Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Panait Istrati

(nascut la 10 august 1884, Braila - m. 1935 Bucuresti)

Scriitorul român de expresie franceza se naste la Braila, ca fiu natural al spalatoresei Joita Istrate si al unui contrabandist grec. Crescut la Baldovinesti, satul mamei sale, urmeaza cu greu scoala primara, în 6 ani, ramânând doi ani repetent. E ucenic într-o cârciuma, placintar, vânzator ambulant, ca sa-si câstige existenta. Copilul sarac începe sa citeasca mult. Calatoreste hoinar la Bucuresti, Constanta, Cairo, Neapole. Este atras de sindicate si de programul socialistilor. Vagabondeaza din nou prin lume (Cairo, Paris, Elvetia). Vietuind în mizerie, se îndreapta spre Nisa, bolnav si singur pe lume, unde în 1921 încearca sa se sinucida. Este salvat. Îi adreseaza o scrisoare lui Romain Rolland, acesta îi raspunde si, în 1923, apare povestirea Chira Chiralina, cu prefata cunoscutului scriitor. În 1927, viziteaza Moscova si Kievul (asista la turnarea filmului dupa aceasta povestire). În 1929 revine în U.R.S.S. si afla, pe viu, adevarurile despre dictatura comunista a lui Stalin. Scrie apoi celebra carte Spovedania unui învins. În sufletul sau izbucneste o grava criza de constiinta, mai ales ca fostii prieteni comunisti îl acuza de fascism. Revine în tara bolnav si demoralizat, se trateaza la Nisa de tuberculoza, se întoarce la Bucuresti si, izolat si neocrotit, moare la Sanatoriul Filaret.

Alte opere: Codin, Haiducii, Nerantula, Ciulinii Baraganului.

Născut în Brăila, ca fiu al unei spălătorese, Joița Istrate și al unui contrabandist grec.

A copilărit în Baldovinești, a terminat șase ani de școală primară, doi fiind nevoit să-i repete. Ca și Maxim Gorki, scriitorul rus și apoi sovietic cu care a fost comparat adesea, și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe: București, Constantinopol, Cairo, Napoli, Paris și Zürich.

Primele încercări literare datează din 1907, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul Hotel Regina în revista România muncitoare. Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai. Colaborează și la alte ziare: Viața socială, Dimineața, Adevărul etc. Se apropie de cercurile socialiste.

Trăind în sărăcie, bolnav și singur, a încercat să se sinucidă in 1921 pe când se ducea la Nisa, dar a fost salvat. I-a scris o scrisoare lui Romain Rolland, scriitor foarte influent în acea epocă; acesta i-a răspuns imediat și povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923, cu o prefață semnată chiar de Rolland. A publicat romanele: (Ciulinii Bărăganului), Les récits d'Adrien Zograffi (Povestile lui Adrian Zograffi). În 1927 a vizitat Moscova și Kiev (și a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică și a scris cartea Vers l'autre flamme. (tradusă în limba engleza sub titlul The Confession of a Loser). Antologia respectivă Vers l'autre flamme cuprinde nu doar textul Confesiunii unui învins a lui Istrati, ci și alte scrieri căci Victor Serge este, de pildă, un alt autor. După ce a publicat cartea, prietenii săi comuniști l-au considerat fascist.

În 1930 se reîntoarce definitiv în țară. Aici publică în 1933 eseul L’homme qui n’adhère a rien, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări. A fost tratat de T.B.C. în Franța la Nisa și apoi a revenit la București. Izolat, singur și demoralizat, a murit la sanatoriul Filaret.

Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, și mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii, și orașele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții, în căutarea fericirii.

Bibliografie selectivă

Celălalt Istrati, autor: Mircea Iorgulescu, editura: Polirom, 2004, ediția întâi, Spre alt Istrati, (1984), .

Moș Anghel 1924

Codin 1925

Prezentarea haiducilor 1925

Domnița de Snagov 1925

Ciulinii Bărăganului 1928

www.ici.ro


Cum am devenit scriitor
proză

fragment


de Panait Istrati


M-am născut în Brăila la 10 august 1884 ( pe vechiul stil ) dintr-o nemuritoare țărancă româncă și un contrabandist grec pe care nu l-am cunoscut niciodată, avînd nouă luni la moartea lui.

Actele mele nu pomenesc numele tatălui. Mă declară, pur si simplu: „ fiul lui…. și al Joiței Istrati, în vîrsta de douăzeci și nouă de ani ”. Fiu „ nelegitim ”, port numele de familie al mamei mele. Tata cîștiga bani mulți cu contrabanda de tutun și era bolnav de epilepsie. Juca la stos, pînă cădea leșinat ( cînd pierdea ); cînd cîștiga, venea acasă în zori, cu un taraf de lăutari.

Părinții mamei erau țarani. În Cosma, am pus ceva din viața bunicului meu ( „ Un moș Istrati care strănuta de douăsprezece ori in șir, ca tine ”, îmi spunea mama ), român neaoș, tatăl mamei mele „ împușcat de poterași în spate ”, într-o fugă dramatică cu contrabanda tatălui meu, grecoteiul chefalonit, și mort la spitalul din Brăila, „ pă cînd îi scotea fultuiala din schinare ” – îmi povestea bunica – și cînd „ ostașu se tînguia c-a făcut moarte de om, fără vrerea lui, ș-o să-i poarte păcatele pe lumea ailalt㠔.

Mama era prima născută în familie și asistase, cîteodată chiar luase parte, la frumoasele răfuieli și isprăvi haiducești din vremea părinților ei. Întotdeauna, habotnica Nedelea, bunica mea, s-a trezit eroina vreunei povestiri. Astfel, la optsprezece ani, ea și-a început viața iubind doi frați deodată, unul fiind înjunghiat de celălalt. Apoi, măritată, și-a iubit cumnatul. Și tot ea a fost aceea care a îmboldit pe bărbații din sat – soți, amanți, copii sau simple rude – să țină piept lăcomiei nemăsurate a boierului care voia să cumpere cătunul Baldovineștilor, de unde s-a tras și faima de „ cuib de bandiți ”. Boierul Alexandru Suliotti – proprietarul – își pusese în gînd să-i alunge pe țărani, dărîmîndu-le colibele, smulgîndu-le vița de vie și frumoșii plopi, să astupe șanțurile, trecînd cu plugurile peste ceea ce el pretindea a fi „ un cuib de bandiți ”. Îndată ce se apropia de „ cuiburile ” noastre, boierul era întîmpinat cu focuri de pușcă. Alături de moș Anghel și moș Dumitru, am văzut eu însumi cum șanțurile împrejmuitoare ale cătunului și digurile căptușite cu dracil㠖 pasămite ca să ne apere de revărsarea Siretului – erau de temut pentru dușmanul care ar fi cutezat să se apropie. Jandarmii nu puteau face nimic….

Un „ cuib de bandiți ”, Doamne!

Cătunul Baldovineștilor, de unde-mi trag obîrșia, nu avea decît vreo cincizeci de familii, din care jumătate ne erau rude. I si mai spunea și „ Istrăteștii ”, din cauza numărului mare de locuitori purtînd numele de „ Istrate ” și avînd aceeași obîrșie. Aproape toți bărbații erau de-alde Cosma, iar femeile niște Chire. Acești Cosma dădeau exemplul nestatorniciei, iar Chirele le ieșeau în întîmpinarea dorințelor. Da, în nestatornicie se află toată puterea unui bărbat, a unui popor, a unei rase. Cu cît ești mai nestatornic cu atît ești mai generos, deoarece nestatornicul nu păstrează nimic pentru sine. El face viața rodnică și trece mai departe. Nimic nu este molatic într-însul; totul este furtună, furtună creatoare.

La Baldovinești, la Petroiu, Cazasu, Nazîru, Chiscani, Tichilești, peste tot unde unchiul Anghel își oprea armăsarul în fața unei cîrciumi, numai de „ neamuri de ale noastre ” era vorba:

- Nu mai poți să scoți cămașa de neamuri, mă, Panaite! spunea el.

Tot de la acest unchi știu c㠄 neamul nostru e curcit ”.Ultima cîrciumă a lui „Angheluț㠔, ale cărei ruini se mai pot vedea și azi, era un focar de povești de pe vremea ocupației. Și ca și cum destinul ar fi avînd legi precise, moș Anghel nu scăpa nici un prilej de a-mi face cunoscut㠄 încă o poveste turceasc㠔, mie „ țîncu’ pămîntului ”….

Copii de țarani iobagi pe pămîntul boieresc, cei doi frați ( Anghel si Dumitru ) și cele două surori ( Joița și Antonica ) se pomeniră, la moartea tatălui lor, stăpîni doar pe grinzile căsuței părintești, pe arborii din grădină și pe butucii din vie. Țarina nu era a lor. Și asta-i hotărîră să se risipească pe alte meleguri, afară de mezinul Dumitru, care rămase să poarte de grijă mamei văduve, știutoare de datoria ei.

Surorile plecară să trăiască cu doi greci înstăriți, care iși rîdeau de căsătoria legitimă. În această familie de dezmoșteniți, fratele Anghel era al doilea născut. Fiind scurt de vedere, el fu reformat de oștire, cumpără o bucată de pămînt și deschise crîșma pe drumul mare dintre Brăila și Galați, la ieșirea din sat. După zece ani de crîșmărit, izbuti să agonisească avere. O soartă crîncenă se abătu asupra lui și făcu dintr-un om voios și bun creștin, un învrăjbit și un păgîn.

Cu toate ca avea șaptezeci de ani, bunica Nedelea făcea tot ce putea ca să-și ușureze copiii de sărăcia ce le-o lăsase moștenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe cîmp, își luase sarcina gospodăriei. Și cum voia să adune și cîțiva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna și-o sacrifica, să strîngă spicele de grîu rămase pe cîmp în urma secerătorilor, să adune smocurile de lîna lăsate de oi pe scaieți și să culeagă păpădia de pe marginea șanțurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi și să le descînte.

Seara la cină, socotindu-se gură de prisos, nu se atingea nici de lapte, nici de ouă, cînd acestea se găseau pe masă. Se mulțumea cu puțină ciorbă și cu susai verde cu oțet.

De două ori pe săptămînă, încordată sub povara cobiliței prea încărcată, bătrîna străbătea cei cinci kilometri care despărțeau satul de Brăila. La amiază, se întorcea cu treizeci de parale, înnodate în colțul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani, o vedeai săpînd un puț la răspîntia drumurilor bătute de cărăuși sau cumpărînd fie un pat cu toate albiturile lui pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă împreună cu vițelul de curînd fătat, pe care le da de pomană vreunei văduve, împovărată de copii. Se întîmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strîngea banii și atunci se duceau pe gîrla și puțul și patul și vaca. Atunci, sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămînile. Se plimba, galbenă și tristă, ținîndu-și gura cu mîna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.

Bunica Nedelea mi-a dat și mie de pomană o vacă frumoas㠖 Dumana – deși îi eram rudă. Dar bunica se abătu o singură dată de la regulă, fiindcă mă știa cel mai sărac dintre toți nepoții ei…. După ce împodobi vaca și vițelul ca pentru nuntă, îi tămîie de trei ori, apoi mi-i dădu de funie, spunîndu-mi: „ Ia-le … să fie de sufletul copiilor răposați de dorul laptelui ”.

In acea zi de vară a anului 1889, biata mamă fu lovită de-o mare supărare: vaca noastră, Dumana, muri in chip, tragic, înțepată de cuțitul unui vraci care încercase să-i ia sînge. În seara de ajun, Dumana se înapoiase de la izlaz cam tristă. Mama nu se neliniști peste masură. Îi spuse, mîngîind-o pe frunte:

- Da! Mă simt vinovată! Ți-am vîndut vițelul. Dar în curînd o să ai altul. Ia te uită ce burtă ai!

Și-o pipăi, în timp ce vaca o privea cu frumoșii săi ochi umezi. Asta fu totul în seara aceea. Apoi, ne-am dus ca de obicei îndata la culcare, deoarece mama se lupta din greu cu istovitoarele sale zile de spălatoreasă. Înainte să adoarmă, aduse iarăși vorba despre vacă:

- Numai să nu fie bolnavă…. Doamne, e atît de tînară. Abia la al treilea vițel. Și ce lapte! Aș putea vinde de zece ori mai mult. E singurul nostru mijloc de-a ne întreține.

A doua zi, pe la patru dimineața, alergarăm la grajd. Dumana avea burta umflată ca un butoi și abia se mai ținea pe picioare. Mama sculă curtea cu țipetele-i disperate. Îndată, chiriașii se adunară buluc, rostind în cor:

- Trebuie înțepată!

Și ca s-o înțepe, desigur, un singur nume pe buzele tuturor: moș Todirică.

- E priceput fără pereche. Numai să nu fie beat!

Desigur, moș Todirică era omul cel mai priceput în meserie, numai că nu se mai trezea din beție de-acum zece ani, cînd își văzuse fata fulgerată de cuțitul unui amant. Din cauza asta, i se trecea cu vederea. Mama, la rîndul ei, îl ierta. Veni beat, înțepă vita tocmai în vițelul ce avea în burt㠖 mare de șase luni – și o omorî. Fu cît pa-aici s-o omoare și pe mama, odată cu Dumana. De milă, biata femeie strîngea la piept capul vacii, în clipa cînd celălat îi înfigea cuțitul. Un răget înfiorător și iat-o pe mama azvîrlită afară din grajd.

Femeile, martore la scenă, ne căinară pentru nenorocire, blestemîndu-l pe moș Todirică, în ciuda dezvinovățirilor. Apoi, fiecare își văzu de ale sale. În ziua aceea, mama întîrzie ca niciodata de la muncă. Cît despre mine o luai razna pe cîmp, pentru a retrăi împrejurările în care o căpătasem pe Dumana.

Săptămîna care o costase pe mama pierderea Dumanei, îi mai aduse și pierderea a dou㠄 case ”, din cele care-i permiteau să muncească toată luna, fără vreo zi lipsă. Prima din cele două era aceea unde biata femeie ajunsese cu întîrziere la muncă, în dimineața nenorocirii.

Bruftuluită fiindcă a venit tîrziu, mama răspunse scurt, scoțîndu-și șorțul. Și nu mai tîrziu decît a doua zi, același lucru se întîmplă și cu cea de-a doua „ cas㠔, dintr-un motiv de ramoleală burgheză: i se reproșă, pe nedrept, că folosește prea mult săpun.

- Doamnă, murdăriți-vă rufăria mai puțin! Sau, mai bine, spălați-o dumneavoastră!

Toate încercările de împăcare cu cele dou㠄 case ” se dovediră zadarnice. O știau blîndă, supusă. Își dădură seama de contrariul.

Pentru o nedreptate, mama ar fi fost în stare să dea foc orașului. Ea își primea cu resemnare soarta nemiloasă, „ pentru c㠖 spunea – mi-am făcut-o singură: am iubit prea mult”. Nu era drept. Totul i se trăgea de la Dumnezeu sau de la credința ei. Și ce alta decît credința ne aduce mai multă nenorocire, atunci cînd o avem? De asemenea, ce ne ține în capul oaselor, atunci cînd inima și mintea o iau razna și totul se prabușește în jurul nostru? Omul fără credință e mai prejos decît animalele, din cauza lăcomiei; de asemenea, e mai primejdios decît ele, fiindcă are două mîini și talentul de a născoci lucruri distrugătoare.

Dimpotrivă, oricare ar fi credința unui om, de vreme ce o are – chiar greșită, chiar absurd㠖 acest om poate fi un bun tovarăș de viață, cu condiția neapărată ca această credință să se întemeieze pe dreptate, iar practicarea ei să-l coste scump. Numai credința de tarabă, a „ servitorilor ” bisericii nu costă nimic și aduce foloase. Din cauza asta, mama nu mi-a împuiat capul cu religia de tarabă, de care ea însăși se descotorosise. Vedea limpede și așa cum trebuie:

- Toți preoții fac avere. Aproape toți se îngrașe ca niște porci. Băieții lor devin mari domni, iar fetele, mari doamne. Asta-i religia? Și, colac peste pupăză, acești corbi mai vin și ne fac morală….

Între bunica și mama se isca uneori o mică ciorovăială prietenească, fiecare îmbufnată în felul ei. Era tocmai ceea ce doream, curios la vîrsta mea, însetat de-a ști…. Odată, bunica, nu prea la largul ei zise:

- Da, da, dar nu uita că mai există de asemenea și credința.

Credința…. Ceva nelămurit pentru cei nouă ani ai mei. Mama se însărcină cu precizările:

- Da, desigur, mai e de asemenea și credința. Ba chiar numai ea. Noi am avut-o totdeauna. Și o avem încă.

- Care credință? răspunse bunica surprinsă.

- Singura valabilă pentru noi ăștia, oameni săraci: credința în muncă, în dragoste, în dreptul aproapelui nostru la muncă și dragoste, fără nici o stavilă.

- Și tu numești asta „ credinț㠔?

- Numește-o cum vrei. Doar tu în legea asta ai trăit și ne-ai crescut. Nimic nu-i mai presus decît ea.

- Și Dumnezeu?

- Dumnezeu este chiar această credință, în felul cum o înțeleg eu. De aceea sunt puțini oameni care cred în Dumnezeu.

Bunica nu mai spuse nimic. Și nici nu mai fu vorba vreodată despre asta. Dar mie, sărmanul de mine, această întrebare începu să-mi ardă măruntaiele, cu cît imi frămîntam mintea, vrînd să aflu dacă lumea practica credința așa cum o definise mama.

Un lung drum, pe care abia îl începeam.


Închinare
poezie

aprilie 1907




de Panait Istrati


Când se-nsenină cerul, cu mii de stele-n față,

Nemărginirea mării în raze se rasfață;

Iar când iși pune slava un obrăzar de nori,

Pe mare cade noapte, iar vântul dă fiori ...

Și lacrimile slăvii, și fulgerele-i toate

Ea le primește-n sânu-i ce plange și se zbate,

... Iubito! Astfel viața-mi legată-i de a ta,

Din cea dintâi clipită de-nfioarare-a mea ...

Zâmbești? Pe chipu-mi cade o rază fericită ...

Urăști? Îndrept spre dușmani o spadă ascuțită;

Iar când te văd în lacrimi, mi-e sufletul cernit

Și-n pieptul meu se zbate un demon răzvrătit ...





Constantin Popescu    8/4/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian