Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


"Tinerete fără bătrânete si viată fără de moarte"


Constantin Noica a scris un eseu de o remarcabila suplete intelectuala despre basmul "Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte". Lectura eseului stârneste o serie de reflectii pasionante privind sufletul românesc.

Din pacate, în captivanta sa pledoarie pentru tâlcurile de adânc ale acestui basm Noica pare uneori artificios sau creaza senzatia unei simbolistici oarecum tendentioase, pentru a raspunde mai bine unor directii prestabilite ale ideaticii sale filosofice. Cum remarca poetul, chiar si în prezenta divinitatii "claseaza carturarul, nu plânge/ si nor e ruga-i or covor/ nu ploaie sau mormânt". Seductia speculatiilor este adesea prea mare pentru intelectuali.

In general basmul îsi are stereotipiile sale cum remarca si Calinescu în "Estetica basmului". Chiar si motivul central, atât de rar, al "Tineretei fara batrânete si al vietii fara de moarte", mai poate fi gasit aiurea (de pilda în povestea "Feciorul de rege ce tânjea dupa nemurire" din Austro-Ungaria). Si totusi basmul nostru este extrem de singular. Nu numai între basmele popoarelor ci si între celelalte basme ale noastre. Astfel multe din ele povestesc ca Fat Frumos a plâns în pântecele multor mame dar de obicei s-a potolit la promisiunea despre o soata de soi (Ileana Cosânzeana, Fata-nascuta-din-piatra, Rozuna fata florilor, Floarea florilor etc). Calinescu afirma ca precocitatea voinicului din toate aceste basme vine din instinctul erotic, ca o continuare a dorintei arzatoare a parintilor de a avea copii. Ideia nu are nimic freudian întrânsa ci corespunde exact cu spiritul comun al "devenirii în devenire" (în termenii lui Noica), adica al unei continuitati peste generatii, al unei perenitati a familiei. Spre deosebire de toate aceste basme însa, eroul din "Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte", persista sa plânga când i se ofera împaratia sau o fata de împarat si tace, hotarându-se sa se nasca, doar la promisiunea tineretii eterne si a vietii fara sfârsit, cu alte cuvinte, asa cum sublinia Noica, la perspectiva de a fi întru ceva, întru Fiinta. Dupa ce crescu si merse la scoli si învata într-o luna cât altii într-un an, eroul începu a tânji si a se plictisi pâna se hotarî sa plece sa gaseasca fagaduinta pentru care s-a nascut.

Aici apare locul unei prime întrebari: este cu adevarat gasirea si trairea fagaduintei telul lui Fat-Frumos sau este numai o intensa curiozitate a spiritului de a explora? Daca da, gasim în el doar expresia dorintei de echilibru cu întreaga cosmogonie a lumii, echilibru care sa-i îmbrace apoi cald întreaga sa existentă terestră sau, mai mult, gasim chiar expresia dorului unirii cu si trairii în Fiinta Suprema?

Filosoful român enumera cele trei încercari prin care trece Fat-Frumos, ca trei blestemuri ale lumii pe care o paraseste ("cel al desprinderii de parinti" - episodul Gheonoaiei care fugise de-acasa, "de rude" - cel al surorii Gheonoaiei, si "de lumea fiarelor si a firii însasi"). El comenteaza apoi ca, o data intrat în împaratia treimii zânelor vesnic tinere, "fiul Omului devine fiu al Fiintei", am zice noi al fiintarii fara de sfârsit.

Citind însa mai departe povestea, aflam ca, dupa o perioada de sedere în zona paradisiaca, Fat Frumos se abate în Valea Plângerii si doreste sa se întoarca, ne mai rabdând dorul parintilor. Deci iata o alta întrebare: era Făt Frumos predestinat să esueze în marea sa calatorie? Era aceasta calatorie prefiguraa doar ca o aventura a cunoasterii cu sentimentul de zadarnicie si nesatiu pe care ti-o aduce stiinta cu cât pătrunzi mai în adâncul ei? Sau era, cum insinueaza filosoful, o aspiratie la a deveni parte din Fiinta universala, cea în afara de timp? As fi tentat sa spun ca ne lovim aici de însusi misterul profund al vietii si al raportului nostru cu Creatorul, Care ne-a faurit pentru El si totusi ne-a dat libertate, Care Si-a încarnat Fiul în care suntem mereu tentati sa ghicim cât procent a constituit partea umana.

Cred ca alegoria basmului de fata nu vizeaza de fapt viata de dincolo. Cel mult toate întâmplarile pot tese o naratiune despre o continuaă aspiratie catre Absolut, cu revelatia de o clipa a acestuia în procesul travaliului neobosit al fiintei înca terestre. Aspiratia catre Absolut o gasim exprimata la Eminescu în versurile de ametitoare inspiratie din "Povestea magului calator în stele" (al caror caracter abisal este necesar contrabalansat în opera sa de spiritul mai terestru al poeziei naturii si umanitătii, conflict ce genereaza sentimentul de incomfort atât de caracteristic luceafarului; o dualitate manifestata, în termenii lui Negoitescu, între noaptea vârstelor eterne si noaptea comunaă).

Buna cuviinta spune ca, desi avem în noi dorul tineretii fara batrânete si al vietii fara de moarte (nu pentru a trai continuu în desfatari si petreceri ci în a trai în miezul firii lucrurilor, în fiorul Absolutului, în pacea dragostei si comuniunii), fiecare avem rostul nostru pe care nu trebuie sa-l ignoram. Moartea l-a palmuit pedepsitor pe Fat Frumos, caruia îi si crescuse o barba pâna la genunchi în scurtul timp al întoarcerii pe pamânt si, desi, de atâta asteptare (trecusera zeci de generatii, padurile devenisera câmpii si orase, palatul era o ruina parasita) "se facuse cârlig în chichita" îi spuse "cu glas slabanogit": "Bine ai venit, ca de mai întîrziai, si eu ma prapadeam". Fiecare are o moarte si este dator sa treaca prin ea, ca un dat firesc.

Cred ca, tipic spiritului mioritic unde infiniturile participa într-un tot cu brazii si oile, taranul român, care niciodata n-a dorit renuntarea la viata pamânteană, coexista natural cu suflul lui Dumnezeu, ale Carui puteri înfricosaătoare le diminueaza, le îmblânzeste. Expresia "om cu frica de Dumnezeu" nu înseamna la români un om îngrozit, torturat, ci un om cu masura, cu respectul lucrurilor. Toti credinciosii de mare febra protestanta sau de agresivitate catolicaă au fost izbiti de dulceata ortodoxiei, unde pacatosul este iertat si în al treisprezecelea ceas iar rugaciunea nu are somptuozitate ci firescul respiratiei din formula Rugaciunii lui Isus.

Românul este fiinta cu prispe, cu banca la poarta, cu biserici zugravite pe afara. Este omul de întâmpinare - a omului, a naturii si a Domnului. Multe sunt povestile cu Dumnezeu si Sf.Petru plimbându-se blânzi pe pamânt. Folclorul are întotdeauna doar adjective calde pentru Dumnezeu ("bunul Dumnezeu", "Dumnezeu dragutul" etc), niciodata adjective aspre sau necuviincioase (omitem aici înjuraturile emise în orbul mâniei). Domnul este firesc simtit sau presimtit în fiecare lucru sau preajma. Dupa cum bine mentioneaza Blaga, taranul român vede chiar si în bobul de grâu chipul Domnului Isus (si, într-adevar, însusi desenul bobului, cu taietura la mijloc pe lung si cu barbita coltului, pare sa-L sugereze). Să ne amintim ca Blaga în "Spatiul mioritic" mentiona spiritul de adaptare a românului la creatie si Creator astfel: românul "nu forteaza configuratia pământului, el îsi cladeste casa si la spatele lui Dumnezeu, stiind pesemne că Dumnezeu are ochi si în spate."

Sa fie românul incapabil atunci de setea mistuitoare a Absolutului, de mari trairi devorante interioare? Sunt lucruri care probabil se consuma în taina, în "isihie", în adâncuri ferite de eventuale primejdii. Românul are simtul pudorii. Codrii si muntii nostri au fost plini în secolele trecute de pustnici si sihastri, adevaărati traitori, complet nestiuti de lume. Paul Evdokimov spunea despre credinciosul ortodox al zilelor noastre ca este un ascet, prin faptul ca îsi poarta stradania sa continua caătre Dumnezeu adânc tainuita în el, pretutindeni unde s-ar afla, în mijlocul societatii acaparatoare si perturbante care poarta ispitele si hulele. Românul nu face exceptie. El îsi duce isihia sa cu sine pretutindeni unde merge ca melcul cochilia sa în spinare, cum este emblema intrarii în biserica construita de Antim Ivireanu la mânastirea bucuresteana care-i poarta numele.

In mod cert peisajul mioritic, atât de organic cosmologic, este capabil de nasteri de mari spirite crestine. Dupa cum ne învata cartile vechi, scumpe ortodoxiei, cum este de pilda Patericul (Apophthegmata Patrum), chiar si individul comun, care nu se mortifica în Iisus prin asceza monahala, poate traăi o viata placuta lui Dumnezeu, respectindu-I poruncile, educându-si sufletul cu dragostea fata de aproapele, savârsindu-si munca zilnicaă cu seriozitatea lucrului bine facut spre lauda Celui ce i-a dat puterea de-a munci, având constiinta ca El vegheaza permanent în preajma-i. Structura profunda a sufletului românesc tocmai acest din urma sens îl respira cu deosebire, chiar daca basmul de la care am pornit nu îi spune exact pe nume.

Asa dar se pare ca frumosul basm "Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte", cu atât de multe tâlcuri despre fiinta si sublim, despre social, fecunditate, ucenicie, moarte etc, dintre care multe convingator prezentate de Noica, nu ilustreaza fierbinti adevaruri existentiale ci doar o etica laica pe care si-a lasat aburul Cel de Sus. Altfel nu ar suna complet dezamagitor notele eseistului despre plictisul vietii de dincolo? Si nu ar fi dezarmant sfârsitul basmului, care în loc sa însemneze o transfigurare sau cel putin o victorie a eroului (care îndata ce fu palmuit de moarte "se facu tarâna"), reprezinta dimpotriva nimicirea acestuia în procesul continuei deveniri fara nici o finalitate?

Hotarât, basmul despre care discutam este aparent centrat pe viata de aici dar stârneste vibrante întrebari în spre "în sus", dar chiar si în spre "în jos" cum este ispita anihilatoare de activitate, actiune, munca, truda (de pilda "urâtul" tarâmului vesnic). Ceea ce îl face complet si complex, îi da mister, stârneste la reflectii si autointerogare în legatura cu cele mai importante aspecte ale existentei. Il trece în rândul capodoperelor umane. O creatie anonima, fara vanitatea apartenentei si revendicarii gloriei vreunui autor anume. O creatie nu individuala ci colectiva. Modul de gândire al unui întreg popor.

de Horia Ion Groza / Chicago




Horia Ion Groza    8/5/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian