Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Note personale : Călătoria mama învătăturii ( V )


Din Valencia cea caldă si parfumată am plecat la ora prînzului spre nord, spre Barcelona, de-a lungul coastei Mediteranei. Ce poate fi mai plăcut pentru cineva crescut pe dealurile de la Boiu? Aveam în fata ochilor, în plin soare, pe dreapta albastrul mării si pe stînga verdele plantatiilor de portocali. Combinatia asta minunată era spartă din cînd în cînd de culorile unui orăsel sau ale unei statiuni turistice. Pînă să-mi termin cafeaua si berea, după ce am trecut prin douăzeci-treizeci de tuneluri, am ajuns în gara Barcelonei: Barcelona-Sants. De pe peron pînă la linia de metrou am străbătut cinci tunele, cinci scări rulante si cinci scări nerulante. Din fericire metroul m-a lăsat la cîtiva metri de hotelul Ronda. Intreg hotelul, dar mai ales camera, culorile, mobilierul, baia, mă făceau să mă cred undeva prin anii ’40, înainte de război. Interesant loc, dar am iesit totusi pentru că muream de nerăbdare să dau cu ochii de unul din cele mai faimoase orase ale Europei.
Am pornit-o pe Cale San Antonio si apoi pe celebra La Ramba. Străzile erau pline de oameni, de cătei, de masini, de motociclete si mai ales de motorete. Clădiri impunătoare, trotoare largi mărginite de arbori pe măsură, cafenele, restaurante si bănci pe care să-ti tragi sufletul sau să tragi o tigară. M-am mirat văzînd cîte doamne bătrîne, bine sulemenite, cu sau fără cătei, în grup, sedeau pe bănci fumînd, tăifăsuind si rîzînd din tot sufletul. Unde le-or fi fost sotii să le mai potolească oleacă? Pe unde mi-au umblat pasii în prima seară, n-am văzut în vitrine decît preturi piperate. A doua zi m-am trezit abia la 9. Imi venea să-mi trag palme. Să dormi pînă la 9 în Barcelona e mare păcat. Ba putem spune, vorba lui Caragiale, chiar o crimă. Am pornit-o din nou pe La Ramba spre est, spre mare, ca să dau de statia centrală a autobuzelor cu etaj care fac turul orasului. La Ramba era la ora aceea o adevărată expozitie de souvenir-uri trăznite. Turistii se pozau cu statui vii care înfătisau draci mai veridici cred chiar decît Scaraotchi în persoană, pe Don Quijote, broaste verzi si lilieci rosi.
Am ajuns pe malul mării lîngă turnul pe care, la 60 m înăltime, Columb scruta depărtările mării. In port se lăfăia un trans-atlantic mare cît un cartier. De sus, de la etajul autobuzului, orasul se dezvăluie cu adevărat. Nu mult după ce am pornit, am fost anuntati că pe dreapta putem vedea Casa Mila, ridicată de celebrul arhitect spaniol Antonio Gaudi. Nu stiu cum, dar casa asta îmi amintea de figurinele de turtă dulce ce se găseau pe vremuri prin iarmaroace. Mai tîrziu autobuzul s-a oprit în fata bisericii Sagrada Familia (Sfînta Familie), care este lucrarea capitală a lui Gaudi. Mie, as spune-o în paranteză sau mai în soaptă, constructia asta, începută în 1908 si neterminată pînă azi, mi-a produs fiori, dar nu din cei pe care îi reclamă majoritatea turistilor. A fost imaginată în rigorile goticului, dar elementele de decor, culorile care contrastează cu gri-ul edificiului, îi dau un aer straniu, halucinant. La vremea cînd a fost concepută, în arta europeană, în special în Franta si Spania, curentul Art Nouveau era pe culmi. Poate din el sau din suprarealismul ce-si făcuse cam pe atunci un scop din a sfida arta academică a secolului XIX, s-a inspirat Gaudi cînd a imaginat si a asezat balcoanele exterioare ale bisericii într-o „dezordine” ce e firească si unanim acceptată doar în natură, acolo unde ramurile copacului se dezvoltă din trunchi fără ca cineva să se întrebe de ce au apărut aici sau acolo. N-am avut norocul de a vedea si interiorul bisericii pentru că era prea tîrziu. Am văzut în schimb Palatul Regal, cartierul bogatilor, cartierul comercial, stadionul clubului de fotbal FC Barcelona, turnul Torre Agbar, Piata Spaniei, Funicularul de Montjuic, etc. Seara, după baia făcută în frumusetile Barcelonei am intrat în hala principală La Boqueria, care are o istorie mai lungă de un secol. Dacă intri flămînd sau însetat, iesi fără o letcaie în buzunar. Toate neamurile de carne, de brînză si de legume sunt acolo. Toti pestii, toate vinurile si toate fructele. Iar vînzătorii au darul de a te face să crezi că esti de-al lor, că te stiu de cînd erai la grădinită si că-ti dau cel mai gustos jambon aproape pe degeaba. Am cumpărat o bucată de cascaval de Catalania, o pîine, o sticlă de vin, o pungă de mandarine si am dat fuga spre prima iesire. Asa am reusit să mă rătăcesc la o aruncătură de băt de hotel. A doua zi am părăsit Barcelona cu inima suferindă. De data asta trenul care urma să mă readucă în Franta era un tren regional, plin de navetisti. După Granollers, destul de aproape de Pirinei, trenul s-a mai sprintenit chiar dacă urcam. Pirineii, în estul lor, spre Mediterană, sunt pitici si vegetatia îsi face de cap. Adică coniferele se amestecă cu plopi, salcîmi si trestie. Am trecut muntii prin două tunele si am ajuns din nou pe malul mării la Holera, care e un orăsel de vis. Pe stînga muntii se opreau în gară si stîncile se amestecau cu măslini si case de vacantă. La 6 seara am ajuns la Perpignan, în Franta. Trenul a oprit, iar mie mi-au rămas privirile lipite de blocul de locuinte din spatele gării. Cine o sta la fereastra aia? m-am trezit întrebîndu-mă. Ce-o face? Ce dorinte o avea? Ce sperante în orăselul ăsta mic? Cine o fi el sau ea? Poate o fi plecat în Canada. Poate o fi murit ieri de infarct. Poate. De fapt ce mare brînză e că am venit din Canada pînă aici, pînă în fata ferestrei lui? Nu, nu e nici una. Mai bine zis nimic în viata asta nu e o mare brînză. Noroc că trenul a plecat si asa am reusit să ies din starea în care mă adusese înserarea într-un loc în care anonimatul striveste totul. Am intrat în sudul Provence-ului printre vii si livezi de meri, sub un cer cenusiu. Am trecut prin Arles, acolo unde si-a trăit Van Gogh o parte din tristetile lui. Am trecut prin Tarascon, orasul lui Tantarin eroul lui Alphonse Daudet. Se înnoptase cînd am ajuns în gară la Avignon. Am coborît curios să văd dacă mirosul de lavandă, floarea Provence-ului, se simte pînă si acolo. Nu, nu se simtea. Am simtit în schimb că mi se taie picioarele cînd am constatat că, desi era doar 8 seara, gara era moartă si că după ce pe cei cîtiva călători coborîti îi luaseră cei ce-i asteptau, n-a mai rămas acolo nici o altă tipenie de om. Nu autobuze, nu metrou, nu taxi-uri. Harta gării nu avea însemnată pozitia unde mă aflam. Am luat-o la picior pe străzile pustii, pe directia pe care bănuiam că s-ar afla hotelul. In final singurul taxi ce m-a ajuns pe drum m-a lăsat la poarta hotelului, amenajat într-un han de odinioară. Poarta era încuiată si după ce am fost admis cumva, am dat cu ochii de o cameră de cel mult două stele mici. A
m fumat o tigară în fata usii sub luna plină, cu dorul după Barcelona mea plină de frumuseti, de pui fripti si de babe puse pe sotii.

Viorel Neacsu / Toronto





Viorel Neacsu    5/13/2009


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian