Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Sentimentul românesc al fiintei



Constantin Noica a propus si a impus o sintagmă definitorie pentru situarea noastră în lume: „sentimentul românesc al fiintei”.
Dacă există un astfel de sentiment, cu sigurantă că noi nu suntem singuri pe lume si atunci există si un sentiment francez al fiintei, unul american, altul german, altul congolez si asa mai departe. E ceea ce, de altfel, replica si Emil Cioran, la lansarea în lume a sintagmei lui Constantin Noica.
Există pentru fiecare natiune o specificitate, o diferentă specifică, mărci de identitate. Mărci care vin din istorie, care nu s-au născut peste noapte, care duc cu ele si bucuria si tristetea si iubirea si ura si victoriile si înfrângerile.
Dar noi, cum ar spune Nichita Stănescu, avem si o patrie de pământ si o patrie de cuvinte, care n-au fost întotdeauna coincidente. Dacă patria noastră de cuvinte a câstigat mereu în teritoriile sale, cu îmbogătiri si renuntări, ca o vitregie a soartei, patria noastră de pământ a fost într-o continuă zbatere, cu frământări, cu cresteri si descreste, cu rotunjiri entuziaste, cu ciuntiri sângeroase.
Din astfel de trăiri nu se putea naste decât o dimensiune care ne-a marcat „sentimentul românesc al fiintei”: unitatea de neam si de limbă.
Nu am ales ce să ne nastem. Ne-am născut fiecare dintr-un dat al sortii, trebuind să ducem apoi toată viata dulcea povară a destinului. Puteam să ne nastem francezi sau amricani sau ce vreti. Dar fiindcă ne-am născut români, avem în noi o mostenire, pe care o percepem pe măsură ce ne dezmeticim în lumea în care trăim. O lume care nu e întotdeauna bună, în care nu ne simtim în largul nostru si poate de care nu suntem multumiti. Si uneori ne luăm lumea în cap, dar luăm cu noi totul. Putem să ne schimbăm cetătenia, la un moment dat, dar nu putem rămâne, în adâncul fiintei, decât ceea ce am fost în clipa nasterii – români. E imposibilă extintia acestei dimensiuni. Nu-i vedeti pe cei supărati pe viată că, în luptă cu supravietuirea si mai binele, acolo unde ajung, nu se poartă decât tot ca români. Că mănâncă ce au mâncat acasă, că le e dor de ce au lăsat acasă, că se întorc pentru o
sticlă de tuică, pentru o oală de sarmale, pentru niste cârnati de casă sau niste slănină afumată?
Am stat o vreme în Statele Unite ale Americii. Pentru că nu întâlneam români, pentru că nu mă regăseam în patria mea de cuvinte, oricât de afon eram, îmi cântam cu voce tare, ca să aud limba română. Pentru că ne e dor nu doar de tară, de ceea ce e de acasă, ne e dor si de limba română atunci când trebuie să vorbim în alte limbi.
Exodul ultimilor ani nu vine din neiubirea fată de neam si tară, ci din nevoile celor care conducând, dându-si măsura incapacitătii lor de a fi reprezentativi si jertfelnici pentru neam si tară, i-au uitat pe cei multi, îndată ce si-au pus votul în urnă. Cei care pleacă nu pleacă de voie bună, ci de nevoie. Dar nu sunt, prin aceasta, mai putini români, nici când fac bine, nici când fac rău. Iar cei care ne judecă, nu ne judecă individual, ci în întregul nostru identitar. Din păcate, dacă cineva a făcut un bine, în largul lumii, mai degrabă se spune că acesta a fost făcut de X, dar dacă cineva face un rău, atunci se spune repede, un român. Ducem mai repede cu noi eticheta răului decât a binelui..
Poate sunt momente în viata fiecăruia când nemultumirile sunt mai mari decât satisfactiile, când împlinirile sunt mai putine decât esecurile. Poti fi supărat pe soartă, poti fi supărat, dar nu-ti poti urî mama, nu-ti poti urî tara. Sunt momente în care tara are nevoie de tine mai mult decât de obicei, îti cere sacrificii, eforturi în plus.
Tara nu poate fi urâtă, părintii nu pot fi negati.
Poate că uneori ne rămâne datoare, poate că , de cele mai multe ori, îi rămânem noi datori.
Eu cred în specificul national. Dar nu suntem mai buni sau mai răi decât altii. Avem si noi genii, avem si noi criminali, suntem si noi, cum spunea Ion Barbu, „la mijloc de rău si bun”.
„Noi suntem români” – nu e o simplă sintagmă a unei realităti geografice, istorice, ci si expresia orgoliului, a mândriei, a distinctiei.
Avem un specific national care rezidă din traditiile noastre, din cultura noastră, din faptele noastre din istorie. Cu bune si cu rele, mai inspirate sau mai putin inspirate, mai eficiente sau mai dezastruoase, mai păguboase sau mai benefice.
Chiar dacă apartinem unei « culturi mici”, această cultură i-a dat pe Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Vasile Pîrvan, Lucian Blaga, George Enescu, Brâncusi, Constantin Noica, Nichita Stănescu si, desigur, lista poate continua. Ei dau specificul national, sentimentul românesc al fiintei. Pentru că opera lor este pătrunsă în toate fibrele de tot ceea ce ne este specific, national.
Percem această realitate noi, din interior, dar o percep si altii, care au alt sentiment al fiintei decât noi.
„Sentimentul românesc al fiintei” include în substanta sa si patriotismul, nationalismul. Când îti exprimi cu tărie identitatea, faptul nu se îndreaptă împotriva altor ientităti nationale.
Patriotismul merge azi, în plină criză economică, până la îndemnul de a cumpăra doar bunuri românesti. Ca să salvăm economia, natiunea, „sentimentul românesc al fiintei”.
Nu trebuie cerut nimănuia voie ca să fim români. Suntem români. Si punctum.
Cât de cunoscut este în lume „sentimentul românesc al fiintei”, cât vor altii să-l cunoască sau să-l recunoască?
Se spune despre românii stabiliti prin lume, că nu sunt uniti, că nu sunt ca polonezii sau ca ungurii. Poate că este si o undă de adevăr. Dar e adevărul unor români care au plecat din tară sub presiunea unui regim odios, iar dincolo nu se puteau dezbăra de suspiciune si neîncredere. Încă se mai temeau de pedeapsa ruperii de tară. Dar azi, când românii ajunsi prin cele străinătături, îsi fac biserici, scoli, nu o fac tot dintr-un sentiment românesc al fiintei? Din nevoia de conservare a acestuia?








Nicolae Băciutz    11/20/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian