Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Pilda Fiului Risipitor ( Luca 15, 11-32 )


1. "A avea"

..."…Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere": in felul in care este expusa de catre Sf. Evanghelist Luca ( singurul care relateaza Pilda Fiului Risipitor ), Pilda se intinde intre doua repere fundamentale ale ideii si actului de a avea: a avea in sens omenesc, in care avutul material poate fi divizat catre mai multe persoane si a avea in sens dumnezeiesc, antinomic (1) : avutul, prin substanta sa dumnezeiasca, este inepuizabil, deci in fata lui diviziunea devine un act fara sens, iar prin relatia sa dumnezeiasca cu "posesorii" se ofera cu infinita generozitate lor, - infinita generozitate si infinirea dumnezeiasca in substanta permitind posesiunea acestui avut ce catre oricit de multi posesori in acelasi timp, fara pericolul ( si teama implicita ) ca el s-ar putea epuiza sau ca unul din posesori s-ar putea bucura in exclusivitate de anumite parti ale avutului in detrimentul celorlalti: in fata dumnezeirii si a infinirii ei, - mai exact, in momentul in care infinirea este dumnezeiasca(2) - ideea de impartire isi pierde sensul, asa cum ideea de posesiune exclusiva isi pierde sensul, fiindca inepuizabilitatea avutului dumnezeiesc permite tuturor celor carora acesta se imparte sa-l primeasca in intregime.
Pilda Fiului Risipitor incepe cu perspectiva omeneasca pe care o are fiul, - "Tata, da-mi ce mi se cuvine", - fiul risipitor nu depaseste orizontul omenesc al termenilor posesiunii singulare si exclusiv[ist]e, - vrea, omeneste, o parte ( nu intelege ca poate avea intregul ) - o parte care sa fie NUMAI A LUI, - bucuria de a avea e dublata si exultata de satisfactia posesiunii exclusive, - o sa aiba ceva ce n-o sa mai fie al nimanui, si se termina cu perspectiva dumnezeiasca a parintelui sau: "Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt". Tatal pune daruirea lui fara limite, infinirea iubirii sale, in termenii infinirii temporale: el se exprima la "prezentul dumnezeiesc" (3) - " tu totdeauna esti cu mine", - intre tata si fiu exista o contopire, intr-un anumit sens perihoretica, de care fiul nu e constient, - tatal, in iubirea lui fara margini, extinde contopirea sa cu fiul, a avutului sau cu cel al fiului, pina dincolo de marginile timpului, - tatal nu percepe si nu gindeste timpul in termenii finitudinii, - pentru el timpul inseamna intotdeauna, - in fata lui, timpul omenesc, cu limitarile lui, se pulverizeaza; din aceasta perspectiva, el isi intinde generos fiinta si avutul ( doi termeni nediferiti, - "toate ale mele" include insasi fiinta tatalui ), in plinatatea si totalitatea lor, dincolo de timp, in fata fiului.
(1) - "antinomia [gr. Antinomia] : exprimare dialectica sub forma a doua afirmatii, contradictorii din punct de vedere rational, dar adevarate si egale pentru credinta, ce trebuie sa fie afirmate simultan ca fiind corecte. De pilda, identitatea si diversitatea Treimii. Antinomia e o propozitie contradictorie din punct de vedere logic, formal, dar nu irationala. In teologie, antinomia indica inadecventa dintre definitiile formale si misterul Adevarului revelat de Dumnezeu si se foloseste pentru a evita rationalismul conceptual, adica epuizarea continutului transcendent al credintei in definitii" ( Pr. Prof. Dr. Ion Bria )
(2) - v. definitiile infinitului si absolutului la Poincaré: "Absolutul - neconditionatul limitat" si "Infinitul - neconditionatul nelimitat"; excluzind dimensiunea dumnezeiasca a infinirii, perspectiva filosofica ramine tributara problemei conditionarii, - definitiile pornesc de la si se bazeaza pe principiul conditionarii ab initio; in momentul in care infinirea nu mai e un concept abstract, in momentul in care Infinirea e dumnezeiasca, - e dumnezeire, - adica are in spate si in sine Persoana si Iubirea, nu mai trebuie sa respecte termenii conditionarii si nici nu se relationeaza in vreun fel cu principiul / criteriul eventualei limitari ( similar, cumva, definitiei matematice a infinitului mic de ordin superior, specific unei anumite categorii de spatii matematice, - v. Dan Barbilian, - "Spatiile Barbilian" - lucrarea de doctorat a matematicianului Dan Barbilian, poetul Ion Barbu ) - infinirea, in momentul in care e dumnezeire, depaseste epuizabilitatea, atit pur cantitativa cit si pe cea a posibilitatilor.
(3) - "timpul lui Dumnezeu": Dumnezeu, privind epistema ( orizontul fenomenologic ) din perspectiva infinirii ontologice si temporale, opereaza doar cu categoria "prezent"; la Dumnezeu nu exista trecut si viitor, fiindca El continua, in infinirea Lui, sa existe din veci in trecutul a toate si exista deja din veci in viitorul a toate; El nu foloseste niciodata alt timp in a se exprima, - "Si iata Eu VIN curind" ( Apocalipsa lui Ioan ), "Adevarat iti spun, ASTAZI vei fi cu mine in rai", "Cinei Tale celei de taina ASTAZI Fiule al lui Dumnezeu partas ma primeste", - ASTAZI, ACUM e "timpul lui Dumnezeu" ( parintele Galeriu ). Parasind clipa curenta a vietii, care devine pentru noi trecut, il 'parasim' pe Dumnezeu cel din clipa aceea, si trecind in clipa imediat urmatoare, care din viitor devine pentru noi prezent, in acea clipa urmatoare il gasim pe Dumnezeu asteptindu-ne: noi nu mai suntem aceeasi, dar Dumnezeu e acelasi, din veci si in veci.

Pilda Fiului Risipitor e, printre altele, o lectie a lui "a avea": "a avea", privit de dincolo si de dincoace de cadere: perspectiva deplina ( si in mod necesar antinomica ) a Tatalui ( protochipul omului, care L-a urmat prin chip si asemanare ) si perspectiva trunchiata a omului de dupa cadere: Adam cel cazut nu se mai poate relationa cu intregul, cu plenitudinea, - el a pierdut asemanarea cu Tatal si doar chipul ii tine in viata nostalgia dupa asemanarea pierduta, il face sa-si doreasca ceva din ce e al Tatalui, fara sa stie ca de fapt lui i-a fost dat totul. Omul de dupa cadere, Adam cel cazut reprezentat de fiu nu mai intelege starea de a avea intregul, - pentru el "a avea", chiar ca principiu si sens, are o varianta cazuta, in care lipsa plenitudinii inlocuita cu un finit ( si iata, epuizabil ) fragment al avutului e trist si mutilant "compensata" de satisfactia posesiunii exclusive.

2. Plecarea departe. "Departele"
Una din marile tentatii - in fapt, ispite - e aceea a plecarii departe. Omul, "acel ceva ce trebuie depasit" ( Nietzsche )(4), "Omul, fiinta care transcende timpul spre vesnicie prin nadejde si pocainta" ( Pr. Dumitru Staniloae ), "Fiinta a carei ratiune ultima e Dumnezeu" ( Viktor Frankl(5) ), se misca permanent intre centripet si centrifug: miscat din adinc de nostalgia asemanarii pierdute cu Dumnezeu si de nelinistea trezitoare din somnul ratiunii pe care i-o da Chipul lui Hristos pe care-l poarta pe sine si atras, pe de alta parte, naucitor si nauc de instinctul de a se depasi, care in afara credintei ii creeaza doar dubii si negura, omul alege citeodata acea varianta a transcenderii de sine care, in loc de Dumnezeu, il are la capat pe Marele Anonim: omul alege sa se transceanda pe sine miscindu-se catre un orizont impersonal, pentru omul cazut setea de transcendent nu mai inseamna neaparat existenta unei Persoane in inima si in spatele acestui transcendent, - omul "autonom" ( Petre Tutea, - 'Tratat de Antropologie Crestina', 'Teatrul seminar' ) alege transcendentul anonim, cazind in fata mirajului/ispitei gindului ca un transcendent lipsit de persoana e un transcendent lipsit de oponenti. Omul autonom, odata ce si-a luat "ce-i al lui" de la Parintele sau, nu se mai raporteaza filial la nimic, - personalitatea lui freamata orb in bezna existentei, una din dorintele fierbinti devenindu-i unul din cele mai fierbinti miraje: o lume in care nu are oponenti. De dragul acestui miraj si i-a inlaturat pe Tatal si pe frate, indreptindu-se, ambitios si orb, spre Nimic: se transcende pe sine in neant, - fiinta sa, "eliberata", eliminind ambitios libertatea de a trai in sinul Tatalui traieste infirmul ( si disperatul de mai tirziu ) triumf al plecarii spre nimic: "a plecat departe".
A plecat de la Tatal in dorinta de a se indrepta spre sine, cazut in seducatoarea capcana a sentimentului ca acest sine al sau ii poate fi suficient. Tinta sa insa are o substanta incerta sau, mai exact, e lipsita de substanta: "…departe" presupune doar dorinta indepartarii, nu si vreun punct de sprijin sau existenta a ceva. "Departele" nu are ca substanta decit neantul.
De aceea in tara de departe foametea e inevitabila: neantul nu poate hrani pe nimeni, - si nici nu vrea; se hraneste doar pe sine. Momentul foametei nu e intimplator: "Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea" ( Luca 15,14 ) - odata "digerata" averea fiului, neantul Departelui intra in criza. Odata disparuta substanta provenienta din Tatal, asistam la o criza a firii: foametea.
Intreaga fire intra, fara sa fie constienta de asta, in asteptarea Piinii Vietii, a Trupului si Singelui dumnezeiesc, care avea sa apara odata cu Intruparea Dumnezeului celui Viu.
(4) - relevant - si cutremurator, in acelasi timp - e faptul ca [ pina si ] Nietzsche, autorul principiului anticrestin al "Supraomului" ( poate cel mai violent "simptom" al sirului de doctrine reziduale ale "Omului autonom" ) si al unor formule ca "prostia germano-crestina" ( "Antihristul" ) ajunge in punctul in care enunta necesitatea autodepasirii la om; instincul religios, miscarea Chipului lui Hristos pe care omul il poarta pe el nu dispare nici la cei care se chinuie sa-L urasca pe Dumnezeu. (5) - Viktor Frankl, psiholog si psihiatru contemporan, afirma: "Religia - cel mai omenesc dintre toate fenomenele omenesti, singurul drum care-l duce pe om catre ratiunea sa ultima, Dumnezeu". Viktor Frankl e cunoscut pentru cercetarile asupra prezentei si desfasurarii fenomenului religios in psihicul uman.

Neantul, ca unica "substanta" a Departelui, forteaza omul sa se inchida in sine, - omul gusta negrul, intunecatul cerc inchis care vesteste moartea: ajuns in tara indepartata, fiul isi risipeste averea in desfrinari, - asotos. Termenul asotos isi are originea in a-soon, a-soteria=nemintuitor ( sotir = mintuitor ). Textul grec releva foarte limpede nuanta ne-mintuitoare a existentei fiului in departarea aleasa. El iese, de bunavoie, in afara mintuirii, vazind in asta o forma de libertate: desigur, singurul loc in care acest lucru se poate petrece e orbul infinit al departarii, a carui avida prezenta nu putea actiona asupra fiului decit intr-un singur fel: sugind tot ce era substanta in el, - spoliindu-l de averea luata de la Tatal. De un lucru, insa, nu e constient fiul: ca acel "departe" nu e niciodata suficient de departe pentru a lipsi din el Iubirea Tatalui.
Binele, Iubirea sunt 'proiectii' imediate ale Tatalui: marea diferenta, RADICALA diferenta dintre bine si rau e aceea ca Binele, venind din Tatal, e infinit si transcendent, iar raul e limitat si imanent. Raul isi poate face loc acolo unde Binele lipseste: raul e lipsa Binelui, - Satana ii cere voie lui Dumnezeu sa-l ispiteasca pe Iov, - raul poate actiona doar acolo unde i se da voie, unde isi poate face loc.
Mai mult decit atit: Binele, fiind de provenienta divina, IL TRANSCENDE PE OM. Binele il depaseste permanent, - e permanent dincolo de om, - de aceea, pe drumul Binelui, pe urcusul Binelui suntem la un vesnic inceput. Fiindca El, Binele, ne transcende permanent.
…Dar fiul nu stie asta, - nu stie ca Iubirea Tatalui il poate ajunge oriunde, ca e permanent dincolo de el, - in fata lui, oriunde ar fi, oricit de departe.
"Departele" e neputincios in fata Iubirii.


3. Trezirea
…Asta ii da fiului putere sa se trezeasca: Iubirea Tatalui e in el si dincolo de el. Natura transcendenta, divina a Iubirii Tatalui o face atotputernica, - Iubirea nu e vulnerabila la neantul lacom al Departelui. Ea continua sa salasluiasca in Fiu, si in momentul in care el pierde tot, ea e tot ce i-a ramas: abia in acel moment el reintilneste aceasta Iubire, - purgatoriul departarii l-a adus din nou in fata ei: sentimentul ( si faptul ) filiatiei nu e pierdut definitiv, fiindca a salasluit in tot acest timp in Tatal.
E pierdut la fiu, dar nu si la Tatal.
Fiul a cazut din infiere, dar Iubirea fara margini a tatalui il dizolva pe fiu, - ii dizolva vina si pacatul.
Trezirea fiului are loc in momentul caderii ( vizibile, acum, si pentru el ) din starea de om: ajunge sa-si doreasca mincarea porcilor. Iesirea din iubirea parintelui sau echivaleaza pina la urma cu iesirea din conditia de om, cu caderea sub aceasta conditie.
Atunci se trezeste in el "adincul" ( Pr. Galeriu ): "Tata, am pacatuit la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau", - momentul trezirii are doua componente majore: 1. Filiatia revine in realitatea fiului, - el se adreseaza din nou cu "Tata", - e din nou fiul tatalui sau; 2. Pacatul fata de tata e exprimat in acelasi timp cu pacatul fata de cer, - in fiu Tatal sau nu e separat de cer, - pacatuirea fata de Tata e pacatuire fata de cer, - TREZIREA FIULUI SE PETRECE IN REGISTRU DIVINO-UMAN, - fiul POATE sa vada din nou, in Iubirea Tatalui si datorita ei, Cerul - dumnezeirea. Sentimentele vinei si caintei nu se opresc la nivelul relatiei omenesti dintre tata si fiu: cainta il vindeca pe fiu de orbire.
Cum spunea parintele Staniloae, - "smerenia te face transparent(6) la Dumnezeu".
(6) - in teologia ortodoxa, notiunea de transparenta nu are [ doar ] o conotatie pasiva; in limbaj teologic-ortodox, e esential faptul ca transparenta e un fenomen biunivoc. Provenienta termenului e diafania (gr. diafania, dia-fania, - dia=dincolo de, fania=imagine, viziune ) - vedere catre dincolo, vedere care poate trece dincolo de un nivel imediat al realului, - conotatia dinamica, "miscatoare", e de fapt mult mai puternica decit cea pasiva. Duhul il poate ajuta pe om sa vada "in diafanie", DAR, in acelasi timp, dincolo e Cineva care, odata actionind Duhul, se lasa vazut: aceasta e cealalta fata a diafaniei, - in diafanie, Cel de dincolo se lasa vazut, - in teologia ortodoxa diafania nu poate fi separata de sinergie, de 'impreuna-lucrarea' lui Dumnezeu cu omul, incununarea Creatiei, si reciproc. Diafania nu e o transparenta seaca, - intotdeauna dincolo se afla o Persoana. Diafania e o vibratie a Duhului, ea nu se intimpla niciodata in vid, nu se poate relationa cu anonimatul, cu nimicul.

Trezirea fiului are loc intre doi poli: caderea si smerenia. Caderea si smerenia il fac pe fiu sa-si simta conditia cazuta, conditia sub-filiala, - nu indrazneste sa se gindeasca la o intoarcere ca fiu, - se compara cu argatii tatalui sau, la a caror hrana jinduieste: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" e un adevar care strabate intreaga existenta a fiului. Chiar aflati in pozitie de slugi, argatii au acces la hrana provenienta din Tatal, - ca robi supusi, ei sunt vase in care Duhul tatalui curge, - de acest Duh fiul cazut nu se mai poate impartasi, si fara Duhul care purcede din Tatal el nu mai are puterea de a se simti fiu: "Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau".
Trezirea: constientizarea nevredniciei sale, - iesirea din neant si relationarea cu noua stare de fapt.


4. Intoarcerea, - Invierea si Viata
"Sculindu-se, a venit la tatal sau": nu putea sa se indrepte spre tatal fara ca mai intii sa se scoale. Drumul pe care-l avea de parcurs era un drum urcator, - chiar de-ar fi fost primit si ca argat, ar fi avut de recucerit dreptul de locuitor al unui locas din casa Tatalui, de primitor al hranei care purcede din Tatal.
Dar tatal sau l-a vazut "inca departe fiind". Iubirea Tatalui nu are nimic a face cu distantele, - fiul sau a venit de pe un tarim unde Iubirea Sa l-a vazut si vegheat permanent, - Tatal a parcurs de fapt, alaturi de el, purgatoriul, - il vede, deci, de la orice distanta, asa cum in fiecare clipa l-a vazut si insotit.
Dar conditia Tatalui a fost aceea de asteptator: avind puterea de a pulveriza, in infinirea Lui, substanta timpului si de a dizolva, in iubirea Lui, pacatul fiului, Tatal poate astepta oricit: deci veghea Lui, insotirea fiului sau pe tot parcursul indepartarii sale nu puteau lua sfirsit prin vointa Lui, ci prin cea a fiului: Tatal e cel in care fiul insusi se regaseste, - El, Tatal, nu poate darima filiatia si umplerea ei de catre fiul sau aducindu-l la el prin autoritate. El stie, ca parinte, ca trebuie sa-i lase fiului sansa de a-si re-umple statura de fiu si de a-si redobindi infierea prin propria trezire, chiar daca in spatele acesteia se afla Iubirea Sa. Iubirea Tatalui e cea care se manifesta cel mai puternic si in registru omenesc: dintre cei doi, Tatal e cel care alearga, - "alergind, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat". Fiul, in umilinta sa, nu indrazneste sa se comporte ca fiu: dar iubirea Tatalui e treaza in orice clipa si se comporta patern in orice clipa; Paternitatea e din veci in veci: divinitatea tatalui transpare in fiecare moment. Nu exista moment, in nici un fel de timp, in care Tatal sa nu fie parinte deplin.
Si, pentru a-Si manifesta - teofanic intr-un anumit sens (7) - deplinatatea Paternitatii si a Iubirii Sale, tatal ii [re]daruieste fiului insasi Viata: "Aduceti degraba haina lui cea dintii". In limba greaca, "Inviere" se spune anastasis ( anastasis, - ana-stasis, - ana=cel, cea dintii, initial(a), stasis=stare ). Sensul major al ideii de inviere e acela de re-aducere, de aducere la initial, la starea dintii, - "Aduceti degraba haina lui cea dintii". Fiul a impins departarea si desfriul (asotos ) ne-mintuitor pina la antipodul mintuirii, - pacatul, pragul mortii. Tatal stie ca fiul sau trebuie inviat, si stie ca numai El, ca Tata, e detinatorul Vietii, - la El a ramas haina cea dintii a fiului, care "mort era si a inviat".
Ceea ce se petrece intre tata si fiu odata cu intoarcerea acestuia din urma e pus sub semnul Tainei: Taina Invierii.
Incepe petrecerea: fiecare pas al petrecerii e un pas, in fapt, liturgic; petrecerea incepe cu jertfa, - "aduceti vitelul cel ingrasat". Petrecerea Tatalui cu fiul si cu slujitorii, - cu robii Tatalui - e o petrecere a Invierii care se intimpla si e sarbatorita prin jertfa vitelului, - Invierea si Jertfa, - petrecerea e Liturghie, - asta e ceea ce se petrece in fiecare duminica la Liturghia crestina: sarbatorim Invierea. Duhul Tatalui coboara si ne sfinteste, dumnezeirea se deschide si se daruieste: "Luati, mincati, acesta este trupul meu, care pentru voi se fringe spre iertarea pacatelor" - Tatal, singurul din care poate purcede Duhul Invierii, Duhul Adevarului, petrece, se bucura intru invierea fiului Sau, care se impartaseste din Duhul Tatalui si din jertfa. Impartasirea fiului e faptul capital al petrecerii, ea e substanta si esenta aducerii fiului la viata, - asa cum impartasirea cu Sfintele Taine e momentul esential al Sfintei Liturghii.
Iubirea tatalui a invins moartea.
(7) - dumnezeirea are trei moduri de a se manifesta: teofanic, teandric si trinitar. Teofanic: Teofania ( Teofania, - Teo-Phania, - Teo(s)=Dumnezeu, Phania=imagine, viziune, manifestare vizuala/vizibila ) - deci in teofanie Dumnezeu se manifesta direct; teandric: Teandros ( Teandros, - Teo-Andros, - Teo(s)=Dumnezeu, Andros=trup, om, trup omenesc, Andras=barbat ) - manifestare in trup, - Dumnezeu intrupat; trinitar, - in Treime. Exprimindu-si in clar dorinta de-a reda fiului sau haina cea dintii, Tatal isi dezvaluie dumnezeirea, - puterea de a redarui fiului sau Starea cea dintii, - Viata.


5. A doua tristete: fratele Fiului
Cei doi fii ai Tatalui sunt de-o parte si de alta a smereniei.
Pe fiul cel mic, ratacitorul, zdrobirea de inima, smerenia pina la desfiintare de sine, pocainta pina la autodizolvarea personalitatii sale il salveaza si-i deschide portile mintuirii. El se reduce pe sine si prin asta isi ofera unica sansa, aceea a unei totale deschideri catre impartasirea cu Duhul Tatalui.
El vine avind in sine vina ratacirii, - sentimentul vinovatiei si pe cel al pocaintei, - momentul intoarcerii e ulterior celui al trezirii, - el ajunge treaz in casa Tatalui.
Fratele sau insa vine de pe pozitia indreptatitului, a omului corect, - corectitudine pe care si-a arogat-o el insusi. Aceasta auto-insusita corectitudine ii umple intreaga statura nemailasind loc nici iubirii, nici smereniei, - ii vorbeste tatalui sau ca unui patron: "De atitia ani iti slujesc…", - el nu vede iubire in slujirea tatalui sau, si nu vedea in ea impreuna-traire cu tatal sau: nu vede decit o mare cantitate de munca prestata. Toate acestea, fiindca, la rindul sau, nu e constient - si nu vrea sa fie constient - de faptul ca toata averea pe care munca lui a sporit-o e, de fapt, a lui, - nu intelege antinomia lui "a avea" in Tatal, - nu intelege ca averea Tatalui se poate imparti la oricit de multi si ramine intreaga, si toti pot avea la fel de mult. In timp ce in fratele sau mai mic neintelegerea lui "a avea" in Tatal pune in miscare dorinta indepartarii egoiste, in el pune in miscare mecanismul indignarii nemultumite si in final al urii in numele unei dreptati pe care se grabeste si se incapatineaza sa si-o acorde singur. El e cel corect, fiindca a stat acasa.
Odata luata ( de catre el insusi ) decizia ca el e cel care are dreptate si singurul care are drepturi, in sufletul fiului cel mare sunt ucise iubirea si smerenia. Odata ucise acestea doua, el devine opac la Tatal: nici nu-L mai numeste tata.
Smerenia te face transparent la Dumnezeu, lipsa ei te face opac la El, - te face orb si incuiat pe viata in capcana propriei dreptati. El nu mai stie decit ca a slujit: pretinderea dreptatii, cererea de drepturi si de rasplata, lovirea in celalalt in numele unei nestramutate dreptati pe care ti-o acorzi singur sunt seducatoare, - "inchipuirea de sine", cum o numesc Sfintii Parinti, tendinta si tentatia de a-ti acorda singur dreptate desfiintindu-i pe ceilalti, tendinta si tentatia de a-ti fi tie insuti sistem de referinta, stapin absolut pe mica ta lume inchisa in care nimeni nu are dreptate in afara de tine e poarta prin care intra in om Infernul. Ea il condamna pe om la iadul singuratatii, la intunericul lipsei celorlalti, la iadul ne-iubirii, - nu-i mai ramine omului decit iubirea de sine, care nu face altceva decit sa-l afunde si mai adinc in bezna.
Fiul mai mare cade, din constiinciozitatea exprimata prin munca, prin ceea ce el numeste "slujirea" tatalui sau, in pacatul parerii de sine, - cade in fata ispitei dreptatii proprii, - isi amputeaza iubirea si ramine fara nimeni in jur, - singura hrana e ura, - pizma si spasmele devoratoare ale nedreptatitului.
El nu mai vrea sa intre in casa parintelui sau, - refuza Casa Tatalui, - refuza tot, toate locasurile din casa Tatalui, - il refuza pe tatal insusi, - nu vrea sa intre la petrecerea Sa, la Liturghia Sa.
Dar Tatal, - Tatal, Iubirea insasi, IL ROAGA.
Cu aceeasi nesfirsita Iubire cu care, in cazul fiului sau mai mic, a invins moartea, el se smereste in fata fiului mai mare. Infinirea Iubirii sale nu poate reactiona decit kenotic in fata urii fiului: el se smereste, se coboara la conditia lui, - atit de mult incit foloseste acelasi limbaj cu al lui, - nu-l saruta, ca pe celalalt, nu alearga catre el, - STIE CA FIUL SAU AR VEDEA TOTUL PRIN ORBIREA URII.

Dar ii vorbeste cu blindete, - kenoza lui, smerenia lui se misca pe tarimul si in perimetrul Infinirii Sale si a infinitei Sale iubiri, - ii aminteste fiului de permanenta, din veci in veci, a Iubirii care ii leaga: "tu intotdeauna esti cu mine"; "toate ale mele, ale tale sunt" - Tatal se misca dumnezeieste in orizontul totalitatii, - la El nu exista rezerve, "la Dumnezeu nu exista NU, El e numai DA, - El e DA-ul etern" ( Pr. Galeriu ) - DA-ul Tatalui se intinde din veci in veci si peste toate ale Lui, - toate ale Lui, care sunt toate ale fiului sau.
Dar fiul sau nu mai vede Infinirea care i s-a oferit din veci si care i se ofera in veci, - Infinirea care, pentru a i se oferi din nou ( fara a fi incetat sa i se ofere vreodata ), se smereste.
Nu o mai vede, fiindca nu mai are iubirea, si fara iubire infinirea Tatalui nu poate fi vazuta.
Dar parintele sau trece dincolo de orbirea fiului, - trece dincolo purtind cu sine, iubitor, Invierea, - trece prin perdeaua de ura si pizma a fiului adresindu-se adincului din el: "trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram", - aduce in adincul fiului lumina bucuriei Invierii, aduce Taina Invierii: "fratele acesta al tau pierdut era si s-a gasit, mort era si a inviat".
Asa cum pe fiul sau mai mic nu a vrut sa-l aduca inapoi prin autoritate, lasindu-l sa ajunga singur la smerenie si pocainta si prin ele la Inviere, pe acesta mai mare nu vrea sa-l aduca in casa sa prin autoritate, desi Tatal e iubire si autoritate in acelasi timp, ele nu se stirbesc una pe cealalta in persoana Tatalui, - "inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu", - dar Tatal nu vrea sa actioneze in afara Iubirii, fiindca se adreseaza fiului sau: "Copile". La fiecare spasm de ura al fiului, exprimat de acesta cu un indaratnic negativism, tatal raspunde cu lumina si rabdarea DA-ului Etern. Fiul ii spune, "niciodata nu mi-ai dat un ied, sa ma veselesc cu prietenii mei", "niciodata nu ti-am calcat porunca" - pe ambii versanti, atit pe cel al frustratului repros direct, cit si pe cel al invocarii dreptatii proprii, fiul se misca negativist: "tu niciodata, eu niciodata". Se pune atit pe sine, cit si pe tatal sau, de-o parte si de alta a lui "niciodata". La aceasta, tatal ii raspunde, "tu intotdeauna esti cu mine".
Astfel se incheie lectia lui "a avea".
Lectia lui "a avea", - lectia catre fiii miscindu-se intre ratiunea prima si ratiunea ultima, intre infernul lui "unu", al incuierii in eul propriu, si Iubirea lui Dumnezeu, - in fapt, o lectie a lui "a fi", - a lui "a exista".
O lectie in care Tatal ceresc, smerindu-se, iarta de-a pururi si-si daruieste de-a pururi Iubirea.
O lectie despre intunericul, insingurarea si moartea in pacat ca singura alternativa a existentei in cele ale Tatalui.
"Eu sunt Calea, Adevarul si Viata": traind in afara celor ale Lui, alegem ratacirea, intunericul minciunii si al nestiintei si, in cele din urma, moartea.
Dar niciodata, niciodata nu ne parasteste Iubirea Lui: in orice clipa, oricit am fi de jos, nu suntem de neridicat, fiindca Iubirea Tatalui ne asteapta.
El sta, acasa, asteptindu-ne cu haina noastra cea dintii si cu toate cele ale petrecerii pregatite.








Nedi Gavriliu - Toronto     11/14/2003


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian