Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


PARFUMUL AMINTIRILOR DE VACANTA


(Cand iti surade norocul)

Am calatorit sau mi-am petrecut multe vacante fie in Romania, fie in multe alte tari ale lumii. Multe amintiri imi coloreaza viata mea interioara. Am zis adeseori: Doamne, minunate sunt creatiile Tale. Minunata e si natura cea cu munti, si vai, si ape.... dar si natura unor oameni si harul ce Le-ai dat ca sa creeze si sa implineasca si ei insisi alese frumuseti! Nu stiu catre care sa imi indrept mai intai gandul, dar stiu ca unele au ceva special, un anume parfum, o anume dulceata, o anume chemare duioasa, ceva ce nu seamana cu toate frumusetile lumii, ceva cu care se identifica insasi fiinta ta, ceva rupt din tine. Acestea sunt amintile excursiilor si vacantelor din tara mama, din frumoasa Romanie, cea pe care Dumnezeu a alcatuit-o ca pe un manunchi de frumuseti si cu glas duios ce te cheama sa le vezi aevea sau in zarea amintirilor. La amintirea lor, e ceva ce scormone pe fundul sufletului si reinvie icoane ale locurilor si oamenilor la care departarea si dorul de ce era „al tau”, aduce un spor de frumusete. Aceste amintiri picura in suflet, asa cum picura sunetul talangilor turmelor de prin munti, sau ecoul buciumelor si tulnicelor departate de prin muntii Apuseni, mai ales la apus de soare, ori toaca manastirilor din dulcea Bucovina care rasuna limpede in aerul curat si inmiresmat, gata sa iti sparga pieptul de dorul de viata, ori...ori... ori...Si apoi, unde mai pui si intalnirile cu oamenii simpli si buni de la tara, multi din ei ramasi ca in timpurile stravechi invaluiti in aura intelepciunii, a bunului simt, al simplitatii si curateniei sufletesti contopindu-se cu natura. Dar mai peste tot, intalnirea cu oameni necunoscuti este o bucurie, caci la prima intalnire fiecare om isi arata partea lui cea mai buna si mai frumoasa, adeseori numai asa cum si-ar inchipui ca este. Partea mai umbrita o tinem fiecare mai in scrafunduri si iese de acolo in situatii mai deosebite. Asa dar, oameni si locuri ce au facut parte din sufletul tau, nu mai pot fi rupti din tine, ii porti peste tot, chiar daca inaintea ta se desfasoara cine stie cate alte minunatii ale lumii care te umplu de fiorii noutatii.
Colindand prin coclauri, intalnind imprejurari si oameni foarte diferiti, nu de putine ori se iveau si situatii neprevazute, sau chiar peripetii, unele mai nastrusnice decat altele, unele mai cu ghinion, altele, mai rar, dar totusi se intampla, si cu mult noroc, chiar legat in lant, asa cum mi s-a intamplat intr-o calatorie prin tara, cam spre sfarsitul anilor `60. Pe vremea aceea facusem o pasiune pentru Delta Dunarii. Scriitorul preferat pentru acea perioada devenise Sadoveanu, caci povestirile lui imi tineau vii interesul si dragostea pentru delta in timpul anului, pana ajungeam sa vad imaginile nu numai cu inchipuirea. In acea vara s-a intamplat sa fiu foarte suparata. Eram profesoara la Cluj si fusesem transferata fara voia mea, de la un liceu unde predam limba romana, la o scoala generala. Nu stiu care inspector a vrut sa plaseze acolo pe o protejata. Toate argumentele aduse ca sa motiveze transferul meu, nu mi-au alinat adanca suparare. Ca e in interesul invatamantului, ca e scoala de protocol, ca e in inima Clujului, vestita scoala „Bob”, ca acolo sunt copiii selectionati, ca acolo se afla crema copiilor si a profesorilor, ca si ei, inspectorii aveau copiii la aceasta scoala si ca transferul meu la aceasta scoala este un semn de apreciere pentru mine si cate si mai cate alte argumente, nu m-au linistit. Mie imi placea sa predau istoria literaturii romane si mi se taiase craca de sub picioare. Mi s-a spus ca trebuie sa pastrez mare secret asupra acestui transfer. Deci nu puteam sa intervin cumva, ca sa nu dezvalui cine stie ce dedesubturi. Nefericita, impreuna cu fiica mea, pe atunci sub 10 ani, ne-am facut bilete in circuit la CFR, clasa I, am colindat prin multe locuri in tara, am petrecut zile frumoase si la munte si la mare si pentru ca se apropia 1 septembrie, trebuia sa ma prezint la noua scoala. De suparata ce am fost pe inspectorii mei din invatamant, am incercat sa ma razvratesc in felul meu. In loc sa iau drumul spre casa, am plecat in Delta, cu gand sa ma prezint la scoala doar cand incepe anul scolar, adica la 15 septembrie.
De la Eforie Sud, ne-am urcat intr-un tren ce mergea la Tulcea. Mai tot vagonul de clasa I era gol. Totusi, in compartimentul nostru a intrat un barbat, cam intre doua varste. Ca sa treaca timpul ceva mai usor, incearca sa intre in conversatie cu mine, socializarea, cum ar zice canadienii. De felul meu sunt o fire comunicativa si deschisa, dar atunci eram framantata si de gandul prezentarii la o scoala pe care nu o doream si la gandul razvratirii mele de a nu ma prezenta la timp la noua scoala, precum si la dificultatile pe care putea sa mi le creeze directorul scolii, om cu care nu puteam gasi unda de comunicare. Asa ca de-abia am scos cateva cuvinte. Mai completa fiica mea care se dadea in vant dupa conversatii cu „oameni mari”. Era cam pe inserate si trenul ajungea in Tulcea cand afara nu mai era nici o zare de lumina. Ne-a intrebat unde vom dormi in aceasta seara. Am dat din umeri. Credeam ca este ca pe litoral unde la gara te intampinau persoane care te intrebau daca nu ai nevoie de o camera. Dar trenul s-a oprit intr-o statie, si barbatul s-a ridicat ca sa coboare. Ne-a urat drum bun si a mai aruncat asa, o vorba, ca din intamplare, in timp ce mergea spre coborare: „Daca nu veti gasi unde sa dormiti (hotelurile erau atunci foarte aglomerate pentru ca erau putine), mergeti la seful statiei de gara din Tulcea si spuneti sa va ajute el.” In timp ce trenul se pusese iarasi in miscare, de pe peron ne mai arunca o vorba: „Spuneti-i ca veniti din partea lui Busila”. Am cazut iarasi pe ganduri macinata de nelinisti si ultimile cuvinte parca nici nu le-am mai auzit. Mi se pareau vorbe in vant, la propriu si la figurat.
Cand am ajuns in Tulcea era noapte neagra. Pe peron, nici tipenie de om. M-a trecut un fior de neliniste prin stomac. Incotro sa o iau acum? Fiica mea imi aminteste ce ne-a spus persoana din tren. Nu i-am retinut numele, daca m-ar fi intrebat cineva cum arata, nu puteam sa spun mai nimic. Nu-l invrednicisem nici macar cu o privire mai atenta. Noroc ca fiica mea l-a retinut. Dar ce noroc, caci de aici ni s-a tras un sir de alte intamplari norocoase legate intre ele in mod cu totul rar, despre care iti vine sa-ti pui intrebarea: ”Chiar e posibil asa ceva?”
Cu inima cat un purice, cautam biroul sefului de gara. Am intrat inauntru, dar nu era nimeni. Am asteptat un timp, apoi am inceput sa dam tarcoale garii, poate gasim pe cineva care stie unde ar putea fi seful statiei CFR. Am gasit un barbat, nu era imbracat in uniforma de ceferist. L-am intrebat: ”Stiti cumva unde este seful statiei de gara Tulcea?”. „Daca v-as spune ca sunt eu, ce ati mai zice?” „Am zice mai intai un ‚buna seara’ si apoi i-am spune de ce il cautam.” Bine, atunci veniti la mine in birou”. I-am spus ca venim din partea domnului Busila si ca il cautam pentru a-i cere ajutor. „Suntem in vacanta si dorim sa stam o saptamana in Delta si nu stim cum sa ajungem acolo si in seara asta nu avem unde sa dormim.” Cand am pomenit numele Busila, am bagat de seama ca fata i s-a luminat. A inceput sa vorbeasca cu mine ca si cand as fi fost o personalitate. Ba mai mult, pe masura ce vorbea, se contura ideea ca ma credea de-a CFR-ului. Convingerea a venit cand mi s-a adresat: „Doamna inginer, in privinta dormitului nu este nici o problema, stiti ca avem camera oficiala. V-o oferim, dar numai noaptea aceasta, fiindca de maine vine un inspector de la Bucuresti si va sta o saptamana. Problema este alta. De aici nu sunt curse in Delta. Dar sa vorbim cu capitanul portului sa vedem ce poate face el”. Am iesit din biroul lui si am intrat in biroul capitanului. Cand seful de gara i-a spus ce dorim de la el, acesta, auzind numele celui care ne-a trimis, asumandu-si un risc, nu tocmai de ici de colo, ne spune: „Maine la ora 6 dimineata, va pleca de aici un voporas de lux cu o delegatie din Germania care ne viziteaza tara. Am sa va dau in primire capitanului de vas care o sa va ia in grija si o sa va ajute sa va aranjati in delta. Vasul se va intoarce in cursul zilei si D-voastra veti ramane in Delta cat doriti. Va veti intoarce cu mijloacele cu care vin si localnicii. Sa nu uitati ca aceasta calatorie o veti face strict secret”. Uitandu-se la seful de gara si cercetandu-ma din ochi, a adaugat:” Daca se va intampla ceva, cred ca d-l Busila va interveni pentru noi”. Multumesc de-a dreptul fericita si dau sa platesc biletele de calatorie. „Nu aveti ce sa platiti, totul este organizat pentru delegatia din Germania. Calatoria este gratuita. „Ce noroc !” am zis in gandul meu. Punga dascalilor a fost intotdeauna subtire, acum era si sfarsit de vacanta, bani nu mai primisem cam de doua luni, asa ca mi-am zis: ”Inca un noroc pe mine”. A chemat capitanul vasului si i-a spus ce are de facut. Capitanul vasului era un barbat frumos, atletic, cam pe la 40 de ani. Avea o fata surazatoare care te indemna sa crezi ca e un om fericit. Ne-a asigurat cu toata seriozitatea ca stie ce are de facut si ca la intoarcere ii voi spune cat de bine si-a indeplinit sarcina. „Inca un pas promitator”, mi-am zis, probabil ca si aici isi va face simtita prezenta acel noroc ce mi-a zambit de cateva ori de cand am ajuns in Tulcea si am pomenit numele Busila. Numele asta parca este un fel de „Sesam, deschide-te!” Am multumit, dar nu exploziv, cum imi era impulsul interior, ci retinut si distins cum se cuvenea noului rang cu care eram investita. Si trimit un gand fara raspuns: ”Cine este acest Busila? Cum ar trebui sa ma port ca sa fiu la inaltimea atentiei ce mi se acordata?” Afara ne astepta un ceferist. Seful de gara ne-a dat in primire: ”Du-o pe doamna inginer cu copilul, la camera oficiala”, si i-a mai spus sa aiba deosebita grija de noi, fiindca suntem oaspeti „inalti”. Cand sa ne aplecam sa ne luam bagajele, amandoi au sarit in sus ca arsi: ”Se poate sa duceti d-voastra bagajele?’ Le-a smuls CFR-istul din locul lor si am plecat. Era ceva distanta de strabatut si mai mult printre sine. Fiica-mea, ca orice copil curios, imi punea intrebari din domeniul cailor ferate. M-a trecut un fior: ”Pana aici mi-a fost norocul, mi-am zis. Acum ma dau de gol, tocmai cand nu ma asteptam.” Pana sa caut eu un raspuns, CFR-istul i se adreseaza plin de respect:”Mama D-voastra are acum idei mari in cap si nu trebuie sa o intrerupem. Iti voi raspunde eu. Intreba-ma pe mine”. Usurata, mi-a venit apoi sa rad, dar m-am abtinut din cauza rolului pe care il jucam. Mi-am amintit ca nici taranii din satul meu, asemenea acestui ceferist, probabil provenit si el nu demult din patura taraneasca, nu puteau folosi cu usurinta formele de politete ale pronumelui personal. Cand doreau sa fie respectuosi, incepeau cu o forma de politete, dar chiar in cursul aceleasi fraze il schimbau, ca in gluma aceea destul de cunoscuta: „Doamna, al dumitale este cainele care se tine dupa tine?”
Am ajuns la camera de oaspeti. Ne-a intampinat o alta persoana. Luase la cunostinta ce fel de oaspeti avea si nu stia cum sa se poarte mai atent. Trebuia sa ii dau niste date ca sa ne treca intr-un registru. Cand imi punea intrebari la care nu stiam ce raspuns sa dau, aratam ca sunt preocupata ba de bagaj, ba de copil. Atunci mi-a sarit el in ajutor: ”Dar ce va mai deranjez eu cu intrebarile, doar mi-a spus d-l sef de gara.” Cand sa platesc, suma era 6 lei. La hotel, cea mai modesta camera era cam 100 de lei. Mi-am zis: „Alt noroc”.
Ne-am culcat frante de oboseala si am fi dormit duse pana soarele s-ar fi inaltat bine pe cer, dar am fost sculate si apoi asteptate de ceferistul din ajun, ca sa ne duca iarasi de unde ne-a luat.
Ne-a luat in primire capitanul vasului. Cand am intrat, mi s-a taiat rasuflarea. Vasul, vopsit proaspat in alb stralucitor si tapetat cu catifea rosie, parea a fi nou, era atat de frumos, curat si atat de elegant, incat mi s-a parut ca visez. De oaspetii germani se ocupau ghizii si ospatarii. Capitanul nu s-a deslipit de noi. La bar, ce de bunatati! Nu le auzisem nici de nume. Mancaruri rafinate, bauturi alese, fel de fel de tigari, toate gratuit si la deplina discretie. Capitanul a trebuit sa ne aduca dupa gustul lui, fiindca nu stiam ce sa cer. Nici la bauturi nu ma pricepeam, nici la tigari. Pe vremea aceea era un lux sa fumezi tigari „Snagov”. Inca nu se instalase furia Kent-urilor. Si iarasi am zis in gand: „Ce noroc pe mine! Cine o fi Busila? Chiar de l-as vedea acum inaintea ochilor, nu cred ca il mai recunosc.” Dar toate aceste ganduri au intrat undeva in strafunduri si m-am lasat fermecata de frumusetile deltei in zori de ziua. Capitanul era nedezlipit de noi. Vorbeam de una alta, dar mai ales de frumusetile ce se perindau inaintea ochilor. Deodata il aud spunand: ”D-voastra aveti un vocabular si o imaginatie cum nu am mai intalnit pana acum la alti ingineri. Cate versuri stiti! Am mai auzit pe la ceva artisti, dar nu la ingineri, dar parca nimeni nu s-a bucurat vazand aceste frumuseti, asa cum va bucurati d-voastra. Sunteti un om deosebit. Am vorbit cu omul meu ca sa va aranjeze cat mai bine. Noi mergem numai pana la Mila 23. Ne oprim la cherhanale. Pe malul celalalt al Dunarii este o familie care o sa va asigure tot ce va trebuie.” Si a zis numele familiei pe care l-a rostit intr-un mod deosebit, dar care mie nu mi-a spus nimic. „Mi-ar pare rau – a continuat el - sa nu va pot fi de folos si la intoarcere. Eu nu am mai intalnit un om ca d-voastra, care sa traiasca asa de intens bucuria de a privi delta. Am acum in minte un plan. Peste o saptamana am sa vin sa va iau tot eu cu acelas vas. Ii multumesc si zic in gandul meu:”Alta fata a norocului?, Asta nici ca e de ici de colo”. Si capitanul imi stabileste ziua si locul de intalnire. Ne luam ramas bun deplin intelesi asupra urmatoarei intalniri. Ne ia in primire omul lui, ne suie intr-o barca si trecem Dunarea. Dau sa platesc. „Se poate? Domnul captam mi-a zis sa am grija de D-voastra ca de ochii din cap”. In gandul neu: ”Norocul asta, vad ca are codita cam lunga. Da-i doamne sanatate lui Busila!” Imi spune numele familiei unde trebuia sa stam in gazda si imi spune cate ceva despre ei. Nu ma interesa subiectul, vorbea despre fiul lor, mare sportiv si absorbita de ceea ce vedeam, traiam intens in lumea mea. Am facut cunostinta cu familia unde aveam sa stam o saptamana. Mi s-au parut niste oameni obisnuiti, asa cum sunt familiile de lipoveni din delta. ”De ce mi i-o fi prezentat ca pe cineva deosebit ?”, ma intrebam eu. Am schimbat cateva vorbe, am mancat mancare specifica locului si i-am rugat sa imi recomande pe cineva care ne-ar putea inchiria o barca pe o saptamana, dar si sa ne conduca in delta. „Nu-i nevoie, imi spun ei bucurosi. In seara asta vine baiatul nostru acasa. El este sportiv si trebuie sa faca antrenament in fiecare zi, asa ca veti merge cu el.” Mai, zic eu in gand, ce sa fie asta? Unde se va intoarce norocul cu spatele la noi? Doamne, daca se va rasturna barca cu noi pe Dunare umbland toata ziua de colo-colo? Si cu oarecare indoiala in suflet ii intreb pe parinti daca ma pot increde in fiul lor, in ceea ce priveste manuirea barcii. „Sigur, mi-au spus ei cu neprefacuta modestie, nu ati auzit de Ivan Pataichin? El e fiul nostru”. Auzisem eu ceva, dar imi intrase pe o ureche si imi iesise pe alta. Acum faceam eforturi sa imi amintesc, fiindca sportul nu era un domeniu prea apropiat mie.
A venit in aceeasi seara si fiul lor acasa. Modest, mai mult tacut, nu arata nimic din stralucirea unui sportiv ajuns numarul unu in lume in sportul sau. Toata saptamana am mers cu barca pe Dunare. Am plutit intre vis si realitate, am trait din plin minunile de frumuseti ale deltei. Ivan isi vedea de antrenamentele lui, tenace, ambitios, facand eforturi mari si mereu tacand. Eu, nestingherita, traiam acest miracol al naturii. Urmaream plutirea lenta a plaurilor de la care nu imi puteam lua ochii pana cand nu dispareau din raza mea de vedere, admiram forme atat de diferite, chiar curioase uneori ale copacilor aplecati spre ape, tresaream la zborul sagetat al pasarilor surprinse de prezenta noastra, priveam luciul apei, vegetatia deltei, zborul planat al pasarilor cautandu-si mancarea. Atat de felurite pasari si atat de felurite sunete scoase din gusulitele lor, atat de diferite comportamente simtind primejdia apropierii omului...Admiram ascunzatorile unor vizuini, maiestria cu care unele pasari isi faceau cuibul, uneor chiar in leganarea plantelor mai inalte crescute in apa, sau pe crengile unor copaci aplecati spre apa. Largul zarii te facea sa crezi ca si tu esti gata sa-ti iei zborul. Clipocitul vaslelor parca era o muzica ritmata pe fondul careia se auzeau solistii, pasarile deltei, sau cate un salut al altui pescar. Mirosul specific deltei, stropii de apa ce te racoreau, ritmul usor leganat al barcii, miscarea valurita a apei, toate te trimiteau intr-o lume pe care desi, o vedeai cu ochii, ti se parea totusi ca e un vis. Tablourile naturii se schimbau repede, intr-o succesiune care nu iti dadea ragaz sa rasufli. Uneori mergeam pe canale mici, intortocheate ale caror frumuseti te rascoleau. Vedeam in fiecare zi rasaritul si apusul soarelui. Rasaritul parca ma incarca de energie, apusurile ma fascinau si imi dadeau un fel de betie ca dupa o cupa de usor alcool. Nici unul nu semana cu altul, caci nici peisajul nu era acelasi. Toate astea iti dadeau senzatia ca esti puternic si ca esti gata sa zbori si tu. Era o iesire din timp si spatiu, intr-o lume despre care nu mai stiai daca e adevarata sau e vis. Aveam presimtirea ca nu voi mai gusta din aceste frumuseti (si asa a si fost) si ma batea gandul cum sa fac sa mai aman putin plecarea. Dar cum si ce e frumos are un sfarsit, poate ca il simtim trecand mai repede ca altele. Si ziua plecarii a sosit in chip nemilos.
Profesia de dascal facuse din mine un om constiincios si imi placea sa imi tin cuvantul dat. Stiam ca trebuie sa vina vaporul sa ne ia, dar acum, imi luase Dumnezeu mintile si nu am putut sa ma desprind de delta, asa, ca intr-o facatura. Am zis ca nu vom mai pleca cu vaporul. Vom mai sta in delta inca o saptamana. In ziua cand era hotarata plecarea, vaporul a sosit asa cum a fost intelegerea, dar noi eram departe dusi pe Dunare. Spre seara, numai ce vad in departare o barca din care primeam semne disperate. Ne-am apropiat, si ce sa vad. Pe noi ne cauta. Capitanul trimisese dupa noi. In graba mare am plecat acasa, ne-am facut bagajele trap-saltat, am achitat obligatiile, tot un mai nimic si fuga la vapor. Capitanul era foarte ingrijorat. L-am auzit spunand: ”Ne va prinde noaptea pe drum si vasul nu are lumini de noapte pentru a marca pozita”. Nu mi-a reprosat nimic, dar tacerea lui a fost o mustrare mai dureroasa decat toate cuvintele. Imi venea sa–i spun: „ Ziceti-mi ceva, certati-ma intr-un fel sau altul, ca sa pot sa ma eliberez de aceasta apasare a vinei ce o port.” Mi-am cerut scuze si el politicos mi-a raspuns ca nu trebuie sa ma mahnesc atat, fiindca el se va descurca. Ba mai mult, ca sa imi faca o surpriza placuta, imi spune ca mi-a pregatit o mare sacosa cu peste congelat, nisetru, morun, icre negre... Dar mai are inca o surpriza, a adus pe vapor si pe un inginer CFR-ist, ca sa am o mai buna companie. Si mi-l prezinta. Era poate si trecut de 60 de ani. „Batran” , asa gandeam atunci despre aceasta varsta. Mi-am zis in gand: „Stiu acum cine ocupa camera de oaspeti. Deci acolo nu mai putem dormi. Daca ajungem noaptea, incotro o vom lua? Pana aici mi-a fost norocul”. Ca sa se incheie miracolul deltei, mi-a fost harazit sa vad un apus de soare parca mai frumos decat tot ce vazusem. Companionul meu, incerca sa discute cu mine probleme de specialitate, cate ceva din domeniul CFR-ului. Nimerea mereu in gol, caci suceam vorba „ca la Ploiesti”. Eu ii dadeam inainte cu literatura, cu descrierile, cu imaginile artistice, cu versuri si uneori chiar fredonam cate un crampei de melodie. Vazand ca nu se lipeste vorba, l-am auzit spunand:” Dar ce batran prost mai sunt! cum sa discutati cu mine pe teme de cai ferate. D-voastra sunteti mult mai tanara decat mine si cred ca toate aceste probleme le aveti la degetul cel mic si va uitati la mine cu condescendenta. Va promit ca nu mai deschid gura pentru asemenea subiecte. Ma las si eu furat de vraja peisajului si va insotesc pe calea imaginatiei debordante pe care o aveti.” „E inepuizabila, sare repede si capitanul, care acum era langa noi. Cred ca daca am face un concurs pentru cine are o idee mai originala, nu ar putea fi combatuta. Vreti o demonstratie?” Se adreseaza inginerului. Doamna inginer, se adreseaza mie, puteri sa ne spuneti pe loc o idee care sa ilustreze imaginatia D-voastra, si pe care sa o spuneti spontan, fara sa va ganditi prea mult, adica imediat ce am incetat eu? „ Da , ii raspund. Imi imaginez ca in aceasta noapte, fiica mea si cu mine vom dormi pe aceast vas si vom simti mirosul apei, leganarea valurilor, vom privi cerul, luminile orasului, umbrele oamenilor mergand la rosturile lor. Imi imaginez ca patul va fi sub nivelul apei si ca pe hublou vom vedea apa valurind. Leganarea usoara a vaporului imi va aminti de Eminescu (si recit cateva versuri din „Luceafarul”). Ma va trimite gandul la marile calatorii in jurul lumii. Mi s-ar parea ca vad intinsul nesfarsit al apelor oceanelor, ca am plecat pe calea apelor ca sa vad lumea cea larga, as simti bucuria revederii pamantului...Apoi am creat un viu dialog cu alti calatori ce inconjurau Pamantul in acelasi vas cu mine. Si tot depanam firul imaginatiei... Forta tineretii dadea melodie cuvintelor si inflacarare ochilor. Mainile parca povesteau si ele. Ei ma ascultau cu incantare. Cand am terminat, capitanul a sarit cu vorba: ”Ce v-am spus, ati vazut?” Inginerul a adaugat apoi: „ Crezi ca nu ai putea sa ii oferi o astfel de noapte pe acest splendid vas?” „E riscant, dar pentru doamna inginer risc”. Si in noaptea aceea, in loc sa umblam in nestire prin Tulcea, fiindca nu stiam unde vom putea gasi o gazduire, am avut o noapte rarisima. Capitanul ne-a dus pe furis intr-o cabina din care vedeam si auzeam clipocind apa prin hublou mai sus de capetele noastre. In rest, totul a fost asa cum descrisesem, poate ca si mai frumos, fiindca acum fantezia era libera. A doua zi de dimineata, a venit capitanul si ne-a scos, ne-a dat in primire sefului de gara. A sosit si inginerul si am inceput sa ne-am depanat impresiile. Inginerul ne invita pe toti sa luam masa la un restaurant in prejma garii. Acolo, voie buna pe noi de ziceai ca lumea toata e a noastra. Vorbind despre cum a fost in delta, reveneau mereu cuvinte admirative despre imaginatia mea. Inginerul ii spune sefului de gara: ”Vreti sa va faca o demonstratie pe loc? Doamna inginer, se adreseaza el mie, puteti sa ne spuneti ceva care sa fie mai iesit din comun? ”Da, zic eu, acum pe loc. Iata ce va poate amuza si chiar surprinde: Nu sunt inginer, nu vin din Bucuresti si nu stiu nimic despre d-l Busila. Dar nu am apucat sa inchid bine gura, ca i-am vazut sarind in sus si zicand: „Cum, cum, ce spuneti? Luati-ne mai usor. ”Da, am continuat eu vazandu-i uluiti, am avut o vacanta ca de vis, cu mai nimic cheltuiala, in care norocul a fost de parea noastra, dar mai ales pentru ca am pomenit cuvantul fermecat BUSILA, caruia ii ramanem indatorate si ii inchinam cele mai frumoase ganduri si multumiri, precum si celorlalti care ne-au ajutat. De la Cluj sau din alte colturi ale tarii sau ale lumii, va vom trimite ilustrate din cand in cand, ca semn de multumire si de pretuire pentru aceasta excursie iesita din comun si pentru increderea pe care mi-ati acordat-o. Aceste intamplari, oameni si locuri, le vom pastra sub pleoape si in suflet pentru tot restul vietii. Candva, poate voi incerca sa scriu macar cateva randuri despre aceste intamplari mai neobisnuite, desi stiu ca niciodata acestea nu vor putea fi la inaltimea frumusetilor acestor zile.”
Le-am povestit apoi cu de-amanuntul tot firul intamplarii. Atunci s-a pornit veselia si mai mare. „Acum, le spun eu, norocul acestor zile s-a incheiat aici si va multumim. Puteti sa va mandriti ca ati adus cu adevarat FERICIREA in sufletele noastre pe timp de o saptamana, caci un sejur ca acesta este irepetabil si inegalabil”. Dar sare inginerul: „Nu, mai putem sa va prelungim norocul putin. Ca sa luati trenul spre Cluj, trebuie sa ajungeti la Galati. Pana acolo trebuie sa mergeti de la Tulcea cu vaporul. Cu vaporul asta merg si eu ca sa ajung la Bucuresti. Asa ca am sa va cumpar eu biletele pentru vapor si sa va asigur masa pana la Cluj.” (Pe vremea aceea, chiar si mancarea de drum insemna ceva mai mult decat in zilele noastre).
Pe rand, ne-am luat ramas bun de la toti, parca ar fi fost prietenii mei de-o viata. Sefului de gara i-am trimis din cand in cand cate o ilustrata si cand mi s-a mai intamplat sa ma reped prin acele locuri, l-am vizitat. Acum, fie ca ei sunt pensionari, fie ca s-au dus in lumea umbrelor, pentru mine ei traiesc intr-o amintire care va dainui cat si mine, chiar daca despre Busila niciodata nu am aflat cine a fost si nu i-am mai putut reconstitui trasaturile fetei. De-a lungul timpului, eu i-am imprumutat o fata plina de lumina.
Norocul acelor zile s-a mai prelungit putin si dupa ce am ajuns acasa si apoi s-a pierdut in volbura intamplarilor. Cand m-am prezentat la noua scoala, directorul a inceput sa fumege. Ii tremura barbia de supare.” Cum, sunteti numita aici?” Ii arat hartia. „Ati stiut din luna martie si mie nu mi-ati spus? Macar sa va fi prezentat la 1 septembrie, atunci mai puteam face ceva.” Nu am inteles ce voia sa spuna, dar femeia de serviciu a scolii, lelea Ileana, ma cunostea bine, caci am avut-o eleva la liceu pe fiica ei, mi-a soptit: ”Bine ati facut ca ati venit mai tarziu. Directorul are o nepoata, profesoara de romana la Gilau si i-au promis inspectorii ca o muta aici in toamna asta. Directorul trebuia sa iasa la pensie, dar a mai stat anul acesta ca sa-si poata aranja nepoata, si dumneata i-ai dat planurile peste cap. Daca veneai de la 1 septembrie s-ar fi putut sa te arunce cine stie pe unde, fiindca ti s-a ocupat catedra de la liceu”. In acea perioada, lele Ileana mi-a fost de mult ajutor, a fost ca o prelungire a norocului din vara. Cunostea toate miscarile din scoala. Avea o minte foarte buna, desi era nestiutoare de carte. In 1948, dupa reforma invatamantului, reusise sa ii pacaleasca si pe securistii care intrasera in scoala cu pas apasat si fete intunecoase sa schimbe icoalele de pe pereti cu potretele lui Stalin. Ea, fiind foarte bisericoasa, a durut-o sufletul sa dea icoanele jos, dar nu a avut incotro. Cu securitatea era lesne lucru sa patesti neasteptate mari nenorociri. Dar ea, jucand rolul taranului naiv, le-a jucat un mic renghi. A luat icoanele de pe pereti si le-a urcat in pod, dar nici pe Stalin nu l-a pus pe perete. Cand au venit securistii in control si au vazut disparitia portretele lui Stalin, cu voci inspaimantatoare au intrebat-o unde le-a dus. „Nu stiu eu nimica, a raspuns ea neclintita in linistea si aparent naivitatea ei, fiindca nu stiu carte, am fost „fomeie” saraca de la tara. Eu nu stiu cine este Stalin” Dupa insistente, securistii le-au gasit in podul scolii, un portret a lui Stalin si o icoana, si tot asa, asezati in rand. „De ce ai facut asta?” Am intrebat-o eu, mult mai tarziu. „Pai, tot a facut Stalin Seminarul si daca a a vrut sa se faca popa, atunci sa stea intre icoane.” Deci, ea stia mult mai multe decat arata, asa ca si in situatia mea, cu mintea ei buna, ea mi-a fost de mult ajutor.
Cu bateriile incarcate in Delta Dunarii, uneori si cu ajutorul lelei Ileana care ma mai informa despre lumea urzelilor directorului, am putut sa fac fata navalei de urgisire ce o pusese acesta pe mine, cu gandul de a ma inlatura de la catedra. Lele Ileana a fost ultimul noroc al acestei perioade. Asa ca, norocul s-a mai facut simtit si ulterior, fiindca eu am ramas acolo avand succese despre pe care nu mi le puteam face nici in inchipuire, iar directorul a plecat din scoala cam cu coada intre picioare.
Pe director si multe alte nedreptati sau neguri i-am uitat demult, dar zilele din Delta Dunarii, locurile si oamenii ce mi-au dat ajutor si mi-au aratat incredere, au ramas o pagina plina de lumina in viata mea. Adeseori, aceste zile au fost pentru mine un izvor de incredere in viata, un pilon pe care am putut sa cladesc ceva nou, chiar si atunci cand o ruina era la pamant.
In albumul sufletesc unde pastrez cele mai frumoase imagini, aceste zile, locuri si oameni, au un spatiu special si un parfum anume.





Elena Buica - Pickering    9/7/2003


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian