Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cel mai iubitor dintre pămînteni


Nu sîntem pe lumea aceasta
pentru a ne veseli si nu-i de loc
nevoie să trăiesti mai bine decît altii.

Vincent Van Gogh

Multi oameni buni trebuie să fi trăit pe pămîntul ăsta, printre hoardele celorlalti, dar unul i-a întrecut pe toți: el a fost Vincent Van Gogh. Acum o sută treisprezece ani, în luna lui cuptor, sub văpaia soarelui, rătăcind prin lanurile de grîu din jurul orăselului Auvers, nu departe de Paris, Van Gogh s-a împuscat. Bînguise toată ziua două-trei vorbe: „E cu neputiință! cu neputiință!” Avea patruzeci si șapte de ani si se crezuse un ratat si o povară pentru cei din jur. Acum, după un secol, toată lumea stie că tablourile sale se vînd la prețuri ce depăsesc imaginația. Dacă ar fi ca el să stie lucrul ăsta, l-ar detesta, căci era întruchiparea modestiei si a generozitătii. In timpul vieții sale, plină de lipsuri materiale, a fost să i se vîndă doar un tablou pentru suma de patru sute de franci vechi. Din peste cele o mie de lucrări, multe, chiar foarte multe au pierit pentru că mulți dintre posesori le-au crezut prostii. Vincent picta însă cu frenezie, cu sufletul la gură si-si oferea comorile oricui. Picta în atelier, pe cîmp sau în spital. Un portret ce îl făcuse doctorului de la spitalul din Arles, cum-necum, fusese folosit la repararea cotețului găinilor. După ani si ani de zile, după ce fusese recuperat si reparat, tabloul a ajuns în colecția unui negustor, asa încît minunea s-a putut vedea: pe măsură ce îmbătrînea, doctorul semăna din ce în ce mai mult cu portretul pe care îl disprețuise odinioară. Cam în vremea în care pictase acel portret, Vincent îi scria prietenului său, Gaugain, ce tocmai îl părăsise, cuvinte calde ca sufletul său: „Acum, cel puțin, liniștește-l pe deplin și dumneata însuți, fii te rog încredințat că de fapt nu există nici un rău pe lumea aceasta, care-i mai bună dintre toate și unde totul merge întotdeauna strună.”* Nu , nu e nici un sarcasm în vorbele acestea, pentru că deși trecuse printr-o criză de „manie acută cu delir generalizat”, era gata, ca oricînd altădată, să iubească pe oricine i-ar fi acceptat dragostea. Iși iubea Zundert-ul unde se născuse, deși era un ținut urît de-a binelea, îi iubise pe minerii din Borinage pînă cînd le dăduse și hainele de pe el, îi dăruise alcoolicei Christina puținul pe care îl avea și toată grija lui ca s-o înzdrăvenească, acceptase toate sfaturile și se străduia, din respect, să le urmeze chiar dacă știa că nu îi folosesc, cum i se întîmplase la Paris în mijlocul impresioniștilor, răbdase bufnitul ușilor trîntite în nas, îndurase ocara copiilor din Arles ce-i strigau : „Nebunul!” Si iertase și tot iertase. A trăit acea bucată de viață pe care i-a dat-o Dumnezeu cu entuziasm și patimă, cu dragostea de curat, cu teama de a nu răni cumva pe cineva, cu modestie și cu dorința de a învăța mai mult. Cu două zile înaintea celei în care și-a așezat pistolul pe piept, pictase pe o pînză lungă de un metru: „Lan de grîu cu corbi”. Privesc acest tablou, o reproducere desigur, în fiecare zi și nu mă satur. Mă bucură, mă tulbură sau chiar mă sperie. Corbii deși sînt doar o tușă-două de vopsea, se duc în drepta mea în zbor întins. E undeva în spate, dincolo de lanuri, ceva ce-i mînă? Simt și lanurile ce se apleacă, acel ceva? Ce forță! Ce culori! Ce frumusețe! Vincent a murit de bun ce era. Eu nu exagerez cînd îl cred un sfînt. Unul din autoportretele lui, o altă copie, este icoana mea ce-o țin deasupra patului. La el mă rog să mă deștepte, ca să pot fugi de rău și de urît.

*Henri Perruchot – Viața lui Van Gogh






Viorel Neacsu - Toronto    7/4/2003


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian