Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Prin sita vremii : Suspinul

Dupa ce suspinam noi, cei traitori departe de meleagurile in care ne-am nascut, desi aici ne-am gasit rostul vietii ?. Ce ne lipseste mai mult aici, mai ales celor din neamul latin, este acel “dolce farniente”, cum zic fratii nostri italieni. Ne lipseste statul la taclale la o “berica” intr-o gradina de vara, intr-o vizita la o cafeluta facuta vecinei de apartament, prietenilor, rudelor sau cunostintelor. Ne lipseste hazul de necaz, bucuria plenara, ne lipseste rasul in hohote care dezleaga baierele inimii, ne lipsesc bancurile si glumele uneori atat de spumoase.
In Canada am tot confortul si toate conditiile unui trai civilizat, care se desfasoara in normalitate. Stau impreuna cu familia fiicei mele, singul meu copil. Fara ca sa ne dea banii afara din casa, ne-am putut permite concedii in colturi de lume, de neimaginat cand eram in Romania. Am gasit un rost in a scrie pentru revista “Observatorul”, implinire a unui vis tainuit si imposibil de realizat in Romania, si inca as mai putea insira multe alte daruri ale Canadei. Si totusi…
In Bucuresti locuiam intr-un apartament de bloc, in Drumul Taberei. Traiam in buna intelegere cu multe familii. Dar cea mai mare bucurie mi-o dadeau cele trei prietene : Nelicuta, Edicuta si Tuculina. Cu Nelicuta de la etajul 6, profesoara de limba romana ca si mine, faceam multe schimburi de idei in specialitatea noastra, tinandu-ma la curent cu noutatile din invatamant dupa pensionarea mea. Cu o minte agera, de felul ei sprintara si dinamica, vesela, cu mult umor, imi spunea bancuri, sau ma amuza scotand in evidenta cate ceva iesit din comun fata de cotidianul obisnuit. Dimineata, inainte de a pleca la scoala, ma suna la telefon si, daca ma aflam in pat, ca un resort saream si in cateva minute eram la usa ei. Cafeaua aburinda ma astepta pe masa. In fiecare zi, treaba mea era sa ghicesc in cafea. Ghicitul asta avea mare farmec. Nu era numai asa, un simplu ghicit, ca la ghicitoarele de rand. Erau acolo adevarate povestiri, pline de imaginatie, pornind de la ceea ce cunosteam tot din relatarile ei. Totul era imbracat in fantezie, cu un limbaj colorat si plin de pitoresc, implicandu-ma, interpretand parca un rol dintr-o sceneta.. Ceea ce vedeam eu in ceasca era numai “de bine si de amor”, asa cum le aminteam mereu prietenelor mele ca stiu eu sa ghicesc. In tmpul zilei, ma intalneam cu Tuculina, de la etajul 7, profesoara de sport. Ea isi dezmierda sotul spunandu-i Tucu si, pentru ca formau o pereche atat de unita, ea a devenit pentru noi Tuculina. Amandoi erau foarte preocupati de gospodarie. De la ei am avut multe de invatat si bunatati de mancat !…Seara, venea Edicuta de la etajul intai. Ea avea doua servicii, unul la stat si unul particular. Toata ziua statea in picioare ca medic stomatolog. Seara cadea rapusa de oboseala. Se imbarbata, facea un ibric de cafea, lua un pachet de Kent, ceva bunatati si venea la mine. Uneori picotea de somn. Ii faceam ceva masaj si, cand cescuta invartita pentru ghicit era gata, ea se trezea de-a binelea, fiindca placerea ghicitului la ea era foarte mare. Schimbam impresii din cursul zilei, imi spunea noutatile, mancam din bunatatile aduse de ea sau dintr-ale mele, fumam cate o tigara, ne mai uitam la televizor.
In toate zilele, era un du-te-vino cu mancarurile de la una la alta. Aveam nevoie de ceva de la piata ? Sarea repede Tucu. Ma durea ceva ? Edicuta era prezenta. Uneori ne intalneam toate patru prietenele la mine. Mancam si beam cate ceva si, treptat, se crea o atmosfera care dadea bucuria momentului. Dar cand erau zile de sarbatoare… ce bunatati saltau pe mese…!
In timpul zilei, ma mai vizita si Gefry, fiul mai mare al Edicutei. Multiplu castigator al aurului la olimpiadele internationale de matematica, avea mintea ascutita si imperioasa nevoie sa isi limpezeasca unele idei. Credea el ca eu sunt cel mai bun confident al lui. Si plecand de la ghicitul in cafea, ajungeam la discutii pe teme mari. Naravisem si alte prietene cu ghicitul in cafea, de pilda pe Veronica Badea. Dupa ce le aduceam buna dispozitie cu ce am vazut in cafea, incepeau discutiile pe teme diferite, dupa cultura fiecaruia, dupa temperament, dupa evenimentele ce se consumau. Una din marile bucurii era vizita prietenului doctor oftalmolog Coriolan Bucur, Lanu, cum ii spuneam. Discutiile cu el erau mai intotdeauna pe teme majore, de viata sau de literatura. Avand un frate critic literar, Septimiu Bucur, mort prea de timpuriu, avand si un cumnat, tot critic literar, Ion Chinezu, Lanu apucase vremurile bune din perioada interbelica, climatul de mare stralucire culturala. Cate evocari, cate teme puse in discutie nu au inflorit atunci in discutiile noastre ! Savoarea acestor discutii se prelungea cand noi doi mergeam in vizita de doua ori pe saptamana la Katiusa si Lica, prieteni de familie. Acolo intalneam oameni de cultura, cel mai adesea pe Corneliu (scriitor) si Antoaneta (fosta actrita) Albu. Discutiile picurau bucurii launtrice si dadeau nastere unor arderi sub imperiul unui exercitiu al cugetarii. Aceste frumuseti le-am luat cu mine in suflet si ma intorc la ele cand ma simt in afara de timp si spatiu.
Placerea aceasta a taifasului, de fapt a schimbului de idei, aici, in Canada, arata altfel. Prieteniile de aici, frumoase si ele, au totusi alt parfum. In Romania, una-doua, taraia telefonul : “Te astept la o cafeluta”. Cu toate ca in tara aveam un climat in care ma simteam bine, cel putin in cercul de buni si dragi prieteni, acolo suspinam dupa avantajele de aici. Aici, insa, telefonul nu ma mai suna ca sa ma cheme la povesti, nici soneria nu ma cheama ca sa deschid usa musafirilor carora sa le spun pasul, sau vreo scanteie a unui gand, ori tresarirea unui sentiment. Desi am aici atatea impliniri, ma trezesc uneori suspinand. Poate ca neobositul suspin isi are rostul lui. Prin el se pastreaza vie o draga icoana a zilelor ce au plecat pentru totdeauna.





Elena Buica    9/6/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian