Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Am fost la bal in Abrud,



In Bucuresti incepusera americanii sa ne bombardeze. Deodata auzeai sa urla sirenele de alarma si noi saream ca potirnichile sa ne ascundem unde puteam. In oras era jale ca nu aveai unde sa te ascunzi. Asa zise-le adaposturi, ce erau niste transee acoperite cu tufe, crengi peste care se arunca pamnint erau putine si abea aveau loc vecinii adaposturilor. Casele nu prea aveau subsoluri si pivnite si singura nadejde era: „du-i Doamne la Ploiesti”. Fiindca afara de afectiunea deosebita pe care o aveau americani pentru Bucuresti era si Ploiestiul, mai ales zona rafinariilor. Cind apareau „liberatoarele” incarcate copios cu bombe de sute de kilograme, se inegrea cerul de multe ce erau si se auzea un zumzet surd si monoton al monstrilor cu patru motoare. Noi bucurestenii atunci incepeam sa ne face cruce si repetam generosi in nestire:”du-i Doamne la Ploiesti” si de multe ori Dumnezeu ne ascultau si norul de lacuste ucigatore se indreptau spre nord, spre Ploiesti. Excadrilele de avioane americane aducatoare de moarte veneu de la Foggia din Italia si pina la noi faceau sub doua ore asa ca uneiori nici nu apuca sa sune alarama si ne trezem cu un covor de bombe in Bucuresti.
M-au prins cinteva bombardamente in Bucuresti. Odata apucasem sa fug la periferie si ajunsesem pe un cimp deschis cind au aparut niste avioane de vinatoare cu doua fuselaje ce zburau razant cu pamintul si faceau teren viran mitraliind tot ce vedeau ca misca pe pamint. Si eu fiind ceva care misca pe pamint aveam toata sansa sa fiu gaurit de un glote din mitralierele harnicilor aviatori americani. Si acum imi tiue in urechi cum „rontaiau” foc peste noi nenorocitii ce fugeam si nu aveam unde sa ne ascundem. Iarasi m-a tras Dumnezeu de par, am sarit intr-un sant asa cum invatasem la armata ca trebuie sa faci cind se comanda „aviatie inamica”. Imimosul american a „scuipat” un sirag de margele ucigatoare dintre care pe cel putin una era scris cu litere latine numele meu. Dupa ce a trecut pericolul, care mai eram in viata ne-am ridicat cu frica de prin ascunzisurile care ne dadusera zile. Am scrijelit si am scos din pamint doua gloante care inca erau calde. Erau lungi de vre-o opt/zece centimetri si erau de arama si nu de plumb acoperite cu o camase de fier cum erau ale noastre si cum stiam eu de cind facusem „armata de opereta” din cadrul Politehnicii. Am luat ca amintire „cartile de vizita” ale primei mele intilnire cu americanii pe care le-am avut multa vreme pina le-am ratacit, cred ca intr-unul din numeroasele mele refugii.
Vazind ca e „groasa” m-am gindit sa o iau din loc si sa plec din Bucuresti, mai ales ca mama :”du-te scumpul mamii, sa scapi cu zile ca esti tinar si e pacat sa mori”. Ea nu putea pleca ca era „mobilizata pe loc” fiind directoare la o cantina ce dadea gratuit trei mese pe zi nevoiasilor din cartier. Pentru duminica la dadea la pachet asa zis-a „hrana rece”.
Dar unde sa plec, nu cunosteam pe nimeni prin Ardeal, care dupa parerea noastra era locul „cel mai sigur”. Si iarasi Dumnezeu mi-a intins o mana. Ma intilnesc cu prietenul meu Marcel Sulica, ce daduse de mai multe ori la Medicina dar nu avusese noroc sa intre. Marcel era putin mai inalt ca mine cred ca avea cum un metru optzeci si cinci, era puitin cepeleag si visa sa intilneasca zina din povesti, zina visurilor lui.
- Ovidiule, eu fug de bombardamente si plec din Bucuresti. Am un unchi contabil la Cimpeni in Muntii Apuseni si ma duc la el. Eu zic sa fugi si tu ca te trezesti cu o bomba in spinare daca mai stai aici.
- As pleca dar nu am la cine, tu ai noroc cu unchi-tu.
- Vino si tu, nu te pot invita ca nu e casa mea dar gasesti cu chirie la vre un taran cu o suma simbolica.
Si m-am dus la Cimpeni, un sat ceva mai marisor cam la jumatatea drumului intre Turda si Abrud pe malul Ariesului, vechiul riu roaman Auratus caci intr-adevar inca mai era plin de aur. Taranii puneau o scundura inclinata pe malul apei, pe scindura era o scoarta de lina. Aruncau cu o lopata nisip amestecat cu apa din riu care se scurgea peste scoarta de lina. Firisoarele de aur find mai grele ca nisipul raminineau in scoarta si nisipul mai usor era luat de curentul de apa. Seara se duceau acasa scuturau scoarta de lina si se alegeau cu citeva grame de firicele de aur. Toti taranii aveau lingouri de aur, caci stiua mestesugul. Aveau mercur pe care-l amestecau cu firisoarele de aur, amalgamul apoi il „strecurau” printr-o pinza deasa, aurul raminea si mercurul, adica „argintul viu” cum ii spuneau ei il foloseau din nou. Cind se maritau fetele aveau salbe grele de aur si alte podoabe.
Am gasit o gazda care ma tineau cam pe nimic ca aveau o fata de maritat si vroiau sa „priponesca” un inginer, asa cum ma dadeam eu. Cu Marcel ma intilneam in fiecare zi o lalaiam si taiam frunza la caini ca nu aveam ce face. Intr-o zi vine Marcel infierbintat la mine:
- Ovidiule, am dat lovitura, in Abrud duminica e o chermeza adica un fel de bal si prin unchiul meu am capatat o invitatie si pot lua o persoana, care desigur vei fi tu. Acolo sigur ca o sa fie haleala pe saturate si fara lovele.
- Ti-a iesit un porumbel din gura, vin bucuros caci imi cam chiorae matele destul de des.
Abrud era un orasel mai mare decit Cimpeni, chiar in creerii Muntilor Apuseni, un oras de moti, si citiva unguri sa-i numeri pe degete. Desigur ca oferta era cit se poate de atragatoare.
Deci m-am imbracat cu ce aveam mai bun, adica mi-am pus o cravata caci nu aveam decit numai ce purtam zilnic pe mine (afara de cravata). Marcel era mai pricopsit si avea un costum mai bun, si am luat „Mocanita”. Mocanita era trenutul pitoresc pe linie ingusta care cind mergea, mai ales la deal, rasufla din greau ca un mosneag si scrtiia din toate inchieturile. Se zice ca odata o baba urca din greu pe cararuia de lunga calea ferata. Mecanicul ii zice:
- Matusica, aruncati desagii intr-un vagon si opinteste-te si matale sus.
- Multamesc nepoate nu ma urc ca sunt grabita.
Acum ati inteles cam cum mergea „Mocanita”.
Am ajuns la chermeza unde ne-a primit cu mult fast tipul care-l invitase pe Marcel care paremi-se era primarul Abrudului. Un tip rotofei, ca un polobocel plin cu varza murata. Masa era deja aranjata si la o masa statea cocoana lui care arata si ea ca un butoiasi cu castraveciori. I-am lins respectosi cazmaua, o laba grasuta cu degete scurte si unghii patrate. Apoi ne-a prezentat la cele doua fete ale lor, cred ca erau gemene ca semanau ca doua picaturi de zeama de varza acra. Cocoana si progeniturile nu s-au mai sculat dupa scaune ci ne-ai intins gratios niste manute dolofane, care dupa cum am mai spus le-am pupat cu zgomot (doar era in joc haleala care se vedea ca era din belsug pe masa).
Locurile noastre erau rezervate, fiecare linga una din urmasele butoiasului cu castraveciori. Fetele erau rusinose pe semne ca inca mai erau fete mari, emotionate rau ca ni se duse-se buhu’ ca „unu-i inginer si altu’ doctor”. Prmarul se infoia ca un curcan pe linga noi sa nu ne lipsesca nimic si cred ca in sinea lui ne prebaluia cam cum i-ar sta cu asa gineri. Noi infulecam de zor si printre scurtele pauze dintre inghitituri mai atacam vitelusele de linga noi care taceau cu inversunare. Haiti ! ne-am ars, cioroiul care era seful tarafului anunta „Damen Tango”. Butoiasul cu varza murata sare ca ars vine la masa unde noi si produsul amorului lui infulecam cu mult spor, caci doar de asta veniseram.
- Hai fetelor ce asteptati e „Damen Tango” invitati baietii la dans sa nu se plictiseasca
Fetele nu au avut incotro sau sculat de pe scaune si sau postat in fata noastra, fiecare in fata „victimei” ei. Vai ce-mi vazura ochii, probabil ca aveau un defect din nastere aveau niste picioruse scurte si butucanoase ca lui Mracel a lui ii venea cam pina la buric si mie a mea ceva mai sus, eu fiind putin mai scund ca Marcel. Ne-a umflat risul dar am mascat situatia. Bietele fiinte aveau un defect care nu se observa cind stateau pe scaun ca de la sezut in sus erau normale. Nici nu le puteam lua pe sub brat cum se ia la dans. Cred ca cine ne-a vazut sa strimbat de ris. Noroc ca deodata suna sirena de alarma aeriana. Viitoarele noastre consoarte au tulit-o cu piciorusele ale scurte ale lor, si toti mesenii s-au „topit” ca prin farmec. Am ramas singuri la masa incarcata si noroc ca se stinsese si lumina ca doar era alarma aeriana. Ce se intimplse. Peste munti din URSS, cam odata la doua nopti zbura un avion pricajit pe care rusii il botezasera „cucuruznic” catre bandele de partizani a lui Tito din muntii Jugoslaviei. Era o rabla care cind zura facea TIR, TIR, TIR. TIR parca carai o roaba cu balegar sa o arunci pe aratura. Noi unsi cu toate alifiile, ca deh aveam experienta cu superfortaretele zburatoare americane, nu ne-am speriat ci tacticosi am inceput sa carabanim ce era mai bun pe masa si am umflat si citeva sticle de vin, am bagat totul intr-o sarsana ca venisem pregatiti si pe intuneric si pe nebagare de seama am tulit-o catre gara. Tirziu a incetat alarma si sau aprins luminile in Abrud, dar noi eram in Mocanita si ne indreptam spre Cimpeni.
- Ce parere ai Marcele zic eu de colo, satisfacut si cu burta plina.
- Ce sa zic Ovidiule raspunde „doctorul” ce se razboia cu un copan maiestos de cocos: ”si pe saturate si fara pacate”.
Era in vara anului de gratie 1944, apoi a venit la 23 August „Eliberarea de sub fascisti” Glorioasa Armata Sovietica in trecere ei victorioasa ne-a invatat citeva expresii rusesti ca de pilda, „davai cias iopt-foiu mati” si celebrul „dalico Berlin” ?. Cel ce pusese intrebarea era un uzbec janghinos cu patru ceasuri pe fiecare mana si cu un desteptator atirnat de git ce mina o cotiga la care era inhamata o mirtoaga cred ca le furase de la vre-un biet tigan. Astea ne-au „eliberat” si ne-au dat inapoi cu un secol de va mai trece o generatie pina ne revenim.
Toronto 2 mai 2003.





Ovidiu Creanga    5/3/2003


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian