Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Istoria limbii române – vol I “Originile”- extrase și concluzii

autor OVID DENSUȘIANU


ROMANIZAREA PENINSULEI BALCANICE, ELEMENTUL AUTOHTON, LIMBA LATINĂ, DEZVOLTAREA LIMBII ROMANE BALCANICE, INFLUENȚA SLAVĂ



Originile limbii române nu trebuie căutate exclusiv în Latina transplantată la nordul Dunării. Dacă romanizarea Daciei poate fi considerată drept una dintre faptele cele mai importante din istoria extinderii latinei în orientul Europei, nu trebuie să credem că se va ajunge vreodată a explica trecutul atât de obscur al limbii române fără a depăși frontierele acestei provincii. Un eveniment precum acela al cuceririi țării dacilor era strâns legat de o întreagă serie de întâmplări pe care filologul, la fel de bine ca și istoricul, nu trebuie să le neglijeze dacă vrea să explice atât de numeroasele probleme care se leagă de originea românilor.

Nu există metodă mai falsă în cercetările de acest gen decât de a lua în considerare fenomenele la modul izolat, fără a examina raporturile lor cu alte realități și influența exercitată de unele asupra altora. Savanții aplecați asupra studierii originilor limbii române au uitat deseori să privească mai departe de linia Carpaților și a Dunării. Cu o obstinație, de altfel explicabilă, ei au ținut la o tradiție foarte dragă primilor filologi transilvăneni care voiau să dezvăluie toate particularitățile limbii române prin latina transportată la nordul Dunării. Astăzi nu mai are nici un rost să respectăm o asemenea tradiție, iar filologia română trebuie să iasă din limitele restrânse ale vechii metode, angajându-se pe o cale mai sigură și mai apropiată de adevăr.

Examinată de aproape, limba română nu poate reprezenta numai latina din Dacia. Alături de elemente care nu se pot lega, într-o ultimă analiză, decât de latina importată în Dacia, româna ne oferă destule fenomene care trădează o origine meridională și care ne trimit spre țările dintre Adriatica și Dunăre. Romanizarea destul de profundă a celei mai mari părți din peninsula balcanică și relații care au existat, cel puțin până-ntr-o anumită epocă, între elementul roman al Daciei și cel al Traciei, al Iliriei, etc. ne interzic să izolăm nașterea limbii române în regiunea Carpaților. E mai important să revizuim un capitol dintre cele mai importante ale istoriei limbii române decât să neglijăm a urmări destinul latinei la sudul Dunării. De asemenea, va fi imposibil de înțeles consecințele cuceririi Daciei, dacă refuzăm să ne amintim evenimentele care au precedat aceasta facilitând propagarea latinei în peninsula Balcanică.



Expedițiile romanilor contra dacilor au fost doar un episod din acest îndelung proces de romanizare a Europei occidentale care a început în secolul al treilea înainte de Hristos și care avea să schimbe complet fizionomia țărilor situate între Adriatica și Marea neagră. Peninsula balcanică era romanizată în mare parte în momentul în care colonii lui Traian veniră să se stabilească în regiunea Carpaților. Iliria fusese cucerită în secolul al doilea înainte de Hristos și devenise chiar provincie romană într-a doua jumătate a primului secol, după o lungă rezistență și numeroase războaie începute în anul 228. Prin cucerirea acestei țări era făcut primul pas spre romanizarea peninsulei balcanice, iar romanii nu aveau decât să-și împingă mai departe cuceririle și să supună alte țări din sudul Dunării înaite de a se îndrepta spre nord. Grecia și Macedonia avură soarta Iliriei în anul 146 înainte de Hristos; Moesia a fost supusă în anul 29 înaintea erei noastre; Panonia fu tranformată în provincie romană în anul 9 după Hristos, iar Tracia în anul 46. Deci în momentul în care cucerirea Daciei, în 107 după Hristos veni să încoroneze această operă de romanizare a provinciilor danubiene și să întărească elementul ce urma să dea mai tîrziu naștere poporului român, latina era vorbită de la Adriatica la Marea Neagră și de la Carpați până-n Munții Pindului.

Dacă, în mijlocul acestei populații romane, existau anumite elemente care voiau să se sustragă influențelor culturii și limbii latine, civilizația romană a ajuns să se impună aproape oriunde superioritatea ei era recunoscută și, cu timpul, avea să pătrundă din ce în ce mai profund în comunitățile locuitorilor autohtoni. Numai grecii și o parte din populația tracă și ilirică s-au arătat mai refractari față de cultura romană... În Iliria , populația latină ajunse să supună în mai multe regiuni vechiul element autohton și să răspândească în țară un idiom roman ale cărui ultime trăsături par să ne fie conservate într-un dialect din insula Veglia. Într-o parte a Macedoniei și a Traciei și mai ales în sudul Panoniei, în Moesia și în Dacia, civilizația romană ajunse deasemenea să se impună majorității populației și, în marile orașe, la fel de bine ca în locurile apropiate centrelor administrative, auzeai deja în secolul al doilea latina cea care avea să dea naștere mai târziu limbii rămâne.

Aceasta este în linii mari istoria extinderii latinei în peninsula balcanică până în secolul al doilea după Hristos. Pentru a înțelege bine originile limbii române nu trebuie pierdute din vedere toată această suită de fapte și nu trebuie nici o dată uitat că urmările romanizării Daciei nu au cum fi studiate fără o cunoaștere generală a destinului limbii latine în alte țări ale Europei orientale. Dacă romanii, după cucerirea Iliriei, ar fi fost împinși de evenimente spre Dacia, fără să fi romanizat mai întâi Moesia, Tracia și Macedonia, nu e nici o îndoială că limba română n-ar fi existat astăzi. Spiritul roman care s-ar fi dezvoltat la nordul Dunării ar fi fost respins spre vest unde s-ar fi afundat, în decursul secolelor, în italiană sau retoromană. Pe de altă parte, dacă romanii s-ar fi oprit la Dunăre și nu s-ar mai fi stabilit în Dacia și în Panonia, romana orientală n-ar fi fost reprezentată astăzi decât printr-un mic dialect analog macedo-românei. Și, dacă limba română există astăzi cu dialectele sale principale (daco-român, istro-român și macedo-român), trebuie să atribuim acest fapt realității că latina a fost vorbită de la Carpați și până la frontierele Greciei. Latina din nordul și din sudul Dunării s-au susținut reciproc, și tocmai grație acestui sprijin mutual se datorează faptul că limba română a putut să se constituie și să se conserve de-a lungul întregului Ev Mediu...



Unul dintre capitolele cele mai neclare ale istoriei limbii române este acela al influenței idiomurilor indigene asupra latinei care a venit să li se suprapună. Este o problemă ce nu va ajunge niciodată a fi rezolvată într-un mod mai sigur, de vreme ce elementele de care dispune filologia sunt insuficiente ca să putem răspunde la numeroasele întrebări ce se ridică. Cunoștințele pe care le avem astăzi despre vorbirea vechilor locuitori ai peninsulei balcanice sunt reduse aproape la zero, dar nu numai prin aceste mijloace s-ar putea face o idee exactă asupra măsurii în care latina a fost influențată prin elementul autohton. Pentru a arunca indirect o oarecare lumină asupra unei probleme atât de complicate, trebuie să recurgem la mărturiile istoriei și arheologiei care, ele singure pot acoperi vreunele dintre lacunele pe care le comportă un asemenea subiect. Dar datele acestor științe sunt deseori la fel de vagi și trebuie să le completăm de multe ori prin simple inducțiuni. Ne va fi de asemenea greu de a fixa mai exact epoca în care vechile populații ale țărilor dunărene s-au asimilat romanilor și de a cunoaște motivele pentru care civilizația latină s-a propagat mai repede într-o direcție decât în alta. Asemenea remarci pot fi aplicate tuturor țărilor care au fost romanizate... Iar, printre cauzele generale care au contribuit la triumful limbii și civilizației latine, nu trebuie să uităm a aminti extinderea din ce în ce mai cuprinzătoare a creștinismului. Chiar dacă latina nu era limba exclusivă în care se predica noua religie, folosirea ei era consacrată oficial și din acest motiv ea se impunea în fața tuturor celor care se converteau întru Iisus. Și, de vreme ce creștinismul se adresa în special celor umili, el a ajutat în acest mod răspândirea latinei printre clasele de jos ale societății...



Cunoaștem prea puțin limbile vechilor populații balcanice pentru ca să putem fixa cu precizie în ce constă influența dacă, tracă sau ilirică asupra limbii române. Problema trebuie examinată îndeaproape, chiar dacă rezultatele nu vor fi pe măsura dorinței noastre. Filologii au admis în multe cazuri existența elementelor dacice în limba română... Toti lingviștii recunosc astăzi că influența unei limbi asupra alteia este cu atât mai intensă cu cât există mai multă asemănare între ele. Dacă, de exemplu, o țară este ocupată de un popor care vorbește un idiom apropiat celui al locuitorilor supuși, acțiunea unui idiom asupra altuia va fi mai puternică. Dacă, dimpotrivă, limba indigenă e îndepărtată de idiomul importat, prin fonetică, forme, sintaxă, particularitățile pe care ea le va transmite noii vorbiri ce va rezulta vor fi mai puțin vizibile. Aplicând acest principiu la romanizarea diferitelor provincii ale imperiului roman, va rezulta cu evidență că acolo unde latina va întâlni o limbă mai apropiată de ea, influența elementului autohton se va exercita mai lesne...

Limba română, așa cum se prezintă ea astăzi, ne arată în mod neîndoielnic romanizarea profundă a țării în care ea s-a născut. Tot ceea ce este mai caracteristic în ea poartă o trăsătură pur latină. Cât de numeroase sunt ca însumare elementele străine care au pătruns mai ales în lexic, limba română n-a suferit nici o alterare față de fondul ei inițial și și-a păstrat caracterul evident de idiom roman, în ciuda circumstanțelor uneori prea puțin favorabile în care ea s-a dezvoltat.

Nu se poate cunoaște, e drept, în toate amănuntele, care era latina importată în regiunea Dunării, pentru a proceda la o comparație precisă între aceasta și limba română; dar ultimele rezultate ale filologiei romane ne permit să fixăm până la o anumită treaptă trăsăturile cele mai expresive alea acestei latine care trebuie puse la baza românei ca și a altor limbi romanice. Cu siguranță că se va ajunge cu timpul la a defini mai precis vorbirea coloniștilor din diferitele provincii ale imperiului roman și a cunoaște mai îndeaproape punctele de diferențiere ale acestor idiomuri romane. Va fi de asemenea mai ușor a face distincția între ceea ce se leagă direct de latina vulgară în aceste idiomuri și ceea ce trebuie considerat de origină mai recentă. În acest mod se va putea urmări mai îndeaproape drumul parcurs de ansamblul limbilor romanice din epoca în care latina a fost importată în provinciile unde ele s-au dezvoltat, până în zilele noastre. Pentru moment, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce ne-au furnizat până acum, asupra acestui subiect, datele lingvisticii și vom vedea că, din acest punct de vedere, există o serie de fapte ce trebuie considerate ca un câștig definitiv pentru știință. Mai multe probleme importante ale istoriei formării limbii române își vor găsi soluțiile deândată ce vom ajunge să arătăm care erau particularitățile limbii latine vorbite de locuitorii țărilor balcanice, în măsura în care ele vor putea fi reconstituite astăzi.



Se admite astăzi la modul general că toate limbile romanice se bazează pe aceeași latină care a fost vorbită de la un capăt la altul al lumii romane. Majoritatea filologilor este de acord să considere bine stabilit acest fapt și să-l recunoască precum un punct de pornire pentru orice cercetare asupra istoriei limbilor romanice. În fond, nimic nu ne permite să credem că latina care a fost importată în provinciile imperiului roman era divizată în dialecte și că, din acest motiv, mai multe fenomene care separă astăzi limbile romanice trebuie căutate încă din epoca latină. Coloniștii stabiliți în Dacia, de exemplu, vorbeau fără-ndoilaă latina care era in uz în secolul al doilea al erei noastre în toate provinciile dependente de Roma. Era latina oficială întrebuințată în comerț, în administrație și în toate celelalte relații ale cetățenilor și care trebuia să prezinte în general, peste tot, un caracter unitar. Schimburile continue între diferitele părți ale imperiului și peste toate acestea, ascendentul considerabil pe care-l exercita capitala asupra coloniilor, trebuia să evite îmbucătățirea dialectală a limbii latine. Așa că nu era vorba de o latină provincială proprie fiecăreia dintre țările romanizate... Dar ar fi greșit să credem și că nu era nici o distincție între această latină și cea vorbită la Roma. Dacă rațiuni puternice ne obligă să admitem că și latina vulgară avea unitate, n-am putea niciodată crede că toți legionarii care au cucerit Dacia își vorbeau limba în același mod... Nu există idiom care să poată fi unitar în sensul absolut al cuvântului și dacă noi înțelegem în acest fel unitatea unei limbi, atunci nu va mai trebui să vorbim despre existența unor dialecte în latina vulgară...





Invazia slavilor a modificat complet fizionomia peninsulei balcanice. Ea aduce o răsturnare în toată această parte a Europei orientale, introducând un element nou în mijlocul populației romane care, cu greu, ajunsese la a se forma. Aceștia nu sunt năvălitori trecători ca Goții, împinși numai de dorința de a lua de la alții care determină acum apariția lor în istorie ; ei sunt barbari împătimiți, cuceritori ferm deciși să-și caute o nouă patrie. Mai impetuoși decât au fost reprezentați vreodată, ei nu dau înapoi din fața niciunui obstacol, pentru a-și asigura un loc printre populațiile dunărene. Eforturile lor în acest scop, cruzimile la care se dedau în incursiunile lor spre sud, umplu vreme de mai multe secole istoria imperiului bizantin.

Toată lumea este de acord astăzi să considere invazia slavilor un eveniment pregătit cu încetul. Descinși din nord în regiunea Carpaților, au avansat câte puțin spre malurile Dunării... Nu erau decât colonii izolate, enclave cu greu perceptibile în mijlocul populației romane. Adevărata invazie nu începe propriu zis decât în ultimii ani ai secolului al cincilea, pe când Ostrogoții părăseau țările dunărene ducându-se spre Italia și lăsând slavilor teritoriul liber. Abia atunci aceștia încep presiuni asupra imperiului bizantin împingându-și incursiunile până în Peloponez. Profitînd de confuziile care dominau imperiul, în ciuda rezistenței repetate a trupelor imperiale, ei reușesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. În vreme ce ajung să stăpânească Moesia, Tracia și Macedonia, ei se îndreaptă și spre vest prădând Iliria și Dalmația. În prima jumătate a secolului al șaptelea, aproape întreaga peninsulă balcanică se afla astfel în mâinile lor... Ocuparea peninsulei balcanice de către slavi a avut multe și importante consecințe asupra dezvoltării elementului roman oriental. Ea a preluat, în primul rând, o bună parte din teritoriul acestuia săpând în același timp un abis între acesta și restul lumii latine... Elementul roman oriental era scindat pentru totdeauna de cel occidental având să urmeze de acum înainte o dezvoltare aparte, destinul trebuind să i se îngemăneze cu cele ale popoarelor ce-l înconjurau.

Toate aceste întâmplări au o importanță incomensurabilă pentru studiul formării limbii române. Ele ne explică caracterele particulare pe care le prezintă această limbă în raport cu alte idiomuri romane și evoluția specială pe care a avut-o în cea mai mare parte a Evului Mediu. În fapt, începând cu invazia slavă, romana balcanică a devenit româna, așa cum ni se prezintă ea astăzi. Până atunci, vorbirea rezultată din transplantarea pe cele două maluri ale Dunării nu putea fi considerată decât o variantă dialectală, ca să spunem așa, a limbii italiene. Contactul cu slavii este cel care a transformat această vorbire într-o limbă aparte, întrutotul romană fără îndoială în constituția sa internă, dar sensibil diferită de cele care au ieșit din același tipar...

Majoritatea elementelor slave au pătruns în română în secolele cinci – șapte... Asupra acestora s-au suprapus cu timpul altele ce pot fi distinse de precedentele. Penetrarea românii cu elemente slave a durat deci mai multe secole fiind intensă și variată. O vedem continuându-se chiar în momentul apariției primelor texte românești și se oprește doar în secolul al șaptesprezecelea în fața conceptului de limbă daco-romană, pentru a reapare sub o altă formă, aceea a influenței limbii ruse moderne la sfârșitul secolului al optsprezecelea și începutul celui de al nouăsprezecelea. Ea n-a încetat să-și încerce influența nici în zilele noastre în anumite regiuni precum Basarabia și Bucovina, dar se produce și dincolo de Dunăre, asupra macedo-românei și mai ales asupra istro-românei care este chiar amenințată de a fi înghițită de slavă...





Ajungem la capătul drumului pe care ne-am propus să-l parcurgem în această primă parte a lucrării noastre.

Momentele cele mai importante ale istoriei vechi a limbii române reies, credem, destul de clar din multitudinea faptelor pe care le-am studiat.

Transportată în peninsula Balcanică, latina a întâlnit traca, ilirica și greaca ; în lupta care se încinge între ea și aceste idiomuri, traca și ilira își pierd cea mai mare parte a spațiului. Absorbind în ea o cantitate din elementul autohton, latina balcanică se transformă cu timpul într-o vorbire romană specială, a cărei dezvoltare înaintează într-o bună măsură până în secolul al șaselea, în paralel cu dezvoltarea celei albaneze și mai ales a celei dalmate, a italienei și uneori a retoromanei.Această vorbire romană devine limba română propriu zisă în momentul în care invazia slavă o separă de restul întregii lumi romanice.

Din centrul formării sale, din Iliria, limba română avea în evul mediu ramificații în nord, până în Dacia; între această limbă română septentrională și cea de dincolo de Dunăre, au avut loc numeroase schimburi vreme de secole. În aceste schimburi și mai ales în emigrația spre Dacia a unui puternic contingent de element meridional trebuie căutată explicația surprinzătoarei asemănări ce se constată între diferitele dialecte românești; și tot în ele găsim datele care explică separarea limbii române în cele trei dialecte cunoscute. Această separare se definitiva în secolul al treisprezecelea. Aceasta fiind epoca în care româna luă forma pe care și-a conservat-o în trăsăturile sale cele mai specifice, până în zilele noastre; cele mai importante influențe străine care s-au exercitat asupra ei și care i-au imprimat majoritatea particularităților esențiale sunt anterioare acestei date.

Privită în acest mod, istoria veche a limbii române este plasată în adevăratul ei cadru; ea nu se mai prezintă precum expunerea unor fapte izolate și alese în scopul de a susține teze dictate de preocupări deseori străine științei. Conform celor afirmate de noi, dezvoltarea limbii române apare mai complicată decât s-ar fi bănuit și cum nu s-ar fi dorit a se crede până acum ; ea nu se reduce la o simplă transformare, lentă și ferită de vreo influență străină profundă, cum au făcut supoziții asupra latinei din Dacia majoritatea filologilor; ea cuprinde ceva mai mult, aducând în plus întreaga istorie a latinei orientale și mai mult decât un capitol de istorie a mai multor idiomuri balcanice...

N>N>
Am dorit, prin asemenea extrase din argumentele clasicilor, să inaugurăm Sărbătoarea Limbii Române reînviind studiile cele mai semnificative dedicate ei de mari cărturari ai neamului nostru. Din acest motiv, ne-am concentrat asupra a tot ce s-a afirmat mai temeinic în întregul secol al nouăsprezecelea, care a fost secolul impunerii definitive a unei limbi a tuturor românilor în scopul comunicării dintre toți românii și a realizării idealului național.

Această selecție ne-a lipsit de începuturile conștientizării latinității noastre, de la cronicari la Dimitrie Cantemir și de la el la Școala Ardeleană, dar ne-a concentrat atenția asupra a ceea ce a constituit, vreme de un întreg secol, o adevărată politică preluată și conjugată de la un cărturar la altul și de la un curent la altul: POLITICA AFIRMĂRII NOASTRE PRINTR-O LIMBĂ MODERNĂ ȘI UNIVERSAL-ROMÂNEASCĂ dusă consecvent cu mijloacele tiparului, ale educației naționale, ale creației literare, ale comunicării ziaristice, ale studiului științific plasat de mari filologi în contextul studierii istoriei și resoartelor tuturor limbilor europene.

Din acest motiv, ne-am început demersul de la anii 1820 – 1830 cu Asachi și Heliade Rădulescu, laolaltă grămătici, slujitori ai tiparului, ai literelor și ai instrucțiunii publice, continuând cu alții asemenea lor precum Kogălniceanu, Hașdeu, Xenopol și încheind cu concluziile moderne, foarte apropiate de imaginea de astăzi asupra limbii noastre naționale, pe care le trage Ovid Densușianu a cărui carieră universitară de slujitor al istoriei limbii române începe în 1897, deci tot în acel SECOL AL NOUĂSPREZECELEA ÎN CARE POLITICA NAȚIONALĂ S-A DUS PRIN POLITICA UNITĂȚII LIMBII NOASTRE.

CU ADEVĂRATĂ MÂNDRIE INTELECTUALĂ, CONSTATĂM CĂ ACEASTĂ POLITICĂ NAȚIONALĂ A FOST PUSĂ ÎN PRACTICĂ DE CĂTRE MARI PERSONALITĂȚI POLITICE ALE NEAMULUI, CARE AU FOST ÎN ACELAȘI TIMP FOARTE MARI CĂRTURARI CU OPERĂ DEFINITORIE ÎN SLUJIREA ACESTEI LIMBI, DUPĂ CUM SE POATE VEDEA PREA BINE DIN SELECȚIA PE CARE AM FĂCUT-O

AM URMĂRIT PRIN ACEASTA SĂ DEMONSTRĂM CĂ SLUJIREA LIMBII NU ESTE DOAR O ÎNDATORIRE CĂRTURĂREASCĂ, CI ÎL DEFINEȘTE ȘI PE ADEVĂRATUL OM POLITIC. PENTRU CĂ, PRIN ACEASTĂ SLUJIRE EL, OMUL POLITIC, POATE VENI SĂ REZOLVE MULTE PROBLEME ALE NEAMULUI SĂU ȘI, MAI ALES, ACEL IDEAL AL UNITĂȚII DE SIMȚIRE CARE CONDUCE DIRECT SPRE PROGRESUL PRIN AFIRMARE NAȚIONALĂ, CARE ESTE CEA MAI BINE DOVEDITĂ CALE A PROGRESULUI OMENIRII.

Este un prim demers, căruia vom fi bucuroși să-i adăugăm și altele, altfel grupate, altfel catalogate sau chiar altfel interpretate, ca și comentarii venite din partea Dumneavoastră, a tuturor celor cărora ne adresăm cu unicul scop de a impune această Sărbătoare Națională pe care o merită limba noastră din partea tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei astăzi.








Corneliu Leu    8/29/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian