Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Calusul : Un joc descins din mit



Dintre toate obiceiurile tradi\ionale cunoscute în sat, pe vremea copilăriei, câteva mi s-au fixat adânc în memorie, impunându-se selec\iei mele afective prin ineditul si farmecul lor irezistibil. Este vorba de „Drăgaicele”, „Cu plugul” si „Călusul” – deprinderi populare de mare fast, asa cum mi s-au întipărit ele pe retină în variantele lor teleormănene. Era de-a dreptul încântător să vezi în plină vară, de Rusalii, când grânele dădeau în copt pe câmpuri, acele grupuri de fete învesmântate în albul rochiilor de borangic, cu cununi de flori de luncă pe crestet, cutreierînd de diminea\ă până seara satele, ca niste zâne bune si luminoase, prevestitoare de zile senine, rod, hărnicie si împăcare în cugetele oamenilor. „Hai cu to\ii să cântăm,/ Să cântăm si să jucăm,/ C-au venit drăgaicele/ Să culeagă spicele...” – răsuna în ritmul jocului simplu si solemn cântecul lor ce picura vrajă în sufletele celor strânsi roată, pe uli\ă sau în ogradă, în jurul făpturilor ca de vis.
„Cu plugul” era un colind de oameni mari, care reproducea plugusorul celor mici, la scară naturală. Simbolicele întruchipări purtate de copii pe suportul de lemn, împodobit cu hîrtii colorate si cu nelipsitul clopo\el clinchetînd la fiecare periodic îndemn de „ Ia mai mâna\i măi, hăăăi!”, erau preschimbate în realitate. Gospodarii, reuni\i în ceată, înjugau două-trei perechi de boi codalbi-arătosi la un plug cu rotile si porneau cu uratul prin sat, în primele două zile ale Anului Nou. Deschideau, în zarvă de acioaie, plesnituri de bici si urale de voie bună, por\ile cur\ilor si trăgeau brazde mari si late prin zăpada afânată din bătătură. Bădia Traian, călare pe un cal alb înzorzonat, arunca în calea lor, cu gestul ritualic al semănătorului, boabele de grîu ale belsugului. Colindătorii erau cinsti\i chiar acolo, în bătătura gazdei, cu vin proaspăt scos cu vadra din beci si cu gustări aduse în grabă de gospodina casei.
Dar cea mai mare atrac\ie o exercita asupra mea jocul acela cu totul si cu totul neobisnuit, cu nume straniu de „Călusul”, cu atât mai fascinant cu cât, cel pu\in la vârsta aceea, nu-i puteam tălmăci deloc adâncile sensuri. Cum se înfiripau, de unde veneau, ce mesaj aduceau cetele acestea de fantastici „călusari”, ce în\elesuri purtau costuma\ia ca din timpuri fără de timp, ritmurile si gesturile lor frenetice, ame\itoare? Cum suna oare si cum se desfăsura ceremonia depunerii jurământului sacru si secret de asociere pentru un număr de ani a jucătorilor benevoli? Dar „mutul”, nelipsitul personaj al cetei, cel cu mască chisnovată pe figură, care înfiora si amuza totodată, pierzându-si statura pitică printre tovarăsii lui, gresind mai totdeauna pasul, ca să se lanseze în final în adevărate probe de virtuozitate? Ce taine ascundea sub masca lui, în chipul său nevăzut acest ciudat spiridus pe care, la sfârsitul jocului, cei suferinzi de vreo boală se îmbulzeau să-l pipăie, să-l atingă măcar, cu credin\a că acesta le aducea vindecarea?
La o seamă dintre întrebări am căpătat răspuns mult mai târziu, când l-am citit pe Dimitrie Cantemir. În capitolul al XVII-lea al nemuritoarei sale opere „Descrierea Moldovei” am întâlnit zugrăvirea detaliată a străvechiului joc autohton, văzut cu ochii si în\elegerea martorului avizat de acum cca 300 de ani, care a fost marele principe si învă\at român. După ce descrie „hora, „dan\ul” si diferite alte jocuri de la nun\i si petreceri ale moldovenilor, autorul dedică un spa\iu larg originalului obicei străbun:”Afară de aceste feluri de jocuri, care se joacă pe la sărbători, mai sunt încă alte câteva aproape un eres, care trebuie alcătuite din numerele fără so\ 7, 9 si 11. Jucătorii se numesc „Călusari”, se adună o dată pe an si se îmbracă în straie femeiesti. În cap îsi pun cunună împletită din pelin si împodobită cu flori; vorbesc ca femeile si, ca să nu se cunoască, îsi acoperă obrazul cu pânză albă. To\i au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul (...) Căpetenia cetei se numeste stari\, al doilea pimnicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc pofteste stari\ul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite si câteva asa de mestesugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul si parcă zboară în văzduh. (s.n.) În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între Înăl\area la cer a lui Hristos si sărbătoarea Rusaliilor si străbat toate târgurile si satele jucând si sărind (...) Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeasi ceată; dacă lipseste, ceilal\i zic că îl căznesc duhurile rele si strigoaicele. Norodul lesne crezător pune pe seama călusarilor puterea de a izgoni boli îndelungate” etc...
Am subliniat într-adins rândurile din text. Pentru că ele ne furnizează o pre\ioasă informa\ie privind multitudinea de componente – cele „peste o sută de jocuri felurite si câteva asa de mestesugite” ale călusarilor. Se pare că varianta cu mutul nu este altceva decât consacrarea, într-o anumită arie geografică, a uneia din aceste diverse componente. Am evitat să zic „varianta teleormăneană” întrucât, pe vremea când lucram la Casa de cultură din Sinaia, am văzut adesea evoluînd pe scenă forma\ia de călusari a institu\iei respective, aidoma celei din satul copilăriei mele, ceea ce mi-a întărit încrederea că această variantă este, de fapt, tipic muntenască. Nu stiu de ce în stilizările actuale ale călusarilor din aceste zone ale \ării, promovate cu deosebire pe scenă si la televiziune, foarte decorative si spectaculoase, „mutul” a fost suprimat – el, care, cu întreaga sa încărcătură magică, aducea o notă în plus de autenticitate, oferind încă o posibilitate de fructuoasă interpretare.
În toată varietatea si splendoarea sa, „Călusul” este o expresie a spiritualită\ii milenare a poporului nostru. El este un joc mitic, ancestral, care oferă o imagine fabuloasă, neîntrecută în crea\ia noastră populară. Lipsa textului literar – care-l deosebeste si mai mult de alte manifestări folclorice românesti – îi măreste enigma. Gestica îi accentuează si mai mult expresivitatea, spunînd ceva deosebit în absen\a limbajului propriu-zis. Muzica, zisă de lăutari aparte, aproape nevăzu\i, este un aliat perfect al miscării. „Mutul”, personajul său tragi-comic, constituie un simbol al tăcerii, al misterului, al neputin\ei de a pătrunde în\elesurile multiple si profunde ale acestui uimitor joc, irupînd într-o unică, repetată si dezlăn\uitoare strigare: „Hălaisa!”
Imaginile depozitate în memorie s-au păstrat cu prospe\ime peste timp, reactualizate mereu de prezentarea în spectacole publice – ca punct de culmina\ie artistică – a vestitelor forma\ii de călusari din diferite col\uri ale \ării. De la amintire la prezent firul s-a legat parcă de la sine, iar statornica-mi admira\ie si pre\uirea pentru inegalabilul joc strămosesc s-a preschimbat firesc în poezie:
Călusarii
În straiul lor, în ritmul colosal/ Ei, călusarii – chipuri pitoresti - / Re-nviu, ca într-un falnic ritual,/ Străbune obiceiuri si povesti. // Un pas si încă unul, sincopat,/ În sir, în grup, în cerc... si tot asa/ Si deodat’, un ropot caden\at/ Ca ploaia peste lanuri – hălăisa!// Ei vin din leaturi, din vechimi de \ară/ Si vesnic nu mă satur să-i admir/ Asa precum, vrăjit, odinioară/ Prin\ul cu-aleasă slovă, Cantemir.// În jocul lor învolburat sub zare/ Tresaltă-ntreg pământul românesc/ Cu repezi rîuri, câmpuri roditoare,/ Cu mun\i de strajă, codri ce doinesc.// Le sună zurgălăii la opinci/ Iar de sub tălpi le sar, parcă, scântei,/ Cu mască de-n\elept ori măscărici/ Se-agită-ntr-una mutul printre ei.// ... Un pas si încă unul, sincopat,/ Se strâng, se rup, se-adună – hop si-asa/ Si în final: un ropot caden\at/ Ca herghelia-n tropot... Hălăisa!

ION SEGĂRCEANU / Toronto





Ion Segarceanu    7/9/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian