Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mihail Sebastian

Când zicem “Accidentul”, zicem sfârsit tragic al carierei de prozator pe care a avut-o M. Sebastian. Când rostim “Steaua fără nume” nu ne mai gândim la acea competitie de muzică usoară din ultimele decenii ale secolului trecut, ci doar la drama vietii erotice a lui M. Sebastian, din "Jurnalul" său, precum si la tot succesul repurtat de el ca dramaturg, scriitor criterionist. Cine a fost “steaua fără nume” din viata sa? Vom încerca să aflăm.
Coincidentele dintre opera lui M. Sebastian si viata civică în România postbelică n-au fost programate de nimeni, însă postumitatea sa poate fi făcută “vinovată” că n-a impus cultural si alte două expresii: “Jocul de-a vacanta” (de-a ascunselea prin munti ajungând după 1945 o cât mai anonimă disparitie a intelectualilor) ori “De ce am devenit huligan” (care a fost validată în anii ’90, după incidentul “Piata Universitătii” din mai-iunie 1990, datorită peiorativului “golan”, dat de Ion Iliescu tot tinerilor intelectuali). Nu mai luăm în discutie si prima sa expresie, controversatul antet al operei sale, lansat prin negare ideologică de către Nae Ionescu: “De două mii de ani...”. În anii treizeci Mihail Sebastian nu putea anticipa falsul protocronism, acela lovit de damblaua romanizării Daciadei si a Cântării României după indicatiile lui Dumitru Popescu – cel pus de Ceausescu responsabil cu propaganda, îndoctrinarea la Uniunea Scriitorilor încă din anii ’60. Contrariat de căderea sistemului democratic, M. Sebastian observase însă de mult, fără să transmită si un caracter documentar romanului Accidentul, că autoritarul Carol al II-lea preconiza un amestec dintre filogermanism si cultul personalitătii sale. Ca ultim monarh ce rămăsese în Centrul si Estul Europei el a luat măsuri antisemite, usturător de umilitoare. Ion Antonescu le-a amplificat, stabilind si un cens compensatoriu, prestatii umilitoare de muncă, rechizitionări obligatorii de lucruri ale evreilor etc. Subtextul alegoric al "Accidentului" merită să fie evidentiat în rândurile ce urmează.

Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Victor Ion Popa sau Mihail Sadoveanu n-au reusit să închidă în atât de putine cuvinte, adunate în carcera tilurilor de cărti, atâta libertate a interpretărilor. Toti acesti prozatori interbelici au avut si-o experientă de dramaturgi, trei dintre ei si de directori ai Teatrului National. Însă privilegiul inventivitătii absolute, precum si atragerea abilă a interesului public spre o receptare exactă încă din titluri, îi revine omului de teatru, criticului literar si romancierului Mihail Sebastian. Titlul oricărei noi opere coincide pentru el cu o alegorie, de multe ori autobiografică. Titlul functionează exact precum diseminarea derridiană sau invers, precum o defrisare a întregului corp textual, de parcă se înscriu adânc sensuri si indicatoare ale traseelor diegetice, la focuri de tabără si cote unde numai schiorii din "Accidentul" pot ajunge: “Ardeau pe toate crestele din Bucegi focuri mari ca niste semnale, care se caută unele pe altele în noapte, dar ceata le acoperea pe toate.
– Esti si tu ca focul de pe Piatra Mare, Paul. Stiu bine că esti undeva în ceată, dar nu te văd.
– De ce spui asta, Nora? Nu sunt lângă tine ? Nu suntem împreună ?
– Împreună si totusi singuri.
– Toti suntem singuri, Nora. Uită-te bine la toti câti suntem aici si spune dacă e cineva care nu e singur. Nu erau în lumina acelor flăcări de seară decât oameni tristi, figuri grave, priviri care se întâlneau fără să se vadă. Pe toate fetele plutea aceeasi expresie de atentie oprită în loc si întoarsă înapoi, ca într-o apă fără fund.
Focul îi făcea pe toti gânditori. Erau butuci imensi de fag, arsi până la jăratec, dar rămasi întregi, incandescenti.
Mereu se aruncau crengi, care înăbuseau în primul moment focul, dar flăcările izbucneau puternic, cu un zgomot de incendiu. Brazi mici si jnepeni deveneau într-o clipă luminosi, arzători, feerici, ca niste plante fosforescente. Scântei repezi zburau cu un zgomot mărunt de ploaie metalică, si pe urmă totul se topea în acelasi jar luminos ca o lavă de aur.
[...] Nu se putea rupe de acolo. I se părea că focul acela, ca să ardă , avea nevoie de ei. I se părea că, fără oameni în jurul lui, se va stinge.”[1]
Citind în paralel "Jurnalul" lui Mihail Sebastian, concluzia imediată este că Paul din "Accidentul" nu-i altceva decât un alter ego al prozatorului: introspectia realizată asupra lui (de romancier, dar chiar si de Nora) seamănă frapant cu ceea ce în "Jurnal" devine autoscopia defetistă la persoana întâi, de “om terminat”, “om sfârsit”, ŕ la Giovanni Papini. Asa trăia Mihail Sebastian putin înainte si în timpul războiului de “reîntregire” a patriei. Vesnic hărtuit, amenintat. Un ofiter român prieten îl scapă în ultima clipă să mai meargă pe front, într-un contingent de profesori evrei, pentru că îl pune pe lista avocatilor, desi el nu mai putea să pledeze de-un an întreg. Simbolul focului sau al rugurilor aprinse pe munti – citat mai sus – urmează a fi transpus realist în "Jurnalul" prin excelentă modernist si combativ (antigardist) al celui de-al doilea război mondial. În "Jurnal" prozatorul urmăreste ca pe-o suprarealitate evolutia fronturilor, din Europa, Africa, Extremul Orient, Orientul Mijlociu; de exemplu, consideră că ocuparea de japonezi din 1942 a Singaporelui echivalează cu apocaliptica pierdere a Parisului din 1940 – fortele armate germană si japoneză putând să ameninte întreaga lume timp de paisprezece ani (ca un alt imperiu al lui Napoleon, dintre anii 1800-1814). Alegoria autobiografică subterană, existentă în "Accidentul" provine, în primă instantă, de la două indicii diegetice sau portretistice:
a) Paul este un tânăr avocat bucurestean de succes, asa cum fusese si Mihail Sebastian până când a fost dat afară din barou, printr-o lege antisemită. Plecarea lui Paul cu Nora la Brasov, ca să schieze, reprezintă o eliberare, o anticipare a iesirii de sub tirania istoriei, a legilor antisemite. Si în "Jurnal" putem identifica pasaje întregi despre dorinta autorului de-a schia ca un profesionist, aceasta fiind de fapt acel primum movens al scrierii romanului "Accidentul". Am putea spune că aici, în episoadele romanesti ale învătării artei de-a schia, "Jurnalul" se întâlneste într-un grad zero al epicitătii cu Accidentul. Sentimentele unei disperări latente, citadine, îi dispar lui Paul când se identifică aproape psihanalitic cu omul muntelui, Hagen (Klaus Schmidt) dintr-o cabană unde stă cu Nora, încă dinantea zilei de Crăciun până după Bobotează;
b) Gunther, alt personaj important, din a doua parte a "Accidentului" este un tânăr de peste douăzeci de ani; impresionabil, sincer si recalcitrant fată de înstărita familie a sa săsească, a Grodeckilor, el le iubeste aproape exclusiv pe mama sa (care abia decedase) si pe Nora (mai mare cu doisprezece ani decât el) încât ne putem întreba dacă el nu este un supra ego, o proiectie ideală a omului Mihail Sebastian. Din lumea femeilor intelectuale a anilor 1930-1940 – transpusă fidel în "Jurnal", desi a iubit destule femei (“false fiinte”, care aveau singura “vină” că nu-l cunoscuseră suficient de bine – “Zoe, Leni, Cella” [2]) numai chipul Ninei Mares, prima doamnă Eliade, apare sub auspicii constant favorabile. Si aceasta nu doar pentru că Mihail Sebastian o iubea de mult în taină: “Am întâlnit-o într-o seară pe Nina, într-un tramvai 16. Era în fata mea o cucoană pe care tocmai voiam s-o întreb dacă coboară la statia următoare, ca să-i fac loc. A întors capul: era ea. Nu pot spune că am revăzut-o fără bucurie. As fi vrut s-o sărut.” [3] Nina Mares era cu doisprezece ani mai în vârstă ca sotul ei, Mircea Eliade si decât Mihail Sebastian (născut pe 18 octombrie, tot în 1907). Ca amfitrioană a cenaclului literar al Criterionului, ea a devenit singura muză si prietenă de încredere a lui Sebastian. Raporturile dintre ei n-au depăsit niciodată iubirea platonică, exact ca aceea dintre Nora si Gunther Grodeck din "Accidentul". Numele Gunther, al acestui tânăr sas, ce-si făcuse o cabană pe Postăvaru împreună cu Hagen, poate fi întâlnit si în "Jurnal", el fiind de fapt cel al ultimului ambasador american din Bucurestiul fascistizat. Gunther, ca personaj, este o împletire între inocentă, suferintă fizică, fragilitate, agonie si extaz intelectual. Rămâne cel mai fascinant personaj al prozei lui Mihail Sebastian, o retroproiectie a sinelui auctorial spre epoca redactării cărtilor sale "Cum am devenit huligan..." (1934) si "Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni" (1935). Un alt argument că eroul Gunther ar consitui o mască auctorială, pusă la modul retrospectiv, spre întinerirea cu nouă-zece ani a omului Mihail Sebastian ne parvine si din nota tabelului cronologic la prima reeditare a celor două cărti amintite, la Humanitas, în 1990:
“1930-1931 – Se află la Paris pentru pregătirea doctoratului în drept. Paralel, face bogate lecturi din Gide, Proust, Balzac. Scrie romanul "Accidentul", al cărui manuscris îi este furat. Publică, în ziarul « Cuvântul », un ciclu de reportaje si note din Franta, "Scrisori din Paris", fragmente de jurnal etc.” [4]
În prima sa formă, fără inventarea personajului Gunther Grodeck, "Accidentul" datează din 1930-1931. Era perioada când Nina Mares devenea prietenă cu Mircea Eliade. Si, implicit, după cum reiese din unele referiri erotice ale "Jurnalului 1935-1936", Nina simtea o anumită atractie fată de Mihail Sebastian, dacă este să-l credem pe cuvânt pe acesta în însemnarea de pe data de 30 august 1938: “Am văzut-o pe Nina zilele trecute. Singură Joyce, care urla de bucurie că mă revedea, singură ea îsi aducea aminte că a fost o vreme în care în casa aceea eu eram oarecum la mine acasă. Încolo, si Nina si eu, eram stingheriti.” [5] Stingeriti de simpatizarea legionarilor, manifestată de Nae Ionescu si de Mircea Eliade.

Vechiul Krönstadt, Poiana Brasov si Postăvaru devin la începutul celui de-al saptesprezecelea capitol din "Accidentul", un fel de Civitas Dei săsească, spatiul montan de refugiere a tinerilor veniti de sărbători pentru a cânta si a practica sporturi de iarnă. Tot ceea ce întreprind protagonistii Paul si Nora se desfăsoară incredibil, liber, de-a dreptul inconstient, după cuvintele cântecului german “Die Gedanken sind frei” [6] – într-o deschidere unul fată de altul aproape de sedintele psihanalitice. Vorbesc deseori despre neputinta lor de-a se desprinde dintr-un vis, compesatoriu fată de tribulatiile cotidiene ale vietii bucurestene. Dezamăgiti de iubirile nefaste pe care le suportaseră până să se întâlnească, cei doi vor să găsească izvorul limpede al dragostei paradisiace. Ideea Norei, de a-l învăta pe Paul să schieze ca să uite de pictorita Ann, îl făcuse pe acesta să se mai elibereze de obsesiva sa iubire, ce durase prea mult, doi-trei ani. La expozitia din Liége, aflase că arhitectul Dănulescu era de fapt nu cel de-al doilea bărbat din viata lui Ann, ci primul din viata ei. Înseamnă că fusese mintit de la început de către ea. Ca lovitura să fie primită din plin, un bătrân si renumit pictor din tară îi confirmă toate bănuielile, anume că fusese înselat de la început.

În "Jurnalul" parizian si american, M. Eliade mărturiseste că e obsedat atât de circumstantele nestiute în care moare subit la începutul anului 1945 prietenul său M. Sebastian, care supravietuise războiului si holocaustului european, cât si de gândul că acesta anticipase încă din 1940 că avea să dispară de tânăr într-un accident. Celei dintâi sotii a lui Mircea Eliade, Nina, de care Mihail Sebastian a rămas foarte mult atasat sufleteste, i-a fost dat să moară exact la sfârsitul celui de-al doilea război mondial. Moartea protagonistilor Stefan si Ileana din romanul "Noaptea de Sânziene" de M. Eliade are ca model accidentul de masină al lui Mihail Sebastian. Si Nina Eliade este plimbată la infinit pe soselele Italiei si Europei de sotul ei (vezi "Jurnal", vol. I), care nu reuseste s-o facă să supravietuiască unei boli nestiute. Aflarea mortii neasteptate a prietenului Mihail, lăsat în România îl cutremură pe Mircea Eliade.
Ultimul roman publicat de Mihail Sebastian, "Accidentul", poate fi interpretat si ca roman-parabolă, dacă tinem cont de unele indicii metatextuale despre redactarea acestuia, lăsate în "Jurnalul" său despre anii 1935-1944. Autorul voia să prelungească ultima parte a romanului într-o piesă de teatru, având în centru pe-acest personaj ibsenian si nietzscheian totodată, Gunther Grodeck. Tânărul de aproape douăzeci si unu de ani, ce putea deveni mostenitor al unei familii săsesti foarte bogate din Brasov, apare în ultimele optzeci de pagini ale romanului "Accidentul", locuind izolat, într-o casă ce si-o construia mai sus de Poiana Brasov. Nora (protagonista acestui roman – onomasticul fiind luat neîntâmplător de la piesa lui Henrik Ibsen), îl află pe Gunther pe când se rătăcise schiind între două cabane de pe masivul Postăvaru, la o altitudine de aproape 1700 de metri. Gata să înghete după ce-si pierduse schiurile si lanterna, Nora este găsită, îngrijită, găzduită în cabana pe care acest tânăr sas abia o ridicase împreună cu Hagen, din toamnă. Apropierea Crăciunului îl aduce acolo si pe tatăl său, de care fugise. Orfan de mamă, Gunther Grodeck nu mai crede că va putea picta. “Bătrânul” Grodeck (despre care aflăm că are numai cincizeci de ani) era un magnat industrial, având păduri, întreprinderi, o corporatie întreagă, pe care credea că o să le transmită în curând fiului său. Vine să-l cheme înapoi pe fiu, ori măcar să capete si acordul lui de a construi o cale ferată în Bihor. Însă acesta, având o fire războinică, îl urăste, nevrând să-i facă deloc pe plac. Acuză întreaga familie a Grodeckilor că timp de douăzeci de ani o uciseseră moral, nu si fizic pe mama sa. Îsi răzbună mama, moartă de tânără, cea care fusese dusmănită, neacceptată de întreg neamul său, dar iubită egoist de către “bătrânul” Groedeck. Cu peste cinci ani înainte, acest tată neiubitor îl înlăturase din preajmă pe Hagen, numai pentru că sotia sa voise să-l cheme astfel, într-un mod mai intim, nu ca pe toti ceilalti. Pe câinele Faffner îl împuscase bestial, cu propria carabină. Nu a oprit deloc să circule zvonul fals că tânăra doamnă Groedek îl înselase cu Hagen (pe numele real Klaus Schmidt), cel care a rămas totusi în continuare slujitorul de încredere al fiului Grodeck.
De multă vreme, acest ultim vlăstar al celei mai bogate familii brasovene îi alesese lui Schmidt această poreclă, Hagen, din opera “Amurgul zeilor” de Richard Wagner. Hagen este zeul infernului. Câinele ciobănesc, fiorosul Faffner, îi muscă umărul bătrânului Grodeck. "Cântecul Nibelungilor" este si el o referire intertextuală. Tânărul care trăieste izolat, aproape de culmea Postăvarului, asteaptă să împlinească douăzeci si unu de ani, ca să-si revendice drepturile de mostenire. Însă el are o sănătate tot mai fragilă, având crize si neiesind cu zilele din camera sa. Prin tipurile portretistice, de părinte autoritar, al sasului Grodeck si de fiu recalcitrant, al lui Gunther, Mihail Sebastian a intentionat să demonstreze că eugenia, care fusese experimentată în primele lagăre hitleriste, începând cu uciderea internatilor nemti având grave probleme de sănătate, stă la originea tuturor nenorocirilor secolului al XX-lea, inclusiv a antisemitismului din epoca lui Carol al II-lea si cea următoare. Radicalizarea intolerantei, bazată pe teoria rasei pure ariene si practicarea eugeniei, este radiografiată pe larg în "Jurnal" timp de un deceniu întreg.

Drama erotică "Steaua fără" nume are un personaj secundar antagonist, Grig, similar în comportamentul său misogin cu alt Grig, cel din romanul "Accidentul", fostul prieten al Norei (uitat cu greu de ea si absent până în final). Aici nu mai poate fi vorba de nicio coincidentă intertextuală, pentru că numele nu este nicidecum scandinav, cum am crede la început. Numele Grig circulă la noi ca prescurtare de la Grigore. Este tipul bărbatului cu aer monden, petrecăret, însă dur si jignitor cu femeia sa. Nora, profesoară de franceză, se află si ea în "Accidentul", sub hipnoza acestui Grig, care n-o iubea si nici n-o lăsa să se mărite cu altcineva.
Profesorul Miroiu se îndrăgosteste în "Steaua fără nume" printr-un act altruist. E înduiosat de motivul ce-o făcuse pe “Necunoscută” să călătorească fără bilet cu trenul din Sinaia. Grig, jucătorul la ruleta Cazinoului din Sinaia, îsi lăsase iubita să fugă de la masa lui, necrezând-o capabilă să urce clandestin în trenul de Bucuresti. Deznodământul piesei devine previzibil: neputându-se adapta conditiilor prea provinciale de trai, “Necunoscuta” va pleca din târgul prahovean cu masina luxoasă a lui Grig, părăsindu-l pe Miroiu. Fuga ei constituie o alegorie, dacă ne raportăm la viata singuraticului Mihail Sebastian. Plecarea din aprilie 1940 din România a Ninei si a lui Mircea Eliade conduce la refulări continue pentru Mihail Sebastian, căruia nu-i va surâde norocul să ajungă si el în Apus, într-o Anglie sau Americă ferită de dictaturile din Centrul si Estul Europei. El a îngrijit apartamentul lui Mircea Eiade din Bucuresti, după cum spune Irina Eliade într-un articol din anul 1991 din "Luceafărul". De educatia fiicei Ninei Eliade tot el s-a ocupat. Dezvoltând artistic, dar si diaristic această invidie pe fostul prieten Mircea Eliade, sublimând la maximum iubirea sa interzisă pentru Nina, Mihail Sebastian scrie capodopera dramaturgiei sale si a celei interbelice, "Steaua fără nume", jucată în premieră pe data de 1 martie 1944. Ideea acestei piese de teatru se leagă mult si de impresiile avute de Mihail Sebastian cu ocazia vizionării ca spectator, în februarie 1941, a piesei "Iphigenia" de M. Eliade pe scena Nationalului bucurestean. Ca si Petru Comarnescu, Mihail Sebastian a regretat ori a fost intrigat de faptul că jocul actorilor – de primă mână – era totusi mult sub asteptări, iar piesa lui Eliade merita o altă reprezentatie si schimbări radicale a manierei punerii ei în scenă. "Jurnalul" lui Mihail Sebastian tace asupra principalului aspect care-l impresionase ca spectator al piesei: Racine fusese depăsit de Eliade. Acesta din urmă redimensionase modern dragostea lui Achile, căpetenia mirmidonilor, fată de Iphigenia. Dar si motivul pedepsirii Atrizilor. Promisiunea Clitemnestrei, conform căreia fiica ei Iphigenia va fi sotia lui Achile, este nesocotită de către Agamemnon. Acest rege îi ascultă numai pe zeii Olimpului, care doreau începerea războiului troian sub rele auspicii. Pentru ca flota aheenilor să plece pe Marea Egee, Poseidon si Artemis trebuie îmbunati prin jertfirea singurei printese fecioare, Iphigenia.
Pentru Mihail Sebastian, ultimul act al tragediei "Iphigenia", când Achile năvăleste printre ostenii lui Agamnenon, vrând să se urce pe esafodul miresei sale, a însemnat o “surpriză” plăcută – după cum explică despre toată piesa eliadescă în "Jurnalul" său. Simbolic, M. Sebastian, se identifică pe sine cu acest Achile, trăind aproape un transfer de paternitate (prin necenzurarea emotiilor si pulsiunilor sale) în ceea ce priveste subiectul erotic al operei dramatice scrise de prietenului-rival Mircea Eliade, neprezent la premieră în tară; pentru că portretul moral al eroinei antice îi aminteste de acela al Ninei Eliade. Simplul fapt că o legendă afirmă faptul că Artemis a înlocuit, în ultima clipă a holocaustului – înaintea arderii pe rug – pe Iphigenia cu o căprioară (procedeul antic si baroc fiind denumit “deux et machina”), l-a făcut pe Mihail Sebastian să-si dorească reîntâlnirea cu Nina, plecarea sa în Occident.
Toată încercarea profesorului Miroiu, de-a o tine mereu lângă el pe “Necunoscuta” de care se îndrăgostise într-o singură noapte, coincide foarte mult cu încercarea lui Achile si a “soacrei” Clitemnestra de a o salva pe Iphigenia. Cine citeste piesa "Iphigenia" de M. Eliade, în paralel cu ciclul dramatic antic al Atrizilor, îsi dă seama de cauzalitatea reală a dusmăniei dintre Clitemnastra si sotul ei Agamnenon. Nesăbuinta lui Oreste, de-a o învinui si pedepsi pe mama sa, Clitemnestra, pentru că l-ar fi ucis nejustificat pe sotul ei întors din Troia rămâne fără acoperire, iar eriniile îl chinuiesc până la moarte după matricid. Eschil nu poate să-l scoată pe eroul Oreste al tragediilor sale din ipostaza “camusiană”, de revoltat si damnat vesnic pentru că si el, ca autor antic intuise faptul că mitul mortii nevinovate a Iphigeniei se afla la originea hybrisului peste hybris, săvârsit initial de tatăl Agamnenon. Clitemnestra, ca si Medeea, îsi ucisese sotul în minte de multă vreme, numai că ea îsi răzbuna ritualic fiica, pe când Medeea răzbunase părăsirea ei de către Tezeu ucigându-i copiii. A ucide ca substitut al persoanei iubite chiar pe ruda ce are foarte mult chipul acesteia reprezintă, pentru elinii care credeau în misterul lui Zagreus-Dyonisos – o “furor dei”, o credintă în învierea celui ucis, asadar un act sacrificial necondamnabil.
Generatia Criterion rămâne incriminată de Mihail Sebastian nu doar în "Jurnalul" său, ci chiar din romanele sale. Roluri de Atrizi sunt date si lui Haig Acterian, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Marietta Sadova, nemaivorbind despre cel considerat tatăl tuturor răutătilor, Nae Ionescu – un Agamemnon mort în conditii suspecte, după detentia suferită un an de zile în lagărul din Miercurea-Ciuc. Însusi Camil Petrescu se lasă păcălit de pozitia criterionistă pe care o afisa public Mihail Sebastian, nestiind că în "Jurnal" este apostrofat la tot pasul pentru orice vorbă nesocotită, despre Hitler sau evrei. În "Note zilnice", Camil Petrescu se disculpă după toate acuzatiile, arătând de ce prefera să aibă un anturaj cu multi bancheri evrei si admiratoare tinere de aceeasi etnie. Dezgustat atât de politicienii si generalii români, cât si de toanele româncelor ce-l trădaseră de-atâtea ori, Camil nu mai suporta un climat democratic obisnuit, ci spera doar în instalarea la putere a noocratiei, dându-i lui Carol al II-lea nefasta idee a expectativei militare, prin întăririrea cu ajutor german a frontierelor, retelei de transporturi sau a puterii combative a armatei române. Nemtii n-au făcut decât să-i păcălească si să-i includă Axei pe români. “Miopia politică” pe care Sorin Alexandrescu, în "Paradoxul român", o atribuie lui M. Eliade, i se potriveste mult mai mult veteranului Camil Petrescu, care a fost criticat virulent în presă si de Mihail Sebastian. Lungul serial al cronicii de război, pe care l-a tinut Camil Petrescu din septembrie 1939 în presa timpului, a influentat chiar tactica militară lasă a armatei române. Uriasa masină de război germană a reusit să aibă o filieră în România. Din ultimii ani ai deceniului patru, riscul major al Axei devenise ca regatul României să declare război Germaniei, Ungariei, Bulgariei, Yugoslaviei (de fapt Croatiei). Ezitările Angliei si politica de compromis dintre Hitler si Marile Puteri aliate ne-au aruncat direct în plasa nationalismului programat din afară.

Structura compozitională a "Accidentului" corespunde si vârstei autorului, care era de fapt cea a generatiei anilor treizeci, în acest an al publicării romanului, 1940. Capitolele sunt în număr de treizeci. Eroul principal masculin, Paul, împlineste în ziua când o “salvează” pe Nora treizeci de ani. Nora, protagonista romanului, este mai în vârstă decât el cu câtiva ani. Vechiul ei iubit, Grig, are cam aceeasi vârstă. Pictorita Ann se îndreaptă si ea, depăsind vârsta primei tinereti, către un defetism specific artistelor din gruparea Criterion. Prin trăsăturile de comportament si carieră vertiginoasă – sustinută în secret de-un arhitect amant mai în vârstă – Ann ne apare ca o proiectie literară a Margaretei Sterian, pentru că peisajele si portretele ei umane sunt evanescente, neasteptat de dinamice. Scriitorul Paul Sterian din "Jurnalul" lui Mihail Sebastian este portretizat si el grotesc, rinoceririzat subit, prin antisemitismul arătat chiar acestuia în 1942. El nu apare si în "Accidentul".

NOTE:

1) M. Sebastian, Orasul cu salcâmi. Accidentul, Editura Minerva, Bucuresti, 1983, pp. 398-399;

2) Idem, Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005 (după prima editie din 1995), p. 481;

3) Ibidem, p. 155 ;

4) M. Sebastian, De două mii de ani… Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 330 ;

5)Idem, Jurnal 1935-1944, p. 174 ;

6) Astfel de cântece nationaliste săsesti sunt fredonate la cabană mereu de către Gunther Grodeck. Si în trilogia romanescă a scriitorului sârb de etnie română Radu Florea, despre învătătorul Câmpineanu din Voivodina anilor 1935-1945 (aceeasi ca a Jurnalului lui Mihail Sebastian) este redată, pe larg atmosfera asociatiei iredentiste a minoritătii germane, Kultursband. La Radu Florea cântecele sau liedurile patriotice functionează si ca o anuntare a celui de-al doilea război mondial, a intimidării majoritătii sârbilor si românilor de către sovinii etniei germane din Nord-Vestul Yugoslaviei ;





Dragos Visan    4/18/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian