au fost botezati de Petru în Cezareea. La întrebarea: “Cine este poporul lui Dumnezeu?” – autorul studiului aduce o ipoteză, argumentată cu date concrete de acum 3000 de ani, din timpul lui Abraaham căruia Dumnezeu i-a cerut: “Să păzesti legământul meu, tu si sământa ta după tine tot ce este parte bărbătească între voi,(…) va trebui tăiat împrejur ‘ATÂT ROBUL NĂSCUT ÎN CASĂ CÂT SI CEL CUMPĂRAT’.
Unde s-a format prima oară ?
‘Semitiei tale dau tara aceasta, de la râul Egiptului până la râul Eufrat’.
Deci ‘poporul lui Dumnezeu’ a început cu O FAMILIE, prin legământul încheiat de Abraaham cu Dumnezeu. Prima familie a lui Dumnezeu NU AVEA O COMPOZITIE ETNICĂ PUR EVREIASCĂ, incluzând si pe robi. Acestia au fost si ei botezati prin circumcizie. Lui Moise îi va aduce Tabelele Legii (cele zece porunci). Moise va elabora în ‘Levitic’ legile sociale de organizare ale acestui popor. La 1300 de ani după Moise, apostolii vor stabili un nou concept al apartenentei la ‘poporul lui Dumnezeu’, pentru ca acesta să cuprindă neamuri ‘până la marginea pământului’, asa cum le-a cerut Iisus în ultima comuniune pe Muntele Măslinilor de lângă Ierusalim. Pavel va elabora în anii apostolatului, regulile si ierarhia comunitătilor crestine. Peste 700 de ani Mahomed va aduce credinta în Dumnezeul Unic fratilor semiti (vitregi) ai evreilor, Arabii.”
Interesant este si faptul, relatat de apostolul Luca, legat de oprirea lui Pavel (de către o viziune nocturnă) de a predica crestinismul în arealul Asiei Mici (unde locuiau arabii), (...) Ceea ce confirmă ipoteza că poporul lui Dumnezeu devine Universal o dată cu lucrarea profetului Mahomed. Abraaham, Moise, Iisus sunt evreii, Timotei este Grecul, Cornelius este Romanul, Mahomed este Arabul… Popoarele nu sunt decât MATCA DIN CARE APAR ‘CEI ALESI’, de la simplii credinciosi până la cei initiati. TOTI si-au pus viata sub semnul credintei în Dumnezeul unic. Fie că Numele Său este rostit : ‘Iahve ,Dumnezeu’ sau ‘Allah’. În fapt fiecare respectă PROPRIUL JURĂMÂNT ÎNCHEIAT CU DUMNEZEU »
Această ipoteză, conform afirmatiilor autorului relevă faptul că poporul iudeu, primul format în adevărata credintă, prin apostolatul evreilor crestini, deschide calea aderării altor neamuri la credinta monoteistă.
În continuare sunt aduse date informative despre Conciliul din Ierusalim, care a reprezentat un moment culminant în disputa creată în sânul Bisericii din Ierusalim. « Unii sustineau că si noii adepti ne evrei trebuie să respecte cu strictete ritualul mozaic, ceilalti optau pentru un număr minim de restrictii, având în vedere că populatia din care proveneau noii adepti nu aveau nici pregătirea nici antrenamentul din adolescentă în acest sens”.
Sunt prezentate diferitele directii ale crestinismului si tot atunci s-a întocmit Epistola Bisericii evreilor-crestini de la Ierusalim care trebuia adusă la cunostintă bisericilor crestine înfiintate, scrisoare deosebit de importantă pentru că fixa unele prescriptii pentru cei noi convertiti. “Epistola a marcat începutul sfârsitului Bisericii evreilor-crestini de la Ierusalim. Deja tetrarhul Irod Agripa I decapitase miscarea prin arestarea capilor Bisericii de la Ierusalim, Iacob cel Mare si Petru, în anul 42. În mod miraculos Petru a scăpat si a părăsit Ierusalimul (Fapte 12.17). Iacob cel Mare a fost decapitat. Iacob cel Mic a preluat conducerea comunitătii. Decimati, izolati si marginalizati de rabinii mozaici, evreii crestini se vor răspândi în comunitătile evreiesti de-a lungul întregului imperiu Roman în următoarea sută de ani. Vor suporta apoi neâncrederea si intoleranta unor crestini, ca fiind evrei, fii ai poporului ce l-a omorât pe Iisus.
Evreii crestini, ca si comunitatătile lor, vor dispărea din mesianismul crestin. Dialectica lui Dumnezeu ne confirmă nu o dată că orice destrămare contine în germene o renastere.”
Capitolul III se referă la Convertirea “păgânilor” de către evreii crestini si în chip special, Convertirea rabinului Saul, născut în Tars, evreu de rang nobil din tribul lui Saul, om care a urmat Scoala de Initiere Rabinică sub îndrumarea eruditului Gamaliel cel Bătrân si a devenit membru de prim rang al Sanhedrinului (Sinedriului) din Marele Templu Mozaic. După ce ia parte nemijlocită la prigonirea evreilor trecuti în , cere si primeste aprobarea Marelui Rabin Caiafa de a prigoni comunitatea crestină din Damasc. Si se stie ce s-a întâmplat pe Drumul Damascului.
Si autorul explică mai departe: « Cele întâmplate la Damasc au si o altă semnificatie. Indiferent de natura explicabilului sau inexplicabilului în cele petrecute la Damasc nu se poate ignora că s-a produs o mutatie adâncă în personalitatea unui rabin, îndelung instruit în tainele ezoteriei Scripturilor Mozaice ; a Legilor din Torah. Optiunea lui Saul de a deveni misionar al Evangheliei lui Iisus, va avea un rol capital în evanghelizarea popoarelor ‘închinătoare la idoli’ din spatiul mediteraneean în următorii treizeci de ani. Tăria de caracter a omului din tribul Saul, asociată cu energiile ezoterice investite, o dată cu Botezul prin Spiritul Sfânt, pentru a însănătosi bolnavii ; harul său de orator si organizator al formelor de cult crestin si a ritualului din cadrul comunitătilor crestine pe care le va înfiinta, vor deveni toate adevărate arme. Cu ele va înfrunta pe detractorii săi din propriul neam, pe administratorii imperiului Roman, dând SPERANTĂ celor ce căutau un reazem sufletesc în fata vicistitudinilor vietii. De aceea, dimensiunea destinului său singular, modului în care cu ‘mâinile goale’ a înfruntat cele mai tari centre de putere religioasă (din Ierusalim, Antiohia, Atena, Roma) si civilă din acea vreme, merită urmărită nu numai în plan apostolic, ci ca un exemplu al FORTEI PE CARE O GENEREAZĂ LA O FIINTĂ UMANĂ DĂRUIREA”.
Sunt aduse date de referintă privind si Evanghelizarea de la Roma, consemnate de Josefus Flavius. Apoi, autorul se referă la Prima evanghelizare a lui Petru în Cipru, Misiunile apostolice în Macedonia si Grecia, Scoala de initiere crestină de la Efes. Autorul caută semnificatiile adânci ale acestei miscări de încrestinare a păgânilor si a iudeilor din primele veacuri de după Învierea lui Cristos.
Capitolul IV este destinat Rupturii din interiorul Comunitătii evreilor crestini de la Ierusalim, Procesul lui Pavel, aducerea lui la Roma.
În continuare Vasile Mesaros Anghel prezintă un Breviar de fapte istorice privindu-i pe evrei si pe crestini la Ierusalim, conform cu Faptele Apostolilor II, un fel de cronologie a evenimentelor începând cu anul 63, conducătorii iudei si împăratii romani care i-au prigonit pe crestini, continuând cu anii ocupatiei bizantine din 284 când Conducerea Imperiului este împărtită între Diocletian (de Apus) si Maxentiu (de Răsărit). Date de referintă: 311 – La sfârsitul vietii, imperatorul Galeriu decretează toleranta religioasă pentru crestini, iar între 306-335 Constantin cel Mare – Imperator, îl învinge pe Maximus la Ponte Milvio (pe Tibru) sub semnul crucii lui Isus (crucea în sase colturi).
În 325 are loc Conciliul ecumenic de la Niceea care defineste criteriile de apartenentă la , principalele articole de Crez:
“Acceptarea tezei fundamentale :
‘Fiul este Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, generat nu creat, consubstantial cu Tatăl’.
Ordinea scaunelor episcopale : Roma, Alexandria, Antiohia;
Aria de jurisdictie a episcopilor celor trei patriarhii.
Data Pastelui stabilită de comun acord (nu s-a respectat datorită diferentelor de calendar între Orient si Occident).
Celibatul clericilor (cu care nu vor putea locui decât mamele si surorile).”
Sunt prezentate date importante din Anii ocupatiei califilor (638-1099) – Expansiunea Arabă punându-si amprenta pe locurile si viata crestinilor. În anii ocupatiei cruciatilor (1099-1291) – luptele duse pentru eliberarea Mormântului Sfânt. Apoi autorul se referă la Anii ocupatiei mamelucilor (1291-1516) “Mamelucii înving pe cruciati în bătălia de la Accra. Restabilesc regimul musulman pe sistemul de organizare autarhică. Astfel Palestina este izolată de regatele crestine. Este interzisă intrarea călugărilor crestini, de teamă că vor introduce o dată cu venirea lor perceptele inchizitiei. Mamelucii permit întoarcerea Evreilor. Fenomenul se va amplifica după Salv Conductul dat de Vatican (1488) prin care evreii persecutati pentru credintă de inchizitie pot pleca în Palestina. Astfel va începe o miscare umană de Reântoarcere a Evreilor în Palestina. Ea va dura, cu variatii de intensitate, până în secolul XX. În schimb comunitătile crestine se vor diminua, mentinându-se mai mult pe teritoriul actualului Liban (Ritul Maronit). Dominatia Mamelucă se termină o dată cu invazia otomană”.
Urmează anii Ocupatiei Otomane (1516-1917) când trupele Imperiului Otoman ocupă Palestina si Egiptul în urma bătăliei de la Debek.
Date importante aflăm si despre Ocupatia britanică – 1917-1948, între
“1939-1945 Holocaustul evreilor în Europa. Interdictia emigratiei de către britanici va mări enorm numărul victimelor. Apar organizatii evreiesti care aduc ilegal grupuri de evrei în Israel si organizează atentate la Ierusalim împotriva armatei Britanice”. Si în sfârsit constituirea Statului Eretz Israel (1948). Sunt aduse date la zi despre situatia statului evreu din punct de vedere religios: “la Ierusalim există o comunitate de Evrei crestini de circa 3.000 de oameni, provenită din căsătorii mixte. Nu este bine văzută de conationalii lor mozaici. Există deasemeni crestini de origine palestiniană (de rit maronit, ca si crestinii din Liban), mai ales la Bethleem, Ramala, în Cisiordania.
În contemporaneitate există câteva curente pro crestinism de sorginte iudaică. Mentionez pe cel al Iudeilor Mesianici. Iudaismul Mesianic este o miscare religioasă al cărei aderenti sustin că Isus din Nazaret (cu numele evreiesc ‘Yeshua’) este, pe de o parte, Messia Evreilor reânviat, pe de alta parte având o origine divină. În 1993 erau 160.000 adepti în Statele Unite si 350.000 în lume. În 2003 existau circa 150 sinagogi Mesianice în Statele Unite si cca 400 în lume. Evreii Mesianici practicanti se consideră observanti autentici ai Torei si de formatie Culturală Iudaică. Mesianismul Iudaic este considerat de Evreii de Rit Mozaic si de multe rituri crestine ca fiind o formă de Crestinism. Mesianismul Iudaic s-a format în Sec. XIX.”
Un capitol aparte se referă la două personalităti la care Vasile Mesaros Anghel face referire: „Nicolae Bălan si Alexandru Safran – doi cavaleri ai Apocalipsei secolului XX” – „doi copii ai aceluiasi popor: care au salvat 700.000 de suflete.”
Primul, Nicolae Bălan – preot crestin ortodox, participant activ la actul Unirii de la 1918, în anul 1942 este Episcop de Sibiu si intim al Maresalului Ion Antonescu iar cel de-al doilea, Alexandru Safran – cel mai tânăr Mare Rabin al Comunitătilor Evreiesti din România în cea mai grea perioadă: Soahul anilor ’30-’40 din secolul XX. În urma apelului Marelui Rabin Alexandru Safran către episcopul Nicolae Bălan se împiedică deportarea acestui număr impresionant de evrei si salvarea lor.
Aparent fără legătură cu subiectul în cauză, Vasile Mesaros Anghel îi face un portret admirabil Papei Ioan al XXIII-lea, “Papa Buono”, care a ajutat populatia evreiască printr-o multitudine de actiuni.
Însusi testamentul spiritual al Papei Ioan al XXIII-lea este o mărturie exemplară despre calitatea de crestin si de Păstor al Bisericii Universale:
"M-am născut sărac, dar ca un copil al unor oameni cinstiti si modesti si sunt fericit să mor sărac, după ce am împărtit săracilor si sfintei Biserici care m-a hrănit, ceea ce mi-a stat, de altfel, într-o foarte modestă măsură la dispozitie în calitatea mea de preot si episcop, în functie de cerintele vietii mele simple si modeste. Multumesc lui Dumnezeu pentru acest har al sărăciei, pe care încă din tineretea mea l-am lăudat: ca preot al Preasfintei Inimi, o sărăcie adevărată. Ea mi-a dat tăria să nu cer niciodată nimic, nici post, nici bani, nici favoruri, nici pentru mine, nici pentru ai mei sau pentru prieteni” se confesa în fata Domnului, Angelo Roncalli în adevărată traditie a Sfântului Francisc de Assisi, pe care l-a venerat.”
În final, autorul aduce o argumentatie pentru lucrarea sa: “Am întocmit acesată documentare respectând o recomandare emisă acum 37 de ani de un manager indian: suficient de scurtă ca să trezească interesul, suficient de lungă să acopere esentialul. Las celor care o vor lectura a decide dacă am reusit sau nu. Îl dedic preotilor: paroh Ioan Solomon, dr. Fabian Măriut (de la Parohia Romano - Catolică Popesti Leordeni – Romania) pentru sprijin, întelegerea si răbdare.”

O lucrare interesantă, instructivă, care invită la tolerantă religioasă, la întelegere si pace în numele aceluiasi Dumnezeu care ne sustine pe toti, indiferent de religie, confesiune, rasă, cultură si civilizatie.
Un studiu amănuntit si pertinent care poate fi de folos pentru întelegerea celorlalte religii ori confesiuni, ce urmăresc ca scop final Iubirea de semeni – garantia că vom face parte din aceeasi Împărătie vesnică, spre mântuirea sufletului nostru.









Teolog Cezarina Adamescu    5/23/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian