Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Eternele Umbre - Sumare amintiri despre Doinas si Irinel


Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astzi ne despărtim

cum s-au despărtit apele de uscat

Nu mai stiu cum ne-am cunoscut. Eram la Cluj prin anii 1946, studenti la Facultatea de litere si filozofie. Ne întâlneam întâmplător la cursuri sau în oras si stiam că el e poetul Stefan Augustin Doinas, îmbrăcat totdeauna în negru, cu ochelari cu ramă neagră si cu un aer de indiferentă la cele ce se petreceau în jur. Nu pot spune că era absent sau distrat ci doar nepăsător. Adesea îl vedeam însotind o fată înaltă, destul de frumoasă, fiica unui cunocut avocat clujean. Cum eu eram implicat în alt domeniu, muzica, dădeam cam rar pe la Universitate si deci nu se întâmpla prea des să ne întâlnim acolo. Totusi participam la seminariile lui Lucian Blaga si la lectiile de istorie a filozofiei tinute de D.D. Rosca unde Doinas nu lua cuvântul decât rareori. Cel care strălucea la aceste cursuri era Radu Enescu, care a devenit mai târziu redactorul sef sau directorul revistei literare Familia. Prietenii cei mai apropiati al lui Doinas pe vremea aceea erau Ion Negoitescu si Radu Stanca. Se cunosteau încă dela Sibiu unde se refugiase Universitatea din Cluj, după cedarea Ardealului de Nord . Nu-mi mai aduc prea bine aminte cum s-a întâmplat să fiu amestecat în problemele intime ale lui Doinas dar într-o bună zi, prietena lui, fata avocatului, bătu la usa casei mele. Ne cunosteam putin, nu stiu dacă vorbisem cu ea de două sau trei ori, pe stradă probabil. Am fost foarte mirat s-o văd venind la mine. Stăteam în chirie, eram sărac lipit pământului si singura mea avere era vioara la care studiam cu multă râvnă. Ea făcea parte din elita Clujului, era elegantă, impozantă si cunostea pe toată lumea. Stiam că îsi terminase studiile cu succes, dar nimic mai mult. Îmi spuse cu nonsalantă că a venit să mă ceară în căsătorie. Nu pentru că ar fi fost îndrăgostită de mine, cel putin nu încă, ce din interes. Îmi povesti apoi pe scurt cum relatiile ei cu Doinas au ajuns foarte departe, cum fiind însărcinată ar fi vrut ca băiatul pe care urma să-l nască peste vreo sapte-opt luni să aibă un tată. Doinas nu stia nimic. De altfel era plecat acasă undeva prin judetul Arad si nu se stia dacă va mai avea de gând să vină la Cluj. Si de fapt nu a revenit la Cluj, sau cel putin nu curând după aceea. E usor de închipuit cât de surprins am fost. Nu spun că pentru câteva clipe nu m-am văzut în bratele acestei fete mândre si apparent nefericite. Am întrebat-o ce va face dacă am să refuz. "Am să caut pe altcineva," mi-a spus zâmbind, "desi mi-ar părea rău."

Am refuzat si n-am mai văzut-o de-atunci niciodată. Ani mai târziu i-am povestit lui Doinas toată istoria. Mi-a spus că da, întra-devăr fica avocatului a născut un băiat pentru care găsise la Baia Mare un tată improvizat, profesor la liceu, cu care se măritase si de care divortase după câtiva ani, dar copilul nu era al lui Doinas ci al unui coafor din Cluj. I-am povestit si lui Irinel această întâmplare. S-a arătat încântată si ar fi vrut ca Doinas să aibă un copil, pe care spunea, l-ar fi iuibit ca pe copilul ei. "Poate totusi e al tău..." Dar Doinas nega cu îndârjire.

Întâmplarea a făcut ca să ne regăsim în Bucuresti si să lucrăm în aceiasi clădire de pe Calea Victoriei, in fostul local al Ambasadei Germane. Doinas, prin nu stiu ce miracol, fusese angajat de către Redactia revistei Teatrul, dacă îmi amintesc bine. Ne vedeam în fiecare zi si pălăvrăgeam despre ce se întâmpla în tara noastră. Eram cred în 1955 sau 56. Nu făceam politică, adică nu discutam activitatea partidului de guvernământ, nu comentam actiunile guvernului pentru că stiam că suntem înconjurati de spioni. Dar într-o bună zi Doinas a dispărut si se spunea că a fost arestat. Când ne-am revăzut Doinas era căsătorit cu Irinel Liciu si locuiau pe Bulevardul 1848, devenit Bvd I.C Brătianu nrul 35 apartament 13.

Irinel Liciu era atunci o tânără sperantă a baletului românesc care urma s-o înlocuiască pe prima balerina a Operei din vremea aceia, Sanda Jar. Ne-am împrietenit foarte curând. Era veselă, inimoasă, cu un suflet mare si de o mare generozitate. Avea un acut simt de observatie. Îmi amintesc că într-o bună zi ne-a povestit râzând cu lacrimi cum în tramvai a auzit o doamnă spunând cuiva: "Ce, tovarăse, vrei să cazi în bratele meu?" Ani de zile după aceia, când voiam să râdem, unul din noi spunea: "Ce, tovarăsă, doar nu vrei să cazi în bratele meu?" Cam în aceiasi vreme a început să danseze fecvent cu Gabriel Popescu. Formau un cuplu de mare succes si au devenit curând cea mai bună pereche de balerini pe care îi avusese până atunci Opera. Doinas publica ca negru traduceri, articole, eseuri pe care nu stiu cine le semna pentru că el fusese declarat nepublicabil. Desi Irinel era bine plătită si nu ducea grija banilor, Doinas nu se simtea la largul lui fără să câstige si el ceva. Ne-am apucat să scriem un libret de operă. Adică discutam cam ce să facă personajele si cum să se desfăsoare actiunea, iar el redacta până a doua zi o scenă sau două. Avea o usurintă uluitoare în a scrie versurile unei arii, ale unui duet sau ale unui cor mixt. Am reusit să vindem Directiei Muzicii din Ministerul Culturii libretul semnat numai de mine, devenit peste noapte autor de librete de operă. Fireste că banii, o sumă bunicică, i-au revenit lui Doinas.

În acelas apartament locuia si mama lui Irinel, căsătorita pentru a doua oară cu un militar cam betiv dar glumet si mare amator de povesti de război. Uneori Irinel se ducea în camera mamei ca să ne lase să discutăm ceva ce nu o interesa. În asemenea împrejurări Doinas expunea teorii sau relata câte ceva din cărtile recent citite. L-am admirat întotdeauna pentru inteligenta si cultura lui. Pot spune acum la bătrânete că Doinas a fost omul cel mai inteligent si cel mai cult dintre toti cei pe care i-am cunoscut vreodată. Singurul domeniu în care nu strălucea, era muzica. Pur si simplu muzica nu-l interesa. Nu frecventa opera si nu sunt sigur că a văzut-o pe Irinel în toate rolurile pentru care o lume întreagă o aplauda si o admira. Irinel era foarte emotivă. Avea trac. Înainte de spectacol era un pachet de nervi, râdea fortat si prea tare, dar de cum intra pe scenă, se linistea si dansa cu o artă desăvârsită. Se bucura de un prestigiu unic. Până si organizatia de partid îi cerea părerea în orice chestiune legată de balet. Fireste că Irinel nu a fost membră de partid. Nu avea nimic comun cu politica si nu participa la adunări sindicale sau la manifestatii orgnizate de comunisti. Se tinea departe de intrigi si era respectată pentru impartialitatea si curajul cu care îsi spunea părerea. Pleca acasă îndată ce se termina repetitia sau spectacolul, evita adunările zgomotoase de după spectacol când balerinii se duceau să se relaxeze la vreun restaurant. Cu toate acestea, colegii ei, solistii sau cei din corpul de balet, i se destăinuiau si îi cereau părerea în probleme profesionale sau personale.

Mi-a spus într-o seară în timp ce îl asteptam pe Doinas, dus să cumpere o sticlă de vin.

"Mă rog lui Dumnezeu să mor înaintea lui Doinas. Nu cred că am să pot supravietui pierderii. Secretul unei căsătorii fericite este convingerea că poti să îmbătrânesti alături de sotul pe care ti l-ai ales, fără să te plictisesti."

Lui Doinas nu-i plăceau discutiile despre moarte dar Irinel făcea adesea aluzii la sfârsitul vietii sau la sfârsitul iubirii, la despărtiri definitive. Mai fusese măritată odată, cu un functionar, pentru scurtă vreme, poate mai putin de un an. Dacă făceam aluzii la fostul ei mariaj, râdea si schimba subiectul.

Îl dezmierda pe Doinas cu un cuvânt inventat de ea: Leală. Cu timpul Leală a devenit denumirea permanentă a lui Doinas. Numai când vorbea despre el cu persoane mai putin apropiate, îi spunea Doinas. L-am cunoscut si pe tatăl lui Doinas dar nu-mi mai amintesc cum arăta. Într-o seară, Doinas îmi spune că tatăl lui a fost la Bucuresti si i-a adus o sticlă de tuică. Tare, asa cum se face pe la noi. O rugă pe Irinel să ne aducă două pahare si sticla de tuică care e jos în dulap, chiar lângă use. Irinel ne aduse ceva de mâncare si pe urmă ne puse sticla pe masă. Doinas umplu paharele. Am ciocnit si le-am dat peste cap. Am simtit pe gât o zgârietură de parcă as fi înghitit glas-papier. Abia după câteva secunde am reusit să spun că ‘tuica voastră e tare a dracului.’ Am mai golit un pahar. Doinas, rosu la fată si cu ochii în lacrimi, mirosi gura sticlei si spuse: ‘Irinel, asta nu-i tuică; ne-ai dat sticla cu spirt denaturat.’ Am înghitit două pahare de apă si nu ni s-a întâmplat nimic.

Nu ni s-a întâmplat nimic atunci, dar după câteva zile, în timp ce mâncam, Doinas mă întrebă dacă nu mă doare nimic. Nu mă durea. Doinas îmi spuse că sunt palid, mai palid ca deobicei. Irinel se uită atentă la fata mea si spuse că nu arăt bine deloc. I-am spus că nu am arătat bine niciodată dar după câteva clipe o durere cruntă în abdomen mă făcu să mă strâng grămadă. Dela casa lor pâna la spitalul Colentina nu era departe. M-au luat de subtiori si m-au dus la spital. Aveam un atac de litiază renală. M-am făcut bine, iar după aceea, dacă spuneam ceva ce nu le convenea sau dacă îi luam peste picior în glumă, fireste, si unul si altul mă amenintau: ‘Fii atent. Te-am mai băgat odată în spital.’

A existat si un episod negru în relatiile noastre. Lucram la Operă, ca director artistic, functie care nu-mi plăcea si pe care o acceptasem la rugămintea prietenului meu Mihai Brediceanu care era directorul general al Operei. Irinel trece pe lângă mine si nu-mi răspunde la salut. O opresc indignat si o întreb ce-i cu ea, ce s-a întâmplat? Îmi spune că m-am purtat urît cu Doinas. Oricât am insistat nu a vrut să-mi dea amănunte. Pe Doinas nu-l văzusem de vreo două săptămâni, deci nu avusesem ocazia să mă port fată de el nici urît nici frumos. După câteva zile am chiemat-o pe Irinel la mine în birou si am rugat-o să-mi spună ce s-a întâmplat. Mi-a spus că Leală mă sunase la telefon, secretara i-a spus că sunt ocupat si că am să-l sun eu când mă fac liber. Si nu l-am sunat. Am chiemat-o pe secretară si am chestionat-o în fata lui Irinel. Secretara se jură că nu stie nimic si că nu primise nici un apel telefonic dela Doinas. Irinel nu stia ce să creadă. După câteva zile am invitat-o la restaurant, într-o seară, afară din oras, cred că la Snagov. Ne-am dus cu masina Operei. Irinel era destul de volubilă dar nu vorbea decât generalităti, despre ce se întâmpla la Operă, despre turneul la Paris, despre cum o văd în Seherezada si ce cred despre coreografia scenelor de dragoste. Nici un cuvânt despre Doinas sau despre relatiile noastre. Totusi nu mai era supărată pe mine dar nici nu mă invită să mai trec pe la ei.

Turneul baletului la Paris a fost un răsunător succes. Împreună cu Gabriel Popescu, Irinel a dansat Seherezada si a fost aclamată de public seară de seară. Toate ziarele au scris despre ea că este o mare balerină, totusi succesul ei a fost în parte umbrit de noua stea a baletului românesc, Magdalena Popa.. Cu partenerul ei Sergiu Stefanschi, au dansat actul al doilea din Lacul Lebedelor cu un mare succes de public si de presă. Din păcate în tară succesul baletului a fost compromis de vestea defectiunii la ‘inamic’ a lui Gabriel Popescu si a lui Stere Popescu. Stere Popescu, bun prieten al lui Irinel, montase ‘Le Marteau sans Maitre’ un balet creat de el însusi pe muzica lui Pierre Boulez. Ideea fusese a lui Brediceanu care socotise pe bună dreptate că a ne duce la Paris la un concurs international de balet având în repertoriu si o piesă frantuzească era un gest de curtoazie care ne va aduce simpatia publicului si a presei. Înainte de plecarea din Bucuresti, lista celor care plecau la Paris fusese bine purecată de securitate. Ofiterul care avea răspunderea călătoriei noastre nu obiectă la numele lui Gabriel Popescu pe motiv că recent i se dăduse de către stat o frumoasă locuintă la care desigur nu va avea tăria să renunte. Obiectă în schimb la numele lui Stere Popescu. I-am explicat că fără Stere, piesa frantuzească nu se va putea juca. În cele din urmă cei doi Popescu, (care nu erau rude) au fost admisi. Si iată-ne acum la Paris, somati de însotitorul securist la o mică întrevedere care se tinu în camera lu Irinel, de fapt un mic apartament, în hotelul Voltaire de pe malul Senei. Fuga celor doi balerini români fusese anuntată în toate ziarele. Ce e de făcut? Securistul, (i-am uitat numele), era de părere să anuntăm imediat politia. "E de datoria statului francez să ne apere de criminali. Cei doi balerini au fot desigur răpiti cu forta, pentru că e de neconceput ca doi oameni inteligenti să facă o prostie atât de mare, preferând viata mizeră a artistilor occidentali, vietii îmbelsugate din tările socialiste." Irinel a râs si a spus: "Cred că nu sunt prea inteligenti, altfel nu se poate explica. Uite, Văcaru nu a dezertat." Văcaru era prost de la natură, nu dansa ci activa pe plan politic ca secretar al organizatiei de partid a baletului. Se spunea că Văcaru si-a scuturat creierii dansând până nu i-a mai rămas nimic în cap si pe urmă a intrat în partid. Fireste, securistul nu a înteles de ce am început să râdem.

Brediceanu a spus că înainte de orice demersuri, ar fi cazul să fie anuntată Ambasada, ceea ce securistul nostru făcu pe loc, prin telefon. Dar cei de la ambasadă au declarat că nu e treaba lor si că nu se amestecă. "Să le fie de bine, nu ne priveste."

Pentru Irinel pierderea unui partener ca Gabriel Popescu era o lovitură de gravitatea căreia nu-si dădea încă seama. Era sigură că Gabriel va fi angajat de baletul francez si că va face o carieră internatională si se bucura pentru el. Nu era însă deloc optimistă în privinta lui Stere, care nu era un dansator prea bun. Irinel a avut dreptate pentru că după câteva luni ne-a sosit în tară stirea că Stere Popescu s-a sinucis într-un hotel din Londra. În ziarele din România moartea lui Stere Popescu a fost prezentată ca ‘sinuciderea unui trădător, dezamăgit si coplesit de regrete în raiul capitalist.’ Era o bună ocazie propagandistică. Irinel a reusit prin nu stiu ce miracol să tipăreacă în Contemporanul un articol laudativ despre Stere Popescu, subliniind calitătile lui de intelectual, de coreograf si de prieten. Nu-mi amintesc în detaliu continutul articolului dar stiu că am fost impresionat de curajul de care Irinel si Doinas au dat dovadă, apărând amintirea unui prieten. Nici unul din ei nu se bucura de favorurile oficialitătii comuniste. Articolul semnat de Irinel Liciu fusese redactat de Doinas. Redactorul Sef al Contemporanului era George Ivascu. I-am telefonat si i-am multumit pentru articol în numele Operei.

Irinel a început după turneul de la Paris să adopte fată de balet si fată de scenă o indiferentă crescândă. Fără Gabriel, spectacolele ei nu mai aveau strălucirea de odinioară, pentru că nici unul din cei ce-l înlocuiau nu era la înăltime. Pe de altă parte, medalia de aur a concursului de la Paris fu acordată Magdalenei Popa, care studiase la Moscova si care împreună cu partenerul ei, Sergiu Stefanschi, formau un cuplu ideal. Irinel nu s-a plâns niciodată, cel putin nu în prezenta mea si nu cred că se considera nedreptătită. Era înteleaptă si accepta că toate au un sfârsit.

Într-o seară m-am dus pe neasteptate la ei acasă. Voiam să lămuresc neîntelegerea cu telefonul. Când a deschis usa si m-a văzut, Doinas a făcut un pas înapoi si mi-a spus scurt să intru. Irinel nu era acasă. Ne-am asezat la masă si ca pe vremuri, am băut un pahar de vin. Când am încercat să atac subiectul pentru care venisem, Doinas a început să se plângă de monotonia vietii lui. ‘Până la vârsta mea’ a spus el, ‘unui poet i se întâmplă nenorociri, se îmbolnăveste, îi moare iubita, e condamnat pe nedrept, e alungat din tară, i se pierd manuscrisele, se sinucide pentru un motiv sau altul, sau chiar fără nici un motiv. Eu în schimb nu duc o viată de poet. Trăiesc ca un functionar, ca un pensionar, sunt sănătos tun, Irinel e cum nu se poate mai bine, manuscrisele nu mi se pierd, de băgat la închisoare nici vorbă, nu complotez si nu urmăresc să răstorn guvernul. Nu am o viată de poet. Biografia mea, când se va scrie dacă se va scrie, va fi foarte scurtă: s-a născut la 26 Aprilie 1922, a trăit bine si a murit atunci si atunci.

Nu prea aveam argumente ca să-l contrazic. Mi se pare că i-am amintit de Goethe care a dus o viată de burghez până la o vârstă înaintată, si care deci nu s-a sinucis.

Aceasta a fost ultima convorbire pe care am avut-o cu Doinas în tară. Am plecat curând după aceia în Canada si desi ne scriam din când în când, scrisorile lui erau scurte dar afectuoase. Îmi scria si din străinătate, din Germania, din Austria, din Franta, mai des din România. După ani multi, ne-am revăzut în Canada, la Toronto.

Ne-am fixat o primă întâlnire la hotelul Royal York din Toronto. Delegatia română fusese deja la Ottawa si îsi terminase o bună parte din programul oficial. Ne-m întâlnit în holul hotelului. Doinas mi se păru neschimbat, i-am spus asta iar el mi-a declarat că nici eu nu măschimbasem, la care uitându-mă în ochii lui i-am spus că suntem amândoi mari mincinosi. Cum să nu ne fi schimbat când dela ultima noastră întâlnire în Bucuresti trecuseră treizeci de ani? Ne-am îmbrătisat cu efuziune si am iesit în stradă. Îmi lăsasem masina în fata hotelului astfel încât am pornit imediat spre casă. Mi-e greu acum să redau discutiile pe care le-am avut în seara aceea. O cunostea de multă vreme pe sotia mea, Yolanda, de pe vremea când încă nu se căsătorise cu Irinel. Am trecut în revistă evenimentele de care ne aduceam aminte, râdeam, glumeam, ne spuneam unul altuia ce se întâmplase în anii din urmă. Spre miezul noptii l-am dus la hotel iar a doua zi am plecat la Niagara unde Yolanda ne-a făcut zeci de fotografii. "În fine, am dovezi că am văzut Niagara. Am ce să le arăt amicilor din România." Era nemultumit de activitatea lui ca senator si de nivelul discursurilor ce se tineau în parlament. Nu era deloc optimist si nu credea că România se va reface spiritual si moral, în mai putin de două zeci de ani, asa cum declarase Silviu Brucan. Pe care de altfel îl detesta. Formula salvatoare pentru tara noastră, ar fi fost revenirea la monarhie cu regele Mihai pe tron si cu Ion Ratiu prim-ministru. Mi se pare că el a lansat formula ‘comunism rezidual’ - boala de care erau cuprinse mintile multor români. "Românii vor democratie dar nu stiu ce e aia. Vor proprietate privată asupra pământurilor si clădirilor, dar nu sunt de acord cu retrocedarea către proprietari a bunurilor confiscate de comunisti. Vor economie capitalistă dar nu au au încredere în rolul băncilor. Vor libertatea presei dar nu acceptă să fie criticati..." Despre Irinel ne-a spus că îi place să conducă masina si că au făcut câteva călătorii în străinătate, ceea ce stiam deja din scrisori. Irinel nu se vede cu nimeni din fostii colegi si colege dela Operă. De altfel Opera a decăzut. Nici vorbă de turnee în străinătate sau de participarea la concursuri internationale, desi există elemente valoroase si în balet si printre cântăreti. Mari cântăreti sau mari dansatori din străinătate nu sunt invitati din lipsă de bani si de relatii cu viata artistică din Occident. În general ducem o viată linistită, retrasă, Irinel a devenit o gospodină de lux, găteste mâncăruri mai abitir ca la Ritz. Mi-a povestit de premiile pe care le primise si continua să le primească. "Acesta a sfârsitul carierei, nu-i asa? Si al vietii."

"Oh, nu, nici vorbă. Nu e nici o legătură între ce se face pe pământ si ce se întâmplă în cer. Nu te mai gândi la copilăriile astea"... Dar el scoase din buzunar un creion si scrise pe un plic vechi: " Taci. Mai bine ia cornul si sună întruna..."

A plecat a doua zi, după ce a insistat să-i vizităm în România. Am vărsat câteva lacrimi si ne-am despărtit. Eram siguri atunci că ne vom revedea. Din când în când vorbeam la telefon. Atât el cât si Irinel ne chiemau în tară, dar împrejurări potrivnice ne-au împiedecat.


Am recitit zilele acestea câteva din scrisorile lui. Tema sfârsitului apare în multe din ele desi caracterul general al corespondentei e optimist si oarecum ironic. Se ia în zeflemea pe sine însusi înainte de a ironiza pe altii. O scrisoare întreagă e dedicată prieteniei ce ne leagă dar care nu influentează opiniile lui favorabile asupra unora din scrierile mele. Mutatis mutandis, îl consider pe Doinas cel mai mare poet român, al tuturor timpurilor. Stiu că multi cititori vor fi gata să-mi sară în cap, dar dacă e democratie, am drept si eu la o părere personală. Dacă Doinas ar fi avut sfârsitul tragic al lui Eminescu, ar fi fost si el idealizat si ridicat în slăvi de imaginatia romantică a publicului, dar un poet care moare la optzeci de ani nu desteaptă mari regrete pentru că acesta e un sfârsit prozaic.

Vor veni curând exegetii care îl vor plasa după gustul lor mai sus sau mai jos pe scara valorilor artistice eu însă cred că opera lui Doinas se plasează dincolo de marginile literaturii nationale, într-o sferă în care plutesc eternele umbre: Virgil, Ovidiu, Dante, Goethe, Baudelaire, Eminescu si putini altii.




Eugen Giurgiu s-a nascut la Iara, in Muntii Apuseni. Si-a facut studiile liceale la Turda si la Bucureti. A studiat Farmacia, Literele si filozofia si Conservatorul de muzica. Si-a castigat existenta ca violonist. A inceput sa scrie foarte de tanar si a obtinut inainte de implini 16 ani, doua premii, unul national si unul international.(Franta) Pana in 1968, cand a parasit Romania, a scris trei romane, din care numai unul a fost tiparit dar nu difuzat, iar celelalte doua au fost respinse pentru neorientarea politica a personajelor. Dupa stabilirea in Canada, a scris si a publicat doua volume de povestiri si un roman. (Biserica Arsa, 1992, Ca frunzele'n vant, 1993, Ewoclem sau Intortochiatele carari, 1994.) A infiintat in 1993 revista literara Litterae pe care in 1998 a transformat-o in revista electronica in sapte limbi. In prezent lucreaza la un nou roman, cu titlul (provizoriu) 'Un quartet de Brahms.'




Eugen Giurgiu     8/2/2002


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian