Starea poetica a limbii romane : Stil si expresivitate in poezia lui Marin Sorescu
Staturii creatiei poetice soresciene, a ,,scriitorului national”, cum a fost denumit, lapidar si sugestiv de Eugen Simion, era necesar să îi stea alături si să îi corespundă o exegeză de aceeasi statură, nutrind si aspirând virtutile modelului. Eruditia, creativitatea, rafinamentul analitic, sensibilitatea si intuitia detectării caratelor limbajului poetic sorescian si ale expresivitătii sale se îngemănează într-o constructie cu o arhitectonică de o lapidaritate clasică, o organizare logică si metodologică exemplară. Originalitătii limbajului creatiei soresciene, obiectivul primordial al investigatiei, îi corespunde o originalitate a abordării, timbrul, marca perdonală, ce inoculează demersului ademenitoare seductii estetice.
Temeinicia lucrării si oportunitatea ei sunt convingătoare. Consacrând, în premise, axioma existentei stilului sorescian, care s-a înscris ca o voce distinctă în ,,marele concert al literaturii universale” prin care ,,mondialul din Bulzesti” (Adrian Păunescu) a impus sorescianismul, lucrarea afirmă că ,,cercetarea acelor resurse ale limbajului său care îl individualizează”, impune ,,descoprirea acelor mijloace, materiale si instrumente prin care poezia lui Marin Sorescu a devenit unică si irepetabilă, inconfundabilă în literatura noastră, dar si aiurea”. Autoarea observă că în pofida bogatei exegeze care e hărăzită ,,continutului ideatic al operei”, lipsea o cercetare aplicată textului sorescian, văzut ca o structură lingvistică, ale cărei resurse de expresivitate se impun a fi descoperite. Acestui imperativ îi răspunde demersul stiintific aplicat textului poetic sorescian, ca o contributie la cunoasterea unei opere care marchează fundamental literatura română contemporană. După cum afirmă autoarea, ,,în aceste conditii, o cercetare stilistică la nivelul limbii poetice va fi, cu certitudine, benefică, devenind un demers care încearcă să pătrundă până în laboratorul de prelucrare a cuvântului, de plămădire a frazei si coacere a mesajului”.
Intreaga exegeză este concepută si se realizează pe două traiectorii ce implică si cărora le corespund două imperative si totodată, două finalităti primordiale: originalitatea si, decurgând din aceasta, specificitatea creatiei si a limbajului poetic care au configurat soresianismul, ca mod de a scrie, revigorat în filonul simtirii si vorbirii românesti.
Definit drept un ,,scriitor total” (Fănus Băilesteanu), poet, prozator, dramaturg, eseist, dar si pictor, Marin Sorescu a redescoperit forta miraculoasă a cuvântului, dar a fost si un spirit incomod, ,,având darul de a privi si a spune totul altfel”, care a reusit să dechidă o altă perspectivă scrisului românesc, ,,izbutind o fortificare a lirismului, prin translarea sa în sfera epicului si a dramaticului”. Apreciat ca scriitor european (Fintan O’Toole) poetul s-a remarcat prin ,,modul strălucit în care îmbină traditiile tării sale cu modernismul international” . Reperele creatiei poetice , menite să îi definească fizionomia si specificul, sunt urmate de semnalarea receptărilor critice, pentru integrarea în peisajul liric al vremii, accentuând asupra necesitătii de evidentiere a efectelor stilistice ale elementelor de limbă, care pun în lumină ,,strategia retorică soresciană, (re)generarea expresivitătii în limitele vorbirii commune”.
Urmând cele trei niveluri de acces în opera literară / substructura, structura, suprastructura, (Adrian Marino), autoarea se opreste asupra creatiei poetice, structura, a cărei cercetare la nivelurile limbii, dar si la cel al figurilor de stil, conduce la concluzia că ,,ceea ce a izbutit Marin Sorescu este acreditarea limbajului comun ca poezie”. Extrem de minutioasă si adâncă, subtilă si sugestivă este analiza amplă a potentialului expresiv al sunetelor, polifonia vocalelor si expresivitatea consoanelor, ce dau sonoritatea specifică articulării românesti; cercetarea silabatiei si a accentului, a organizării strofice si prozodice pun în relief preocupările poetului pentru armonie si melodicitate, înfătisându-l pe poetul modern, capabil de virtuozităti ritmice si sonorităti perfecte, drept unul dintre deci mai valorosi sonetisti ai literaturii române.
Investigarea nivelului lexico-semantic îi oferă autoarei bucuria de a pătrunde în universul mirific al cuvântului, inepuizabil rezervor de expresivitate, definind sorescianismul dept deviere, realizată prin descendentă si ascendentă semantică, sau prin translare semantică , plasarea unei realităti în registrul lexical al alteia. Vocabularul sorescian, formarea si structura cuvintelor, categoriile lexicale, comportamentul semantic pun în lumină dimensiunea fundamentală: ,,simplitatea programatică este aici un stil”. Un capitol însemnat este destinat regionalismului, fondului arhaic si regional, care, mai ales în ,,Lq Lilieci”, realizează o monografie lingvistică a satului oltenesc.
Domeniul morfosintactic este explorat cu subtilitate si profunzime, cu spirit iscoditor si îndemânare în detectarea resurselor de expresivitate ale acestui nivel. Cercetarea gamaticii poetice se face cu competentă si autoritate. Astfel, autoarea ajunge la concluzia că Marin Sorescu este, mai cu seamă, ,,un poet al substantivului”, rezolvând, astfel, la nivelul limbii, pozitionarea fată de Nichita Stănescu, care îi pare mai mult un poet al verbului. Expresivitatea grupului nominal este examinată de autoare până la cele mai îndepărtate si inedite consecinte. Este scrutată atent si erudit atât expresivitatea părtilor de vorbire flexibile, cât si a celor neflexibile, cu toată complexitatea si bogătia formelor categoriale si a variantelor flexionare, care prilejuiesc, sub pana poetului, adevărate exercitii de virtuozitate. Simplitatea sintactică, potentialul expresiv al părtilor de propozitie, varietatea structurii frazei poetice, abordarea planurilor comunicării sunt investigate cu minutiozitate, pentru a reliefa un spirit activ si nelinistit, ilustrând nu atât stilul ca abatere, cât mai mult participarea la consolidarea unor forme lingvistice caracterizate de tendinta de concentrare, de simplificare si de sintetizare a mesajului, ca rod al abilitătilor combinatorii ale poetului.
Apoteoza exegezei, sub raportul adâncimii, al spiritului stiintific si originalitătii, este hărăzită nivelului figurilor de stil, căruia autoarea îi consacră cea mai importantă parte din economia studiului. Ignorat aproape în totalitate de critica literară, nivelul figurilor de stil dă măsura reală a imaginatiei scriitorului, a modului său de a vedea, a întelege si reflecta realitatea. Punctul de pornire este cel al limbii commune, poetul extrăgându-si figurile din retorica omului contemporan. Inventarul tropologic scoate în evidentă originalitatea metaforicii soresciene, posibilitatea de evitare a patetismului prin paradox, ironie sau autoironie.
Cercetarea limbii si stilului poeziei soresciene relevă apropierea maximă de expresivitatea limbii comune, încercarea poetului de a descoperi resursele originare de frumusete ale limbajului împlinind ceea ce Constantin Noica intuia când mărturisea că se gândeste să scrie un studiu intitulat ,,O poetă – limba română”. Poezia lui Marin Sorescu dă seama, în acest fel, de starea poetică a limbii române.
Valorificând creatia poetică soresciană, lucrarea d.nei Ada Stuparu întruneste atributele si virtutile cercetării de aleasă tinută academică si rigoare stiintifică, relevând, la tot pasul, adânci si pertinente reflectii ce converg spre decantarea originalitătii soresciene. Investigatia reprezintă, până acum, cea mai izbutită, mai valoroasă si mai originală exegeză a stilului sorescian.
Prof. univ. dr. H.C. Victor V. Grecu
|
Victor V. Grecu 7/4/2008 |
Contact: |
|
|
