Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Înecati în feminin

Rodica Diaconu: De curînd ati publicat un volum de poezii intitulat
„Noaptea”. De ce noaptea? De ce nu ziua? Este "noaptea" un timp pentru
creatie?

Stefan Bălan: De ce noaptea? Este o întrebare fără răspuns: este
„Noaptea”, pur si simplu. De ce măr? Pentru că este, pur si simplu. Cum
spunea, oarecum abrupt, Borges: „Nu scriem cum si ce vrem ci cum si ce
putem”. Nu mi-am propus niciodată să scriu un volum despre noapte (cu sau
fără ghilimele). La un moment dat, însă, recitindu-mi poeziile, am
descoperit (nu fără surprindere), că noaptea este un centru nebănuit al
unui volum pe care m-am decis, în cele din urmă, să-l intitulez chiar asa:
„Noaptea”. Titlul traduce, desigur, o obsesie, or, cum ne-am putea explica
obsesiile? Dacă este un timp al creatiei? Da si nu. Mă trezesc aproape
zilnic la 3 sau 4 dimineata (sau, mai bine, noaptea) si scriu, dar
majoritatea poeziilor incluse în volum au fost scrise ziua. Altfel,
noaptea este transparenta în care, mai aproape sau mai departe, ceva se
petrece, ceva pîlpîie luminos. Într-un fel, este un fundal pentru tot ceea
ce este sau, mai bine, cu tot ceea ce este. Noaptea este un fel de a privi
totul sau de a privi un anumit lucru cu totul în fundal. Apoi,
apropiindu-ne de acel lucru pîlpîitor, ne dăm seama că are noapte în el,
că noaptea îi umple fiinta, că noaptea, într-un fel, este ca o substantă a
lumii pe suprafata căreia ceva, din cînd în cînd, se încreteste, ceva
înfloreste.

Rodica Diaconu: Nichita Stănescu spunea că poezia nu este lacrima, ci este
plînsul însusi, plînsul unui ochi neinventat care ar trebui să fie frumos
si fericit. Pentru dvs. ce înseamnă poezia? Stefan Bălan: Expresia lui
Nichita îi traduce idealismul. Nu este vorba de lacrimă ci de plîns, dar
nu de un plîns ci de plînsul însusi, care plîns nu este al unui ochi
oarecare ci al ochiului însusi, „neinventat” etc. Este o întoarcere
dintr-o natură secundă (lacrima) într-una primară si esentială (plînsul),
iar de aici într-una si mai curată si tot asa pînă la imposibilitate.
„Neinventat” are două întelesuri. Pe de o parte, ar putea însemna că nu
există, că n-a fost inventat încă. Pe de alta, însă, poate fi ceva în
sensul cuvintelor lui Parmenide, ceva ca „nenăscut”, adică nu care nu
există ci care există dar nu se supune principiilor „lumii simple” (cum ar
fi spus Nichita), nenăscut si care nu cunoaste moartea, adică absolut.
„Cele spuse despre fiinta absolută dovedesc limpede că aceasta e increată
(...) nenăscută fiind, aceasta e si nepieritoare, întreagă, neclintită si
fără capăt” (Parmenide). Această idealitate este un fir rosu care străbate
întreaga poezie a lui Nichita si poate fi resimtită, uneori, ca pe o lipsă
de apetit sau pur si simplu de preocupare pentru viata „reală”, viata
cotidiană. Accentul lui mai totdeauna cade pe o lume transfigurată, o lume
care ar fi trebuit să fie „dar n-a fost, n-a fost asa”.

La mine, poezia tinde la „viata reală” sau, mai corect, este o poezie pe
care eu as dori-o cît mai aproape de „viata adevărată”. În teorie, aceasta
este viata pe care mi-o doresc pentru poeziile mele dar, trebuie să
recunosc, volumul Noaptea nu oferă prea multe argumente în acest sens.
Desi nu vorbeste de o lume ideală, poezia cuprinsă în Noaptea este o
poezie de capăt sau capete, dacă pot spune asa, de margine (sau limită),
vorbind, de cele mai multe ori implicit, de pe marginea lucrurilor. Un
exemplu explicit ar fi Balustrada. Adunînd aceste poezii în volum, mi-am
dat seama de acest lucru si am trăit regretul de a nu fi scris o poezie
„de mijloc”, adică una diurnă, fizică si subiectivă deopotrivă, fără
graba, fără abruptitudinea metafizică din Noaptea. În acelasi timp,
această poezie a fost singurul loc din care am putut privi, din cînd în
cînd, cu coada ochiului, noaptea... totul. Al doilea si al treilea volum
de poezie (scrise în parte) se apropie mai mult de mijloc. Schimbîndu-mi
registrul de două sau trei ori, observ că apetitul meu pentru metafizică
rămîne acelasi doar că este consumat în inima sau, mă rog, mai înspre
inima acestei lumi.

Pentru mine, poezia este acest drum, această călătorie. Pe de o parte,
este un un fel de a „fixa” vreo senzatie în acul unei vers si de a mă
putea întoarce la ea, de a o putea retrăi; pe de alta, de a o căuta, găsi
si consuma. Niciodată nu voi insista îndeajuns: în scris, se petrec
lucruri care altfel, adică nescriind, nu ar avea loc. În acest sens,
poezia este un mod de a explora, de a scormoni după adevăruri, apoi de a
întîrzia asupra lor sau a le părăsi. Este o metodă. Este un mod de a
făptui: cuvîntul scriitorulului este fapta lui. De a făptui în primul rînd
asupra mea însumi...

Toate acestea ar putea da sentimentul unei voluntarităti exagerate, al
unui control pe care, în realitate, nu îl detin. În cele din urmă, sunt
nevoit să mărturisesc: poezia se-ntîmplă oricum, poezia nu este poezie
decît atunci cînd este poezie-pur-si-simplu sau poezie-orisicum. Poezia
are de a face mai degrabă cu subsolurile fiintei, cu obsesiile, (uneori,
pentru mine poezia functionînd ca exorcizare), si este greu, dacă nu
imposibil, de păstrat controlul atunci cînd scrii. Cu toate acestea,
încerc să tin ochii larg deschisi în somnul scrisului (din multe puncte de
vedere, asemăn starea în care scriu cu somnul; există o anumită supunere
care echivalează, paradoxal, cu o libertate totală) si să raportez si să
învăt ceea ce descopăr. Pentru că, în cele din urmă, scopul ultim sunt eu
însumi, este sufletul meu. Mai devreme sau mai tîrziu, totul se varsă în
ontologic: „căci e tot una a gîndi si a fi” – asta pentru că tot l-am
amintit pe Parmenides. Totusi, poezia mi-o ia uneori înainte, alteori în
cu totul altă directie, iar faptul că din cînd în cînd are o stranie lipsă
de efect terapeutic sau pur si simplu de ecou în viata personală îmi spune
multe atît despre relativa ei autonomie cît si despre fiintă, întotdeauna
mai adîncă decît credem.

Rodica Diaconu: Există în poeziile dvs. cîteva lucruri care revin aproape
obsesiv: "noaptea", "ploaia", "oglinda", "femeia". În volumul "Moartea si
busola", Borges afirmă un lucru interesant despre oglindă. Ea este
comparată cu copulatia si se spune despre ea că este abominabilă, deoarece
multiplică. Cum comentati ?

Stefan Bălan: Cu exceptia unei scurte si nefericite căsătorii (asta dacă
nu socotim a doua căsătorie, cea cu Maria Kodama, cu doar cîtva luni
înainte să moară), Borges si-a petrecut mare parte din viată alături de
mama sa (care avea să moară la 99 de ani, cînd Borges avea 76), într-o
legătură în parte mitologică, în parte de adictie. Dacă adăugăm si ideea
(cu ecou budist) după care viata-i iluzie („fiecare dimineată este iluzia
unui nou început”) si deci preferabilă este iesirea din samsara („as dori
să mor pe de-a-ntregul” iar, în altă parte, despre tatăl său: „Ai dorit să
mori pe de-a-ntregul” – „Tu quisiste morir enteramente”), nu-i de mirare
că actul copulatiei (chiar si simbolic, în adîncul oglinzii) este asociat
cu oroarea. Undeva, el scrie: „Bătrînetea, asa îi spun altii, poate fi
timpul fericirii noastre. Animalul este mort sau aproape...” Există la
Borges un fel de virginitate esentială care, după cum îl citesti, te poate
sîcîi prin naivitate fată de realitate sau îti poate înfătisa peisaje pe
care altfel nu le-ai vedea niciodată. Borges avea visul lumii invizibile,
posibile, virtuale, de fapt o lume primară, esentială, tare, a ideilor
platonice si la care raporta totul în permanentă. În textele lui, prin
puterea rîvnei si a visării vreunui personaj (sau doar prin forta unei
gratii nemiloase), această lume esentială se poate actualiza. Or, cînd se
actualizează, această lume trădează natura secundă, de clonă, a lumii de
zi cu zi, lipsa de vlagă esentială, vacuitatea ei, de unde caracterul de
umbră si de cosmar al eruptiei fabuloase... În multe din textele lui,
irumperea lumii ideale în viată sfîrseste în catastrofă; în fata
lucrurilor „pe care nici un muritor nu este suficient de vrednic ca să le
contemple” înfloreste „oroarea sacră” în fata cărora oamenii orbesc sau
sunt mînati ocult către inevitabila anihilare... Astfel, pentru el,
oglinda este un loc de întîlnire între cele două lumi, un fel de poartă
prin care riscă să se reverse adevărul aglomerat al unei lumi fabuloase.
Pentru mine, oglinda functionează cu totul altfel si mai simplu. Pe
peretele scorojit al unei camere la mare, a da cu ochii brusc de o oglindă
care dă afară este o revelatie a lumii. Există ceva foarte intim legat de
oglindă, este ca si cum te-ai aseza într-un bar într-un colt si ai privi
fără ca să te observe nimeni. Injectează instantaneu o completă relaxare,
o abandonare care altfel ar fi foarte greu de găsit: esti incognito.
Revenind la o altă discutie pe care am avut-o, nu mai ai o persona.
Acesta-i un aspect important pentru mine: privirea devine brusc
neintentionată, nedirectionată, ingenuă. De aici al doilea aspect: lumea
apare necolorată de propriile mele nevoi sau dorinti, lumea pare
asa-cum-este-ea. (Fireste, acest lucru de care vorbesc, privit din afară,
este subiectiv la extrem, este practic un punct imposibil de apărat într-o
dezbatere. Eu doar încerc să explic ceea ce cuvîntul oglindă înseamnă
pentru mine, să-l traduc.) În fine, acestui lucru i se adaugă senzatia de
departe: pe perete, oglinda decupează un dreptunghi în care copacii
fosnesc fără sunet, în care trec avioane încete sau în care, ca să revin
la una dintre figurile des folosite în Noaptea, o femeie trece strada.
Este nu atît o oglindă cît o fereastră prin care privesc (ca printr-un
ochean) fără ca să fiu privit (poate cel mai bun exemplu este Perdeaua, în
care oglinda si fereastra sunt una). Pentru mine, oglinda este o bresă, un
prag în care lumea-asa-cum-este întîlneste subiectivitatea mea, uneori
producînd un soi de tandrete dureroasă, o tandrete nostalgică. Esti si nu
esti în lume: „si deodată / linistea / mirosul cîmpiei / din camera /
bunicului meu tînăr / dimineata / tremură în oglindă / mă odihnesc în cele
/ ce nu mă prevestesc" (24 august 1927). Tremurul lumii-n oglindă îi arată
fragilitatea. Apoi, există acest secret defajaz care mă duce cu gîndul la
Mahabharata, la momentul în care dansatoarea se opreste din dans... Rodica
Diaconu: Ce reprezintă femeia pentru dvs.? Este ea oare Graalul, asa cum
spunea Alexandru Paleologu într-un eseu despre filmul Călauza (Tarkovski)?
D-sa spunea că toată acea incursiune a călăuzei în Zonă a avut ca scop
descoperirea sau redescoperirea propriei femei. Stefan Bălan: Dacă-mi aduc
bine aminte, în Călăuza apar numai două femei (si o fată) si de fiecare
dată numai pentru scurt timp: pe una dintre ele (sotia), Călăuza
o-ndepărtează cu fermitate si, împotriva plînsului ei, pleacă în Zonă; pe
a doua – o frumoasă si elegantă frivolă care vroia să-l însotească – o
alungă sec cu cîteva cuvinte (cuvintele, în maniera unui Buńuel sau a unui
Goddard, sunt inaudibile). Concluzia la care ajunge dl. Paleologu este
foarte personală si n-o împărtăsesc, asta desi sunt de acord că Zona are
multiple atribute feminine (dar mai degrabă în descendenta lui Dao de
Jing, din care Călăuza, de altfel, si recită, decît a legendei Graalului)
fiind, în esentă, o metaforă pentru Mister. Femeia transportă misterul,
este adevărat, dar nu-i totuna.
Pentru mine, femeia este, ca să spun asa, un caz particular al
femininului. Apa este feminină si luna, pămîntul si noaptea... femeia este
si ea... feminină, dar nu mai mult decît apa, de pildă. „She cannot come
all the way / She comes as far as water no further” spune, cu tîlc, Ted
Hughes. Cum nu cred că se poate vorbi eficient decît din proprie
experientă, mă gîndesc la femeile pe care le-am întîlnit. Este vorba, în
primul rînd, de calitătile materne: fecunditate, hrănire si ocrotire,
mirositoare sigurantă. Apoi de iubită: misterul dăruirii (atingînd,
uneori, martirajul), apoi darul întelegerii si al acceptării si ocrotirii
(si celelalte calităti materne: în fiecare femeie doarme o mamă), dar si
vertijul, dezordinea si abisul, fagia, obsesia si absenta mestecînd
viscerele. Am avut revelatia vastitătii feminine în capela Langon din The
Cloisters (exceptional muzeu-mănăstire din vîrful Manhattanului), în fata
unei întronate Fecioare cu pruncul, o sculpură în lemn datînd din prima
jumătate a secolului al XII-lea si provenind din Autun. Fecioara Maria
tine în brate un Iisus în miniatură dar cu proportii adulte. Fizic, prin
scara la care au fost sculptate figurile, Mama-Maria îl circumscrie pe
Iisus; simbolic, tristetea ei face posibilă si ocroteste figura
Salvatorului, fiind mai vastă decît a acestuia. Bărbatul este cel care, în
cele din urmă, părăseste căminul si duce războiul, dar fără Ea acest lucru
nu ar fi posibil. Dacă ar fi să spun că universul are un gen, atunci as
spune că-i feminin. Suntem înecati în feminin.
Evident, întorcîndu-ne la viata cotidiană, ceea ce eu spun aici pare fie
rupt de realitate fie revolut. Sunt mult mai multe aspecte pe lîngă cele
simbolice si arhetipale asupra cărora eu insist aici. Femeia are biologia
si psihologia ei, apoi, social, există miscarea feministă... Sunt aspecte
esentiale pe care eu le subînteleg atunci cînd întîrzii asupra celor
simbolice. Cu toate acestea, chiar preferinta mea pentru un astfel de
sistem ar putea fi interpretată ca un punct de vedere traditionalist. Dar
este singurul sistem pe care îl stiu în care femininul si masculinul nu-si
pierd semnificatiile metafizice, or metafizicul este, pentru mine,
indispensabil.
Rodica Diaconu: „azi noapte am visat o femeie / din profil părul îi
acoperea fata / îi vedeam doar linia nasului si / putin din bărbie am tot
încercat / m-am rotit în jurul ei precum soarele / în jurul
florii-soarelui dar ce vedeam / îi era profilul si nimic altceva / de fapt
asa mi-am si dat seama / că era o femeie" („Visul"). În "Pendulul lui
Foucault", Umberto Eco spune că femeia l-a ajutat pe demiurg să clădească
lumea si că din greseală a rămas prizonieră în ea. De aceea se spune ca
femeia nu se simte "nicăieri acasă". Credeti că din acest "nicăieri acasă"
s-a născut misterul ei?

Stefan Bălan: Acest sentiment de a nu fi nicăieri acasă mi se pare mai
degrabă un atribut masculin. Femeia, într-un fel, se află acasă oriunde
pentru că ea este casa, bărbatul fiind cel care pleacă sau se întoarce. În
diverse basme, în drumul lui, Făt-Frumos întîlneste mai multe personaje
menite fie să-l ajute fie să-l încerce (deci tot să-l ajute, adică să-l
ajute să se împlinească) personaje care, în cele din urmă, se dovedesc
toate a fi, deghizate, sora cea mică, femeia. Ea se află peste tot si,
într-un fel, ea este drumul însusi.

În acelasi timp, exemplul dvs. este o bună parabolă pentru a ilustra
felurile diferite ale bărbatului si femeii: bărbatul este orientat, adică
are ascutime si directie, are nevoie de grile si de proptelele notiunilor
si ale cuvintelor, felul lui este de a mesteri, de a face, or, nu poti
face fără ca să întorci spatele la jumătate din univers, bărbatul fiind
astfel dens, solid si limitat (de unde apetitul pentru nemărginire), pe
cînd femeia este ea însăsi directiile cardinale si deci neorientată si
nelimitată, este echivalată cu apa sau cu noaptea, cu elementele din
indistinctul cărora se nasc lucrurile si în care se întorc (moartea tot o
mireasă este), ea este difuză si lichidă si are nevoie de insulă, adică de
ceva limitat, bine definit si solid, are nevoie de siguranta mică, dacă
pot spune asa. Felul ei este de a fi.

Rodica Diaconu: „Ce faci? Unde te duci? / Acasă, i-am zis. Acasă? / Da,
acasă. Am obosit. Dar e departe. / La asta nu m-am gîndit. / Si mai avem
multe lucruri de făcut. / Lucruri? Ah,da, lucruri / Dar sunt obosit. Mă
duc. / Încotro? Mai stii drumul? / (Nu, nu-l mai stiam. Avea dreptate.) /
L-ai uitat? / m-a întrebat. / Dar l-ai stiut vreodată?” (din „Diptic”)
Cînd o să veniti "acasă" si ce înseamnă "acasă" pentru dvs?

Stefan Bălan: Concret, am două case: una în Bucuresti, apartamentul în
care am crescut, si una în New York, în care am locuit mai bine de cinci
ani, practic toată viata mea de responsabilitate adultă. Cînd spun: „Merg
acasă”, poate să însemne si una si cealaltă. Cu toate acestea, de la bun
început am crezut că acest apartament în New York îmi va fi casă doar
pentru o scurtă perioadă de timp (la început am crezut trei, dar, iată, au
trecut deja cinci ani) si am avut de la bun început un fel de rezervă
sufletească, de rezistentă în fata atasării de acest loc... Inutil de
spus: am sfîrsit prin a mă lega de el... este inevitabil. Acest atasament,
însă, este de altă natură, astfel încît, în timp, a crescut sentimentul de
a nu fi acasă nicăieri, cum spuneati, si, după numai două zile petrecute
într-un hotel, i-am putut spune unui prieten că mă găseste acasă (la
hotel, vroiam să spun). Mă întorc în România în fiecare an iar o dată
intrat acasă stiu: este acasă, dar am pentru camera mea un sentiment doar
în parte actual... este vorba de o nostalgie a prezentului.
Dipticul este scris pe două voci: una rătăcită si doritoare, cealaltă
tandră si învăluitoare. Sunt ca cele două coperti ale unei cărti,
închizîndu-se una peste cealaltă. Această închidere vrea să sugereze golul
din jur...
Mai profund, însă, există un altfel de acasă, un Acasă. Pentru mine, acasă
este acolo unde mi-am petrecut copilăria: Bucuresti, Rîsnov si Frankurt am
Main. Apoi, acasă mai este acolo unde ai iubit sau unde iubesti. Dacă mă
gîndesc bine, da, acasă este chiar copilăria si dragostea. Rodica Diaconu:
„Chipul nedormit / din geamul vagonului - / dispărînd, în zori"
(Autoportret). Cînd se sfîrseste noaptea ce „începe” pentru dvs.? Si "Quo
vadis" d-le Bălan?

Stefan Bălan: În Autoportret, acest aproape-haiku, unde noaptea sfîrseste,
acolo se sterge si oglindirea chipului nedormit, adică existenta
încetează, cel putin într-o anumită formă a ei. Cîtiva cititori au dat
interpretări foarte diferite zorilor care irump.
Încotro? Nu stiu exact. Ceea ce stiu este că într-un an îmi voi schimba
serviciul, că-mi voi părăsi, este aproape sigur, casa newyorkeză, că...
Dar cine poate sti cu sigurantă? În Satele Unite libertatea este cît se
poate de concretă si, tocmai de a ceea, nu rareori greu de asumat si de
trăit. În ceea ce priveste scrisul, anul viitor vreau să termin si să
public comentariul la 11 elegii, apoi probabil un nou volum de poezie, o
piesă de teatru, dar, iarăsi, cine poate sti cu sigurantă? Asta mai ales
că lucrurile care mi s-au întîmplat în ultimele cîteva săptămîni mi-au
deturnat viata. Dar despre asta, altădată.




2001, New York, acasă
-     7/22/2002


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian