Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Limbă si comunicare



Limba este principalul mijloc de exprimare a gândirii, de fixare a ideilor si de comunicare între oameni. Utilizarea limbii de către diversi subiecti, apti să comunice oral sau în scris, constitue limbajul. Fată de limbajul uman, caracterizat printr-o mare bogătie de semnificatii, în tehnica de calcul se utilizează limbajele de programare (ex.Fortran, Cobol, Basic, Pascal, C++), alcătuite după reguli precise ce nu admit interpretări nuantate. Între limbă, ca fenomen social, si vorbire, ca manifestare individuală a acestui fenomen, există multiple legături care dau farmec actului de comunicare. La nivelul conditiei biologice si sociale a omului, limbajul reprezintă după Pavlov, cel de-al doilea sistem de semnalizare care permite o reflectare mijlocită a realitătii prin intermediul treptei senzoriale bazată pe senzatii si perceptii. Se stie că lezarea unor centrii nervosi ai scoartei cerebrale poate afecta ireversibil disponibilitătile de vorbire, scriere sau de întelegere a cuvintelor.Centrii limbajului sunt situati cu precădere pe emisfera cerebrală stângă - aria lui Broca, într-o regiune a lobului frontal, aria lui Wernicke, la nivelul lobului temporal etc. Limbajul articulat este posibil datorită dezvoltării progresive a organelor vocale la ordinul primatelor, mai ales după stadiul de Homo erectus (omul-maimută biped, ale cărui fosile au fost descoperite pe insula Iava) în care a trecut la pozitia verticală, având un orizont mai larg, favorabil comunicării, precum si posibilitatea de utilizare a membrelor superioare pentru a gesticula, a munci si a se hrăni. Atunci laringele i s-a eliberat si s-a dezvoltat aparatul vocal. Aerul, care iese din plămâni prin laringe, generează sunete prin punerea în miscare de vibratie a coardelor vocale. La modularea sunetelor participă si alte organe vocale, în special gura, limba si buzele, care, prin schimbarea formei acestora si a pozitiilor relative, controlează modurile de vibratie a cavitătii rezonante, mai precis, componenta fundamentală si armonicele.

După milenii de evolutie linia umană este reprezentată în prezent de Homo sapiens (omul inteligent) capabil să comunice si să prelucreze informatii în actiunea sa de cunoastere si de stăpânire a lumii. După părerea lingvistului american Noam Chomsky, limbajul la copil nu se formează pe un teren complet gol, ci un rol important revine instinctului. Omul ar dispune prin natura sa de o gramatică universală, denumită sugestiv gramatică generativă.

Procesul comunicării se poate reprezenta schematic, astfel :

Mesaj emitătoi – Codificare - Semnal – Decodificare - Mesaj receptor

O explicare profundă a naturii limbii ca mijloc de comunicare se face în cadrul semioticii (grr.semeiotike-“semn”), disciplină care se ocupă de studiul general al semnelor, promovată de Charles Sanders Pierce, Ferdinand de Saussure, Roman Jakobson, Charles Morris etc. Semiotica, numită si semiologie, cuprinde trei ramuri principale :

*semantica, pune în evidentă relatiile dintre semne si obiectele desemnate ;

*sintaxa, cercetează raporturile dintre semne în constructiile formale ;

*pragmatice, analizează modul în care omul întelege si foloseste semnele.

După F. de Saussure, întemeietorul lingvisticii moderne, în varianta structurală, limba este un sistem conventional de semne, comparabil cu alte sisteme semiotice (ex.limbajul surdo-mutilor, semnalele militare), în care fiecare element depinde de celelalte. Autorul “Cursului de lingvistică generală”, afirmă : “Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari si în care valoarea unuia dintre termeni rezultă din prezenta simultană a celorlalti”. Semnul lingvistic se distinge atât prin imagine acustică (semnificant), cât si prin concept (semnificat) si capătă valoare precisă numai în cadrul sistemului închegat al limbii, asa cum rezultă din afirmatia:”Numim semn îmbinarea conceptului cu imaginea acustică: dar în vorbirea curentă acest termen desemnează de obicei numai imaginea acustică, de pildă un cuvânt (arbore etc)”. Relatiile sistemice explică functionarea codului lingvistic, ca si unele modificări de structură. Un cod este un ansamblu de reguli folosite pentru a transpune informatiile dintr-un sistem lingvistic în altul. De pildă, codul Morse serveste la transpunerea scrierii obisnuite în semne susceptibile de a fi transmise pe cale telegrafică. Limba, ca instrument al gândirii, este un cod care transpune faptele de constiintă reflectate din realitate sau imaginate într-un sistem de semne adoptat de o comunitate socială în evolutia sa istorică. Cuvintele, considerate ca elemente fundamentale ale unei limbi, sunt alcătuite din sunete, numite foneme, grupate în silabe, pe baza unor criterii de articulare. În general, împărtirea pe silabe a cuvintelor diferă de împărtirea în elemente morfologice de tipul rădăcină, prefix, sufix, desinentă. Din punct de vedere fizic, sunetele sunt unde sonore cu frecventa cuprinsă în intervalul 16Hz si20Hz, fiind studiate în cadrul acusticii.

Proprietătile caracteristice ale unui sunet sunt :

*înăltimea, determinată de frecventa undei sonore ;

*intensitatea auditivă (tăria sunetului), definită prin energia transportată în unitatea de timp de către undele sonore prin unitatea de suprafată ;
*nivelul de intensitate sonoră, măsurat în belli (B) sau decibelli (dB), se exprimă prin logaritmul zecimal al raportului dintre intensitatea sonoră I si intensitatea de referintă I0=10-12W/m2 (pragul minim de audibilitate la n=1 kHz ) ;

*timbrul, caracterizează un sunet prin numărul armonicilor care însotesc componenta fundamentală, precum si nivelul lor de intensitate sonoră.

Sunetele sunt produse de diverse surse de la instrumente muzicale de suflat si percutie până la coardele vocale ale omului. Perceperea sunetelor de către fiinta umană se face prin intermediul analizatorului auditiv, format din urechea externă (pavilion), urechea medie (membrană, ciocan, nicovală si scărită) si urechea internă (vestibul, canale semicirculare si cohlee), unde se află celulele senzoriale receptoare care preiau vibratiile sonore si le transmit sub formă de impulsuri nervoase, prin reteaua de fibre nervoase, la scoarta cerebrală, având aria auditivă primară situată în girusul temporal superior. La nivel psihic, cuvintele unei limbi se află în corespondentă cu un sistem logic de notiuni, care a evoluat progresiv, pe măsura dezvoltării filogenetice si ontogenetice a fiintei umane, în conditii sociale si istorice de o mare diversitate.

Notiunea este o unitate logică elementară prin care se reflectă în planul cunoasterii rationale o clasă de obiecte si fenomene de natură materială (animale, plante, procese fizice etc.) sau ideală (numere, figuri geometrice, modele stiintifice etc.) Notiunea se exprimă lingvistic printr-un nume format din unul, două sau mai multe cuvinte. În analiza logică, ansamblul format dintre o notiune si numele său constituie un termen. Pe de altă parte,în analiza structurală a unei notiuni se tine seama că însusirile reflectate (note) - care formează continutul (comprehensiunea) - se referă la o clasă de obiecte denumită sferă sau extensiunea notiunii. Pentru definirea clară a unei notiuni este necesar să fie precizat atât continutul, cât si sfera la care se referă.

Între notiuni se pot stabili trei raporturi de concordantă, si anume :

*raport de identitate, dacă sferele notiunilor coincid ;

*raport de ordonare, bazat pe operatia de incluziune dintre sferele notiunilor respective ;

*raport de încrucisare, în cazul în care intersectia dintre sferele notiunilor este o multime nevidă, diferită de oricare din ele (coincid doar partial).Totusi, există două tipuri de raporturi de opozitie între notiuni, fie de contrarietate, dacă sferele sunt disjuncte, fie de contradictie, dacă sferele sunt disjuncte, însă un obiect oarecare face parte din una dintre sfere.

Ansamblul cuvintelor dintr-o limbă constituie vocabularul - prezentat de lingvisti în dictionare. În cadrul vocabularului, raportul dintre continutul cuvintelor si forma acestora conduce la patru grupe lexicale, si anume :

*sinonime, au acelasi înteles dar forme diferite ;

*omonime, au aceeasi formă dar înteles diferit ;

*antonime, au forme diferite si înteles opus ;

*paronime, cuvinte asemănătoare ca formă însă diferite ca înteles, ca de exemplu : a evalua si a evolua sau originar si original etc.

Pe lângă sensul primar, de bază, există sensurile secundare si gramaticale (obtinute în cursul flexiunii prin declinare sau conjugare), precum si sensuri figurate, care rezultă din context, ca de exemplu :« În seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine »(Testament,Tudor Arghezi).

Desi pe Terra se vorbesc mii de limbi diferite, ele sunt grupate în mari familii având origini comune foarte vechi. Prin compararea limbilor actuale din Europa, Iran si India, lingvistii au constatat similitudini structurale si au emis ipoteza că se trag dintr-o limbă comună, numită indo-europeană, care s-a folosit în urmă cu aproximativ 5000 de ani. Se apreciază că în prezent aproape jumătate din populatia globului vorbeste una din limbile familiei indo-europene.

Limba română face parte din ramura de limbi neolatine sau romanice, alături de franceză, spaniolă, portugheză, italiană,catalană, provensală, retoromană si dalmată. Prin urmare, în această subfamilie, multe cuvinte au forme asemănătoare. Astfel, din latinescul « homo » s-au format cuvintele om (română), homme (franceză), uomo (italiană), hombre (spaniolă), homen (portugheză). Majoritatea cuvintelor din limba română le-am mostenit din lb. latină populară (vulgară), deosebită de varianta cultă, si intră atât în fondul principal de cuvinte ( peste 60% din cele aproximativ 1500 de cuvinte utilizate frecvent de vorbitori), cât si de restul vocabularului format din circa 120 000 de cuvinte. Perioada de formare a limbii române din latină începe odată cu retragerea trupelor romane din nordul Dunării - în anul 274, sub conducerea împăratului Aurelian - si se continuă până în secolul VII, prin asimilarea unui substrat lingvistic daco-getic, de circa 100 de cuvinte, format din substantive proprii (ex.Arges,Dunăre,Mures,Olt), substantive comune (ex. copil, mos, mazăre, brad, vatră), verbe (ex. a ciupi, a scăpăra),si adjective (ex. ciunt, searbăd). O pondere redusă la nivel lexical o au popoarele migratoare, mai ales influenta slavă, prin cuvinte care se referă la mediul geografic (dumbravă, văzduh), la corpul uman (gât, obraz), la ocupatii (a clădi, brazdă, plug) sau la credinta religioasă (monah, sfânt). Limba română a fost unitară până în secolele X-XI, când se divide în patru dialecte : unul nord-dunărean (daco-român) si trei sud-dunărene (aromân, meglenoromân si istroromân). De remarcat că dialectul daco-român a evoluat după secolul XVI către actuala limbă literară actuală, odată cu aparitia primelor texte scrise. Chiar si în prezent, în lexic pătrund neologisme din alte spatii culturale, mai ales englez si francez. Formarea unor termeni noi se poate obtine si prin derivare, schimbarea valorii gramaticale sau compunerea unor cuvinte existente în limbă. Pe de altă parte, unele cuvinte vechi, numite si arhaisme au iesit de mult din uz, regionalismele au o circulatie restrânsă la anumite zone din tară, iar termenii de jargon si argotici sunt utilizati doar de anumite categorii de vorbitori cu scopul de a impresiona sau de a păstra secretul unei convorbiri. Pe lângă sistemul fonetic si vocabular, orice limbă se caracterizează prin structură gramaticală, formată din morfologie (studiază părtile de vorbire) si sintaxă (stabileste regulile îmbinării cuvintelor în propozitii si a propozitiilor în fraze).
Sper că v-ati convins cât de fascinantă este o limbă. Să nu se uite că utilizarea corectă a limbii este este un indicator al gradului de cultură asimilată de o persoană pe traiectoria socio-profesională.

Tudor Vasile, www.praxisinventica.com .








Tudor Vasile    2/19/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian