Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestinã
Note de carierã
Condeie din diasporã
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouã
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastrã
Traditii
Limba noastrã
Lumea în care trãim
Pagini despre stiintã si tehnicã
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivã 2019
Articole Arhivã 2018
Articole Arhivã 2017
Articole Arhivã 2016
Articole Arhivã 2015
Articole Arhivã 2014
Articole Arhivã 2013
Articole Arhivã 2012
Articole Arhivã 2011
Articole Arhivã 2010
Articole Arhivã 2009
Articole Arhivã 2008
Articole Arhivã 2007
Articole Arhivã 2006
Articole Arhivã 2005
Articole Arhivã 2004
Articole Arhivã 2003
Articole Arhivã 2002


Itinerarii de suflet - Romani in Franta


Relatiile dintre francezi si români au un caracter special, distinct, puternic, ele fiind bazate pe înrudirea lingvisticā, pe originea comunā, latinā, pe afinitāti sufletesti compatibile, pe trāiri si sentimente gemene. Eliade Pompiliu unul din primii cercetātori ai relatiilor dintre fracezi si români aprecia, în lucrarea „Influenta francezā asupra spiritului public in Romānia. Originile”, cā ne aflām în fata unei înrâuriri care „prezintā carcateristici cu totul deosebite”. Influenta Frantei asupra românilor, într-o primā etapā, nu seamānā cu legāturile care se stabilesc între popoarele constituite, fiecare cu felul lui de a fi.

Primele contacte dintre reprezentantii Frantei si români se constituie în ceea ce Eliade Pompiliu defineste a fi „actiunea exercitatā de un popor mare, ajuns într-un stadiu înaintat de civilizatie, asupra a douā provincii care, în momentul contactului cu Franta nu contau pentru raportul international de forte, pentru civilizatie si istorie”. Din contact Frantei cu locuitorii Tārii Romānesti si Moldovei – continuā el - a rezultat nu renasterea poporului român ci însāsi nasterea lui, interesul psihologic fiind, aici, mai important chiar decât interesul istoric propriu zis.
Relatiile nemijlocite dintre oameni sunt infinit mai interesante decât evenimentele însele. Analiza lor ne pune în fata unui veritabil spectacolul al sufletului omenesc care accede, pas cu pas, încetul cu încetul, la civilizatie. „Rareori – spune Eliade Pompiliu - actiunea unui popor asupra altuia a fost mai completā, mai cuprinzātoare, mai acoperitoare decât influenta Francezā în România”.

Unul din momentele de importantā deosebitā ale relatiilor româno-franceze a fost Unirea Principatelor, act politic patronat de împāratul Napoelon al III-lea. Unirea Principatelor Române a fost apreciatā de Paul Morano, fost ambasador în Romānia cāsātorit cu o printesā Sutu, ca evenimentul care i-a determinat pe români sā aleagā Franta ca pe a doua tarā, este actul istoric care a pus bazele unei „pasiuni” pe care tara noastrā n-a încetat s-o nutreascā decenii în sir fatā de „Sora ei din Occident”.

Elita intelectualā francezā, istoricii, oameni de culturā si diplomatii francezi au meritul de a fi descoperit poporul român, de a-l fi individualizat în conglomeratul de natiuni ale sud-estului european. Consulii Frantei la Bucuresti si Iasi în vecul al XVIII-lea si în prima jumātate a celui de al XIX-lea au legat strânse prietenii si au stabilit chiar legāturi de rudenie cu reprezentantii aristrocratiei române.

Baronul de Bois le Comte, consul la Bucuresti, defineste cu precizie, într-un raport din 18 mai 1834, preocuparea si încrederea în viitorul relatiilor Frantei cu statul national român care-si anunta aparitia pe harta Europei. „Caracetrul lui Barbu Stirbey, marea lui influentā, netāgāduita lui superioritate asupra celorlalti membri ai guvernului – scria consulul francez - m-au ispitit sā mā lāmuresc cu dânsul cu mai multā libertate: ceeace fācui într-o convorbire care, îndulcitā si rāspānditā cu arta ce posedā, stabili situatia si nautra actiunii mele în tarā, si mā scuti de orice altā explicatie cu boierii. Cerându-mi sfatul, l-am îndemnat sā modereze înrâurirea ruseascā, împiedecând-o de a abuza. Veti reusi, stāruind a vā face cunoscuti din ce în ce mai mult în Europa, atrāgându-i privirile asupra ceea ce se petrece la Dumneavoastrā. Tot ce va face sā vorbeascā de dumneavoastrā va intra în aceastā privintā în adevārata dumneavoastrā politicā. Faceti sā se vorbeascā de dumneavoastrā în ziarele noastre, fie chiar numai în cele literare. Puneti, de voiti, în discutie ideea rāspânditā printre dumneavoastrā de a face din Principate un mare Ducat al Daciei, sau o Confederatie Dunāreanā. Incercati sā ne obisnuiti cu numele dumneavoastrā, cu produsele, cu minunatele privelisti ale Carpatilor, cu istoria, cu particularitātile obiceiurilor si cu felul dumneavoastrā de trai. Stāruiti a trimite copiii dumneavoastrā sā învete la noi, a vā sluji de o limbā ce vā întovārāseste din ce în ce mai mult la miscarea intelectualā a Europei, ca Europa sā se obisnuiascā cu ideea cā existā o natiune valahā, ca sā se cunoascā însemnātatea acestei natiuni”.

Ne gāsim în fata unui veritabil cod al regulilor si mijloacelor ce trebuiau urmate de Principatele Romāne pentru a se impune în constiinta Europei, iar contactele din ce în ce mai numeroase dintre aristrocratia româneascā si cercurile politice si culturale franceze ilustreazā cu pregnantā acest curs care a însotit, a favorizat si sprijinit procesul istoric de creare si afirmare a statului national român modern.

Incepînd cu Epoca Regulamentarā, contactele românilor cu civilizatia francezā iau amploare si se permanentizeazā, au ecouri tot mai mari în rîndurile elitei aristrocatice moldo-valahe. Fii de domnitori si de boieri, bursierii statului, care vor pune temeliile învātāmântului în limba românā, urmeazā studii pedagogice, de drept, profesionale la Paris sau în alte universitāti franceze. Pasoptistii Ion Ghica, Al. I. Cuza, C. A. Rosetti, M. Kogālniceanu si altii, generatiile de intelectuali, artisti, oameni politici care au studiat în Franta în a doua jumātate a veacului al XIX-lea dezvoltā acest trend profrancez, impunînd elementul românec din colegiile si facultātile franceze ca fiind unul din cele mai numeroass si mai reprezentative în mareea de studenti strāini de la Paris.

Prin ei, prin lucrarea lui Jules Michelet, „Légendes démocratiques”, din numeroasele cārti de cālātorie pe meleagurile momdo-valahe, din rapoartele diplomatice, elita intelectualā si politicā francezā descoperā un popor si o tarā nouā pe harta Europei. Numeroase personalitāti romāne si-au legat destinul de Franta: printii Grigore si George Bibescu, cel dintâi fiind primul student strāin acceptat la Scoala Militarā de la Saint-Cyr. Alt membru al acestei familii ilustre, George Valentin Bibescu, marele pilot, a fost elevul lui Luis Blériot si prieten al scriitorului Saint Exuperry. Si evocarea românilor care si-au legat destinul de Franta poate continua cu mii si mii de alte nume celebre.

Dinamica relatiilor româno-franceze a fācut ca balanta influentelor, de o parte si de alta, sā aducā, mai ales în plan intelectual, artistic, stiintific, literar, al creatiei, si elemente de complementaritate, de înrâurire profundā, de integrare si asimilare. „Scriind in francezā, numerosi literati români au contribuit la construirea Frantei intelectuale – a declarat ambasadorul Philipe Etienne în discursul la Academia Românā -. Franta a asimilat un numār impresionant de scriitori români, printre ei Martha Bibescu, Ana Brâncoveanu de Noailles, prima femeie care a primit „Legiunea de Onoare” în grad de comandor, Elena Vācārescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, pictori, sculptori, muzicieni, oameni de stiintā, precum matematicianul Pierre Seraiescu Coculescu”. Putini români stiu cā pe peretele interior al Pantheonului, pictorul Puvis de Chavannes a pictat-o pe frumoasa sa sotie, Maria Cantacuzino, sub chipul Sfintei Genoveva, protectoarea Parisului.

Fāurirea statului român nodern, cucerirea independentei de stat, dezvoltarea si afirmarea României pe plan international au generat, concomitent si ca o consecintā a cuprinzātorului evantai diplomatic, un veritabil exod de tineri care au pleacat spre Occident pentru a-si desāvârsi studiile superioare, de multe ori si liceale, marea lor majoritate orientându-se spre Franta, îndeosebi spre Paris.

Prin relatiile care s-au stabilit între elevii si studentii români si colegii lor francezi, unii, viitori ministrii, deputati, senatori, universitari, publisti, literati, România si-a creat un larg cerc de „prieteni” care au sprijinit demersurile politice, diplomatice, economice, militare ce au dus la modernizarea statului si la desāvârsirea unitātii nationale.
In cuvântarea rostitā la 17 noiembrie 1918, în cadrul manifestārii „Ziua României”, organizatā de Asociatia „Le Rapprochement Universitaire” în cinstea misiunii universitare române, profesorul Larnaude, presedintele Asociatiei si decanul Facultātii de drept, declara : „Relatiile intelectuale cu românii existā, nu trebuie dacât sā le continuām si sā le întārim. Nu pot sā mā refer decât la Drept, pentru cā nu cunosc decât Facultatea de Drept, dar, sā-mi fie permis sā vā spun cā dintr-un numār de 1100 de studenti strāini care frecventau aceastā institutie înainte de rāzboi, aproape 300, deci circa un sfert, erau români”. Tot atunci, subliniind prezenta numeroasā a românilor veniti la studii la Paris, profesorul Victor Bérard, cunoscut orientalist, adāuga, adresându-se doctorului Ion Cantacuzino, rectorul Universitātii din Bucuresti : „Vā amintiti desigur cā, în anii 1880, Liceul Ludovic cel Mare era locuit de provinciali ca mine si de români ca dumneavoastrā, si, în fiecare duminicā, gasca de provinciali francezi da bratul gāstii de români, pentru a merge în Parcul Montsouris, discutând despre tot felul de lucruri, noi, francezii, de revansā, voi, românii, de viitor”.

Editura „Oxus” din Paris a editat în 2003, în ciclul „Les étrangers de Paris”, volumul „Les roumains de Paris”, „Roumanie, capitale…Paris”, „Guide des promenades insolites sur les traces des Roumanis célčbres de Paris”. Dupā o îndelungatā si stāruitoare muncā de documentare, autorul, dl. Jean-Yves Conrad, pune la dispozitia celor interesati de cunoasterea istoriei relatiilor româno-franceze o operā care evidentiazā aportul considerabil pe care reprezentanti de frunte ai literaturii, picturii, sculpturii, muzicii, stiintei l-au adāugat patrimoniului cultural si stiintific al Frantei.

„ Nombre de lectrice et de lecteurs – scrie autorul -, qu’ils soient franįais mais aussi roumains, seront sans doute surpris de découvrir autant de noms marquants pour notre culture. C’est sans aucun doute parce qu’ils ignorent, pour les Franįais, ou minorent, pour les Roumains, la diversité et la qualité de ces femmes et hommes de letres, acteurs, artistes peintres, sculpteurs, musiciens, chanteurs, juristes, scientifiques, hommes politiques qui ont laisée une trace dans notre capitale. En parcourant les rues de Paris en ma compagne – continuā Jean-Yves Conrad -, vous serez sans doute frappés comme moi par le nombre d’artistes roumains juifs parmi ceux rencontrés, par la simplicité des sépultures de ces ętres d’exception, par leur attachement viscéral au pays que les vit naître, pour la francophilie et leur respect appuyé pour la langue franįaise, pour leur humanisme et leur bonté naturelle ; bref, par-delā des difficultés matérielles qu’ils subirent et bien qu’ils soient arrivés en pleine gloire, pour certains, ces femmes et ces hommes sont toujours restés roumains, les enfants du dor, imprégnés au tréfonds de leur ętre par le bon sens et l’hospitalité des paysans de Moldavie, de Transylvanie et de Valachie.”

Prezentând contributia literarā, artisticā, stiintificā pe care înaintasi si semeni de-ai nostri au adāugat-o sau o aduc la patrimoniul cultural al Parisului, dl. Conrad ne oferā suficiente temeiuri de mândrie, de încredere si sperantā pentru a depāsi ceea ce domnia sa numeste „inconvenientul de a te naste român” pe care îl resimt unii dintre conationalii nostri stabiliti în Occident în ultimele decenii.

„Cette monographie, fruit d’un travail approfondi de recherche qui regroupe pour la premičre fois en un męme ouvrage l’ensemble de ces Roumaines et Roumains du passé ayant hissé haut le pavillion de leur pays en notre capitale, comblé une lacune importante et présente deux vertus esentielles ā mes yeux : retarder le fuite du temps, certains des lieux mentionnés ayant disparu ou disparaissant inexorablement, et rendre leur fierté ā toutes les Roumaines et ā tous les Roumanis du monde entier, afin qu’ils ne ressentent plus jamais <> roumain, pour plagier le titre d’ouvrage d’un des plus grands philosophes du XX-é sičcle : Emile Cioran.
<< Réveille-toi, Roumain !>>. Ne t’abandonne pas ā tes démons du passé et du présent. Pense plutôt aux grands hommes qui ont marqué ton histoire, mis en valeur au cours de ces balades, et ā ceux du présent dans cette ville que je n’ai pas décrits, mais qui mériteraient leur place tout autant. Préserve l’avenir de toutes ces jeunes Roumaines et de tous ces jeunes Roumains qui étudient actuellement avec courage et détermination dans nos meilleures universités parisiennes et qui sont un gage de confiance pour l’avenir.”
Numeroase alte lucrāri întregesc imaginea asupra prezentei si contributiei românilor în viata literarā, artisticā si stiintificā a Frantei. Dr. Alexandre Davier din Meudon, a editat lucrarea „Români la Paris: Marile familii (1870-1918)”. Ciclul de studii „Literatura românā de espresie francezā” este în plinā derulare. Toate confirmā interesul crescînd pentru contributia consistentā si diversā pe care românii au avut-o si o au la dezvoltarea artei si culturii franceze.
Prezenta la Paris a numeroaselor saloane literare românesti, începând de la mijlocul veacului al XIX-lea si începutul celui de al XX-lea, ilustreazā ceeace poetul Vasile Alecsandri a definit prin notiunea de „român civilizat”, exponenti ai modernitātii, ai dialogului literar, politic, artistic.
Este cunoscut faptul cā influenta literaturii si spiritului francez s-a exercitat asupra a numerosi scriitori români, în lucrāri scrise în ambele limbi, începând cu generatia romanticā, legatā de 1848, a lui Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rādulescu, Ion Ghica, continuând cu Al. Macedonski, teoreticianul simbolismului, cu generatia de la frontiera dintre secolele XIX si XX, a creatoarelor iesite din rândurile aristrocratiei românesti, care au inaugurat curentul celor îndrāgostiti de cultura si literatura francezā: Elena Vācārescu (Héléne Vacaresco), Iulia Hasdeu (Camille Armand, pseudonim), Anne Elisabeth Brancovan, comtesse de Noilles, Martha Bibesco. Sirul românilor pasionati de cultura si literatura francezā continuā cu nume celebre: Nicolae Grigorescu, Constantin Brancusi, muzicieni: Stan Golestan, Marcel Mihailovici, Filip Lazār, George Enescu, care creazā „Oedip” la Paris, în 1936, dupā un libret în francezā, Panait Istrati, care scrie în francezā la îndemnul lui Romain Lolland, Tristan Tara, fondatorul Dadaismului si altii.

Istoria relatiilor româno-franceze are numeroase momente de referintā, mai mult sau mai putin cunoscute de publicul larg. Prezenta insolitā, în deceniile de început ale veacului al XIX-lea, a studentilor fii de domnitori si mari boieri si a primilor bursieri valahi ori moldoveni veniti la studii va deveni, la mijlocul secolului, îndeosebi dupā Unirea Principatelor Române, o componentā româneascā distinctā, numeroasā, dinamicā în peisajul liceal, universitar si cultural al Frantei.

Secolul al XIX-lea exprimā cu putere procesul de stabilire, de consolidare si înflorire a relatiilor dintre elitele intelectuale ale celor douā popoare, a contactelor si dialogului universitar, literar, artistic, politic. Vom enumera, aleatoriu, referindu-ne îndeosebi la provincia istoricā Valahia Micā, asupra cāreia ne-am documnetat cu precādere, cîteva dintre personalitātile culturale, stiintifice si artistice care au studiat ori au activat în Franta, contribuind la stabilirea unor raporturi din ce în ce mai strânse între români si francezi.

Familia de boieri Bibescu îsi trage numele de la satul Bibesti-Gorj. Marele vornic Dimitrie Bibescu s-a cāsātorit în 1824 cu Caterina Vācārescu, strānepoata domnitorului Constantin Brāncoveanu. Fiii lor au devenit domnitori ai Tārii Românesti: Gheorghe Bibescu si Barbu Stribey, ultimul fiind înfiat de vornicul Stirbey.

Gheorghe Bibescu, s-a nāscut la Craiova, în 1802. Dupā studiile de la Bucuresti, a fost trimis în capitala Frantei, în 1817, devenind doctor în drept al Facultātii din Paris. A fost ministru de justitie, ministru de externe, dupā 1834 a trāit o lungā perioadā de timp la Paris si Viena, a fost domn al Tārii Romānesti între 1842-1848, deputat în Adunarea Ad-hoc în 1857, dupā care s-a stabilit la Paris, unde a decedat în 1873.

Printre primii bursieri romāni care îsi fac studiile în apus, la Pisa, în Italia, si la Paris, începând din 1820, se aflā Petrache Poenaru, I. H. Rādulescu, Eufrosin Poteca, Simeon Marcovici. Alexe Marin (1814-1895), nāscut la Craiova, pleacā în 1845 la Paris pentru a studia fizica si chimia. Intors în tarā în 1850, Alexe Marin a devenit decan al Facultātii de stiinte.
In septembrie 1848, dupā intrarea trupelor otomane în Bucuresti, Ion Heliade Rādulescu si alti revolutionari au plecat în exil în Franta si au încercat sā organizeze emigratia româneascā, merge la Londra pentru a explica obiectivele revolutiei si, în 1850, desfāsoarā la Paris o intensā activitate publicisticā colaborând la ziarele: „Le Temps”, „La Voix du Peuple”, „Revue de la Ligue du Peuple”. La 2 decembrie 1849 s-a constituit la Paris „Asociatia românā pentru conducerea emigratiei”, condusā de un comitet din care fāceau parte I. Ghica, Gh. Magheru, N. Bālcescu, C. A. Rosetti, D. Brātianu.

Acum se cimenteazā primele legāturi durabile cu elita literarā, publicisticā, politicā francezā. In momentul când este proscris, dupā lovitura de stat din 1851, istoricul, poetul si omul politic Edgar Quinet (1803-1875), unul din marii prieteni ai poporului român, acesta trece frontiera gratie unui pasaport valah, în compania principesei Cantacuzino, stabilindu-se la Buxelles pentru o perioadā de 8 ani. Se cāsātoreste, în 1843 cu o nemtoaicā si, dupā decesul acesteia, se recāsātoreste, în 1851, cu o tânārā vāduvā de origine românā, Harmoine Asaki. La Spa, îl întâlneste pe Gheorghe Asaki, în 1855 si 1856. Republican convins, apārātor al libertātii, revine dupā exil în Franta, dupā cāderea lui Napoleon al III-lea. A avut un rol important în istoria Europei. A cālātorit în Germania, Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Elvetia. A fost pasionat de lupta grecilor contra Turciei si s-a manifestat ca un apārātor al românilor si sârbilor. Luând cunostintā de istoria poporului român, Quinet apreciazā, în „Oeuvres complčts”, vol. VI, Bruxellex, 1856, cā: „Românii au fost în secolele XV-XVI unul din bulevardele crestinismului; ei au vārsat din abundentā sângele lor pentru aceastā cauzā în nesfârsite bātālii. Altii au cules gloria, profitul, onoarea; ei nu s-au ales decât cu dezastrele. Este necesar ca aceastā nedreptate sā se eternizeze ?”.
Dupā ce a absolvit Scoala militarā din Bucuresti în 1854, generalul Stefan Fālcoianu a continuat studiile la Scoala de Stata Major din Paris, pe care a absolvit-o cu rezultate remarcabile în 1862, si a lucrat ca atasat la Statul Major al Imperiului Francez între 1862-1864.

Eugeniu Carada s-a nāscut la Craiova, la 29 noiembrie 1936, fiind botezat la biserica Brāndusa. A absolvit Colegiul national, avānd profesor pe francezul L. C. Raymond, a continuat studiile la Collége de France, apoi dreptul si literele, pānā în 1857. In 1867 este trimis cu misiune diplomaticā la Paris. In 1872 pleacā la Paris si rāmâne în capitala Frantei pânā în 1876. Impreunā cu Luis Blanc si avocatul Alfred Talandier, maįoni de Rit Memphis, ca si Garibaldi sau ginerele lui Karl Marx (Charles Longuet), scot ziarul „l’Homme libre” în care publicā articole referitoare la situatia românilor aflati sub dominatii strāine. Actioneazā pentru a forma în Franta un cât mai puternic curent în favoarea unirii tuturor tinuturilor locuite majoritar de români. S-a logodit cu Jeanne Demesnil, nepoata lui Jules Michelet, dar a refuzat sā se stabileascā în Franta. Se întoarce în România în 1877.

Printre craiovenii care au studiat în Franta la mijlocul secolului al XIX-lea se numārā: Thoma Mar Ocneanu, cursurile Facultātii de drept din Paris în 1862-1863, împreunā cu Ion Titulescu, viitorul prefect al judetului Dolj în timpul rāzboiului pentru cucerirea independentei, tatāl lui Nicolae Titulescu, Dumitru Drāghicescu (1842-1918), a obtinut doctoratul la Paris, profesor de medicinā, deputat, senator; Gheorghe P. Constantinescu (1844-1896) si-a fācut studiile la Sorbona, profesor la Liceul „Carol I”, tatāl lui Gogu Constantinescu; dr. N. Kalinderu, intern al Spitalului „Caritātii” din Paris în anul 1860, Gānescu, ziarist la Paris în anii 1860-1861.

La Paris, în str. Courcelles nr. 69, a fiintat „Salonul literar Elena Brâncoveanu”. Cel ce a fācut legātura între comunitatea româneascā si lumea literelor si aristrocratia francezā a fost Proust. Proust frecventa cu insistentā saloanele literare ale Elenei Brâncoveanu, strālucitā pianiastā, sotia printului Alexandru Bibescu. In saloanele casei sale au fost deseori Listz, Wagner, Gounod, Leconte de Lisle, Anatole France, Claude Debussy.
Alāturi de Elena Brâncoveanu, Parisul a fost înobilat de o aleasā „salbā de printese române”: Anne de Noilles, Martha Bibescu, Elena Ghica, nepoata lui Grigore al III-lea Ghica, domnul Moldovei care a fost ucis pentru cā s-a opus rāpirii Basarabiei, decedatā la Florenta, Elena Vācārescu, Dora d’Istria, noblie si talentate românce care au fermecat Capitala mondialā a luminii prin cultura, rafinamentul si spiritul lor creator.
In urmā cu ceva timp, s-a lansat initiativa organizārii „Musée des communautés roumaines de l’exil politique et des originaires de Roumanie”, care-si propune sā identifice personalitāti si organizatii românesti care detin obiecte, fotografii, scrisori, pasapoarte, alte mārturii susceptibile a face parte din viitorul muzeu. Initiatorii acestei actiuni nu trebuie sā omitā contributia pe care au avut-o personalitātile originare sau legate de Valahia Micā.

Pictorul Theodor Aman (1831-1891), fondatorul Scolii romāne de artā si precursor al scolii moderne de artā din Romānia. Dupā ce a luat lectii de picturā la Craiova, cu C. Lecca, pleacā la Paris, în 1850, unde studiazā pictura cu Michel Martin Dorling, si, din 1851, cu Franįois Edouard Picot. Incepe sā picteze compozitii istorice: „Cea din urmā noapte a lui Mihai Viteazul”, 1852, „Bātālia de la Oltenita”, 1854, „Bātālia de la Alma”, 1855, „Unirea Principatelor”, 1857, o frescā a liderilor unionisti si a Craiovei din preajma Unirii. A participat la Expozitia Universalā de la Paris din 1855 cu tabloul „Bātālia de la Alma”. A revenit la Paris în repetate rînduri, adeseori însotit de unul dintre cei mai buni prieteni, Elefterie Cornetti.
In 1860, la 3 septembrie, N. Kalinderu íi scrie lui Cornetti, care-i acordase un împrumut, de la Paris. Comunicîndu-i vesti din capitala Frantei, îl íntreba dacá primea “jurnalul lui Gánescu” despre scrierile politice ale lui St. Marc Girardin si íl felicita pentru numārul mare de voturi obtinute în alegeri.

La 4 mai 1861, dintr-o scrisoarea de la Th Aman aflām : “Iubite Cornetti. Ín mai multe ränduri am voit sá-ti adresez epistola aceasta, însá dezordinea Capitalei face ca chiar amicii sá-si uite datoria. Ideea ce ai avut de a face un voiaj cu mine mi-a pricinuit cea mai mare plácere si sunt sigur cá o sá ne distrám de minune. Fiecare zi din voiajul nostru o sá fie un dezmát. Capitala a devenit nesuferitá si presupun cá cu atät mai mult Craiova. Aicea nici politica nu mai joacá nici un rol, lumea s-a dezgustat de atîtea pehlivánii si lasá la destin sá hotárascá pentru o viatá mai de omenie. Noi, ca niste turisti, ne priveste putin cine o sá ne iscáleascá pasaportul. Destul este sá avem timp frumos. La 15 ale lunii sunt la Craiova, asa dar sper cá o sá fiu mai înainte decît gîndeai acolo. Vom aranja itinerariul nostru. Pîná atunci la revedere. Adu-má la aducerea aminte a amicilor. Al táu amic. Aman”

Tot în 1861, februarie 20, o scrisoare de la dr. N.L. Kalinderu, intern la Spitalul “Caritátii” din capitala Frantei, ne informeazā despre discursul lui Guizot, la Academie, care n-a putut trece de cenzura austriacá, iar C Bengescu a avut un duel, cu un spaniol, în Bois de Vincennez, fiind ránit la brat.

La 30 iulie 1861, N. Kalinderu trimite stirea despre cāderea guvernului, ín Franta, noutāti despre C. Bengescu si întreabā : “Cîti galbeni ai adus lui Nicoleanu?” Corespondenta cu Elefterie Cornetti continuā la 20 februarie 1862, N. Kalinderu scriindu-i din Paris: “Sti poate cá compatriotul nostru Gánescu a fost gonit din Franta din pricina unui articol publicat ín jurnalul lui asupra electorilor...pe care le numeste o a doua parodie a sufragiului universal. Francezii în genere dezaprobá aceastá asprá hotárîre a ministerului; se zice cá vre-o 3oo persoane au fácut o manifestatie în favoarea lui Gánescu la biroul jurnalistului” .

Dar cele mai interesante informatii le gāsim în corespondenta purtatā în timpul rāzboiului franco-prusac. La 18 octombrie 1870, N. Kalinderu scria: “Iubite Cornetti. Astāzi ne-au fācut cunoscut prin telegraf teribila novelā a luārii Metzului, a cārui garnizoanā se zice cā era de 150.000 oameni. Francezii sunt cu totul în decadentā; sufār tare mult din cauza acestei catastrofe. Motivele precm si conditiile care au fācut pe francezi afacerii acestui punct de apārare nu sunt încā cunoscute.

Aceastā stare deplorabilā ne-a fācut a ne gîndi la formarea unei ambulante românesti. Aceastā ambulantā este fācutā conform Conventiunii din Geneva, adicā atît pentru francezi cît si pentru teutoni. S-a format deci un comitet din care fac parte si eu. Afacerea fiind foarte urgentā, deoarece personalul ambulantei se propune a pleca sîmbāta viitoare îti trimit o listā cu rugāmintea a te adresa, în numele meu precum si în numele tuturor membrilor comitetului (“Clubul Tinerimii”), la toti cei cu animā rugîndu-i a da orice vor gāsi cu cale! Intelege-te cu Bengescu si cu ceilalti. Adreseazā-te chiar la Duicu, dar nu în numele meu. Fiindcā joi este adunarea generalā a comitetului îmi vei face cunoscut prin telegraf suma totalā ce s-a strîns sau lista mea, aci, înaintatā cu curierul de joi seara. In cazul însā de se va face pace, fondurile se vor restitui. Timpul este foarte scurt, dar sper prin energica ta mijlocire a ajunge la un rezultat satisfācātor. Nu uita pe Stolojan, Chitu, Mar Ocneanu. Aleargā cāci scopul nostru este nobil. Nae a ajuns în fine asearā la Greci. Respectele mele...Kalenderu. Transmite salutāri la Craiova dr. Vlasto, Marocneanu, Pāianu, Murgāsanu “.

Dialogul Paris-Craiova continuā la 2 martie 1871, cînd C. Bengescu îi scrie lui El. Cornetti: “Ieri au intrat prusienii în Paris si au ocupat cartierul meu, cel care dupā conventie trebuie sā-l ocupe pînā ce pacea se va decide si ratifica de Adunarea Generalā. Se zice cā s-a ratificat si cā mîine sau poimîine prusienii vor pārāsi Parisul si vor începe evacuatia completā a Frantei. Ne-am temut ieri un moment sā nu se întîmple ceva. De vre-o cîteva zile era agitatie în populatie, cā cu drept cuvînt puteam sā ne temem, desi se luaserā toate māsurile de precautiune. Insā nimic nu s-a întîmplat. Poporul Parisului s-a arātat întelept precum a fost tot timpul de cînd durā rāzboiul, si suferintele lui mai particular, suportate cu atît curaj si resemnare cā istoria va vorbi de siegiul Parisului ca d-un ce unic în istoria lumii. Toate s-au mārginit într-o protestatie mutā: prāvāliile, locurile publice, teatrele etc., tot a fost închis si va sedea închis cît va dura ocupatia.

In timpul acesta viata a încetat în aceastā mare arterā a lumii civilizate. Eu prin nemteasca mea am reusit sā scap casa sā n-aibā cuartir prusian, unica în cartierul nostru. Si eu sunt decis cāt va dura ocupatia sā nu ies din casā afarā si sā nu mā arāt nicāieri – fortamente trebuie sā merg la postā sā pui scrisorile...”.

Cursul evenimentelor, rāsturnārile de situatii si simpatia deschisā pentru cauza poporului francez aduc, la 1 august 1870, prin scrisoarea de la C. Bengescu bucuria în inimile craiovenilor: “Asist – scria C. Bengescu - la un spectacol atît de máret de toate zilele si de toate orele. Trec peste cele ce se petrec în ulite unde întîlnesti continue cete de voluntari si gārzi mobile trecînd cu drapele tricolore si în cîntul nemuritor al Marseillesei; ca sā-ti vorbesc de cele ce se petrec prin teatre de un public ales. Trebuie sā sti cā în toate, fārā osebire, se cîntā Marseillesa în aplauzele cele mai freneteice. Dupā obiceiul meu am început cu francezii. Se juca piesa nouā, “Les ouvriers”, de minune în parantezā, si piesa lui Musset: “Il ne faut jurer de rien”. Dupā piesa întāia s-a ridicat cortina si madmoisel Agar, într-un costum antic, un fel de cāmasā albā care o lasā mai mult despuiatā, s-a înapoiat între douā port-drapel si a intonat Marseillesa. Dupā fiecare “aux armes bataillons”, aplauzele erau frenetice. Cînd a venit la strofa din urmā, rugāciunea, a luat unul din drapele si înfāsurāndu-se în el si îngenunchind, a început: “Amour sacré de la Patrie, libertč cherič”, cînd d’odatā s-a auzit o voce de stentor strigînd: “Debout”, si tot parterul, sculîndu-se în picioare pînā a reînceput refrenul, “aux armes” etc., în tipete si aplauze frenetice.

Nicodatā nu voi uita, iubite Cornetti, impresiunea si emotiunea ce am simtit, si va rāmîne nestearsā în inima mea. Aproape sā alerg sā mā înrolez si eu, si sā alerg sā exterminez pe acei prusieni care habar au cu ce natie de eroi entuziasti se luptā...”. Am atîtea conditiuni cá abia pot fura cîteva momente ca sá te fac si pe tine pártas de tot ce am simtit si simt încá, exaltat însu-mi de entuziasmul nemaipomenit al francezilor... Ín ulite întîlnesti continuu cete de voluntari si gárzi mobile trecînd cu drapele tricolore si în cîntul nemuritor al Marseillesei”

Dupā telegrama din 15 august 1870 referitoare la rázboiul franco-prusac, C. Bengescu expediazā prietenului din Craiova la 2 martie 1871 drept “suveniruri ale asediului Parisului”, cîteva obuze, piese memoriale de deosebitā importantā a cāror identitate a fost stearsā, din pācate, de oameni, evenimente si vreme.

La 7 septembrie 1873, scrisoarea lui C. Bengescu anunta sosirea în tará si “novella” cā “Republica a scápat. Fusiunea n-a putut sá se facá”.
O prezentā remarcabilā a unuia din numerosii studenti români care au studiat în Franta care evidentiazā tāria si profunzimea relatiilor de prietenie dintre cele douā popoare. La putin timp, Joules Michelet, unul din ilustrii fii ai Frantei care au pretuit si au luptat pentru drepturile romānilor, a încetat din viatā în 1874. Sicriul marelui dispārut a fost purtat pe umeri de studenti italieni, polonezi si romāni ( „La Transylvanie,, nr. 7, an. I, 15 august 1918, „Michelet et la Roumanie” de Edouard Driault)

Familia Elefterie Cornetti si alti craioveni urmeazā cure balneare la Paris, an de an, între 1890-1914. Nicolae Romanescu, viitorul primar al Craiovei, este elev al Liceului Charlemagne ( 14 rue Charlemagne, 75004, Paris) din Paris în 1870-1871 si, în lunile cînd Capitala Frantei a fost asediatā de trupele prusace, a plecat la Liceul din Aix en Provence, unde a urmat cursul de retoricā. A revenit la Paris, liceul schimbîndu-si denumirea în Condorcet, Henri IV, iar numele elevului român fiind trecut pe tabloul de onoare al premiantilor la limbile elinā si latinā. Peste decenii, într-un ziar francez, un abate va scrie cā elevul Nicoae Romanescu îi încînta pe profesorii sāi prin usurinta cu care recita versuri în latinā.
In octombrie 1909, printul George Valentin Bibescu îl invitā pe pilotul francez Louis Blériot pentru un zbor demonstrativ la Bucuresti. La 6 ianuarie 1910, printul Bibescu obtine brevetul international de pilot aviator cu nr. 20 de la Aeroclubul Frantei. Tot în 1910, printul înfiinteazā Scoala de zbor de la Cotroceni, dotatā cu avioane Blériot. In 1927 este ales presedinte al Federatiei Aeronautice Internationale, iar în 1931 organizeazā raidul aviatic în India, avînd piloti pe Traian Burduloiu si pe Radu Beller, prieten si coleg al lui Ion N. Romanescu în „Legiunea strāinā”, în 1918. Beller moare în timpul zborului spre India.

Sotia, printesa Martha Bibescu, patrona începînd din 1908, Salonul literar din cartierul Saint-Honoré, apoi de pe insula Saint-Luis, 44 Quai de Bourbon. Salonul printesei romāne a fost frecventat de regele Ferdinand, de emisari ai Ministerului Afacerilor Strāine al Frantei, în 1914, veniti s-o roage sā militeze ca tārile balcanice sā se alieze cu Antanta. Joseph Reinach i-a dāruit o carte cu dedicatia : „Printesei Bibescu, fiica Romāniei, ca sā meargā alāturi de noi”. Se nāscuse la Bucuresti, în 1888, în 1904 s-a cāsātorit cu vārul sāu, printul George Valentin Bibescu, pe care unii biografi il prezintā ca fiind violent, infidel, preocupat de automobile si avioane. „Este una din femeile cele mai cunoscute din lume”, apreciazā site-ul „Romāni in Franta”. Frumusetea ei a fost remarcatā încā din copilārie, fiind aleasā de Carmen Silva pentru a-l încarna pe îngerul luminii din tabloul alegoric destinat Bisericii Curtea de Arges. A avut relatii internationale extraordinare. In 1944 a fost însārcinatā de guvernul român sā meargā în Turcia sā negocieze pacea cu aliatii. Neagu Djuvara i-a dedicat o carte, în colectia „Femei celebre”.

Marha Bibescu a obtinut în 1908 premiul Academiei Franceze iar scrierile ei sunt remarcate de Proust. A fost declaratā membru al Academiei Regale de limba si literatura francezā din Belgia. A scris eseul istoric: „O fiicā necunoscutā a lui Napoleon”, în 1922, Ed. Flamarion, în care sustine cā din relatia împāratului Napoleon cu Emile de Pellapra s-a nāscut o fiicā, Valentina, care s-a cāsātorit cu printul George Bibescu, tatāl printului aerului, George Valentin Bibescu. Cartea a fost prefatatā de Frederic Masson, membru al Academiei Franceze. A scris: „Churchill sau curajul”, romanul „Katia”, care a fost adaptat cinematografic. A fost decoratā cu „Legiunea de onoare”. In 1945 a revenit în tarā. In 1957 a primit Merele premiu al Academiei Franceze.

Salonul printesei Martha Bibescu, din l’Ile Saint-Louis, nr. 44 quai de Borbon, a fost frecventat de nume celebre: Marcel Proust, Paul Claudel, Clemanceau, Paul Valéry. A fost înhumatā în Cimitirul Menars din Paris. Pe epitaful de la mormîntul printesei este scris: „Martha Bibesco, scriitoare francezā”.

Un alt Salon literar românesc la Paris, cel al printesei Elena Sutu, cāsātoritā cu Paul Morand, supranumitā „Minerva” pentru frumusetea ei, a functionat într-o casā imensā de pe str. Charles Floquet, fiind frecventat de Proust si alti scriitori francezi, dramaturgi si diplomati.
Salonul Elenei Vācārescu, era recunoscut pentru discutiile despre politicā si literaturā, gazda fiind o animatoare entuziastā si neobositā a propagandei pentru idealurile de unitate si independentā ale Romāniei.
Salonul patronat de printesa Ana de Noilles, era frecventat de Proust, Anatole France, Montesquieu, Leon Daudet, Jean Cocteau, Edouard al VII-lea, viitorul rege al Angliei.

va urma


Luchian Deaconu




Luchian Deaconu     7/17/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian