Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


George Filip din Montreal, nascut la 23 Martie




Mihai raspunde-mi…

Frate Mihai - azi e mileniul trei.
Cum e pe-acolo, prin eternitate?
Să stii că mă tot duc la blândul Tei
Cu frunzele de timp cutremurate.
Pe-aici, pe jos, sunt vremuri de restristi
Si nimei, nici cu sine nu-si e frate.
Au năvălit piratii anticristi
Iar Dumnezeu ne ceartă si ne bate.
Întreabă-L Tu pe mosul-Dumnezeu:
Au belzebutii I-au furat puterea ?
Dacă-I bătrân,Mihai,spune-I că eu
Îl rob să-ti lase Tie cerul si averea.
Averea de a plânge pentru noi.
Averea de-a ne naste si-a murire.
Averea de-a rodi sub sfinte ploi.
Averea sfintei Sfănta-Pomenire.
De fapt noi te serbăm în ori ce zi
Si chiar în ciuda haitelor lichele;
E dreptul nostru- dreptul de a fi
Redută-n calea fruntilor tembele.
N-am mai cântat de mult, nu mai cântăm.
Tu ne-ai lăsat doar Doina-miorită,
Dar stim al dracu să ne împuscăm
Apoi plângem colivele-n troită.
Mai ieri am vrut, Mihai, să te zidim
Lângă pribeaga noastră mănăstire
Dar n-am primit verdict să te sfintim
Si te-am lăsat acolo-n nemurire.


Fratele meu, o clipă doar mai stai
Că-mi plănge iar plaivasul între deste;
Luceafăr blând, prea pute-a putregai
Iar Teiul tău e trist si rugineste.
Bocir-ar si irozii ăstia surzi
Care se nasc prin rosii cafenele.
Trisorii lumii, Doamne, sunt absurzi
Fiindcă au supt turbatele cătele.
Du-te Mihai, azi e mileniul trei.
Eu sper să fii Luceafăr printre îngeri;
Pe-aici trudim să punem un temei
Lângă golgota marilor înfrângeri.
Nu ti-am mai scris de mult fiindcă sunt rob
Si robii n-au sentinta de-a da grai
Asa că eu rămân cersind la pod
Si te astept să-mi scrii - frate Mihai !
Iunie, 2004 - la Montreal.



Eminovicenii
Eminovicenii erau tărani români cu vechime în satul Călinesti, Jud.
Suceava. Îi întîlnim acolo din întâile decenii ale veacului XVIII. Căpătând slobozenie, au intrat în tagma răzesească, ceea ce însemna un fel de noblete.
Insinuările că Eminescu n-ar fi fost român sunt de domeniul himericului si se explică prin aceea că poetul se indignase împotriva scursorilor străine scriind într-un poem “bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subtire…”. Rând pe rănd Eminescu a fost turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sărb. Dar aceste insinuări nu schimbă deloc realitatea si poetul sustine cu tărie că se trage dintr o familie nu numai română, ci si nobilă si nu s-a sfiit să asigure pe rivalii oportunisti că între strămosii din tara de sus a Moldovei, de care nu-i era rusine să vorbească, s-or fi aflând poate tărani liberi, dar jidani, greci, ori păzitori de temnită măcar, nici unul.
Tatăl, Gheorghe Eminovici, băiat de cântăret de strană, învată ceva carte la Suceava. Vorbea si scria nemteste. Boierul velit Bals îl aduce scriitor la mosia sa din Dumbrăveni, unde-l găsim si în anul 1839. În 1840 s-a însurat cu Ralu, fata stolnicului Jurascu din Joldesti, primind zestre în pământ si bani.
În 1871 boierul Bals i-a căpătat de la Mihai Vodă Sturza decretul de căminar.
Tatăl Eminovici era de acum boier. Aici sau la Botosanii apropiati s-a născut la 15 Ianuarie 1850, Mihai Eminescu. În total Eminovici a avut 11 copii. Poetul a crescut aproape tărăneste la Ipotesti, sat sărăcăcios, asezat într-o vale închisă de dealuri împădurite. Casa lui Eminovici era gospodărească, pridvor larg cu trepte, odăi cu privire liberă de jur împrejur, soproane, hambare, livadă si tei imensi.

Mihai - "tâlharul"
“Fiind băiet,păduri cutreieram
Si mă culcam ades lângă izvor,
Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună ’ ncetisor…”
Când fu mai mare poetul fost încercat si de o dragoste juvenilă,o iubită cu ochii “mari” si “părul negru-n coade” care a murit însă foarte tânăra, ca Silvia lui Leopardi.
Începând cu clasa a 3-a primară Eminescu si-a continuat învătătura la Cernăuti, întâi la National Hauptschule. În toamna lui 1860 îl găsim înscris la K. K. Ober Gymnasium, un fel de ospiciu mohorât, pe unde trecuseră si fratii lui mai mari Serban, Niculae, Iorgu si Ilie. Eminovici l-a pus “în cost”, adică în gazdă, în timpul claselor primare la Aron Pumnul.
În genere, scoala cerneuteană nu-i plăcea lui Eminescu si se presupune că ar fi încercat să fugă chiar din clasele primare. Clasa întâia gimnazială a mers binisor, a 11-a rău si “tâlharul”, cum îl numea cu “dragoste” paternă tatăl său, a fugit la Iasi. Eminovici a pus de l-au legat cobză si l-au întors la scoala din Cernăuti. Rămânând repetent, Eminescu frecventează în 1862-63 tot clasa a 11-a, stând în gazdă la un frantuz betiv, Victor Blanchin.
Legenda spune că, mergând la Cernăuti pentru pregătirea în particular,
în primăvara 1864, Eminescu s-a atasat la trupa lui Tardini Vlădicescu, care dădea acolo reprezentatii pentru întâia oară.
Sunt stiri că poetul ar fi obtinut certificatul de clasa a 3-a de la gimnaziul catolic din Sibiu. Trupa a plecat la Brasov. În Octombrie 1864, Eminescu devine practicant la Tribunalul din Botosani, functionând acolo până în Martie 1865 apoi pleacă la Cernăuti spre a urma studiile colegiale. În toamna anului 1865 Eminescu reapare pe ulitele Cernăutului. Locuia în casa lui Aron Pumnul, care a devenit bibliotecar. In epoca aceasta a trimis versuri la revista “Familia” lui Iosif Vulcan, care l-a prezentat cu laude în nr. din 25 Februarie si 9 Martie 1866, schimbându-i numele Eminescu, din acela de Eminovici.
Aron Pumnul murise în ianuarie spre jalea poetului care i-a dedicat o poezie cutremurătoare.

Mihai Eminescu - Geniul
In vara, poetul a părăsit Cernăutii. A luat-o pe jos, cu un băt în mână si un strait de-a umăr, spre Ardeal. Coborând pe valea Dornei a urmat cursul Muresului până la Tg.Mures. Acolo, doi seminaristi, Ion Cotta si Teodor Cojocariu, îmbrăcati în straie nationale, l-au luat în trăsură spre Blaj, pentrucă poetul vroia să vadă locul “de unde a răsărit soarele românismului”.
Iată cât de frumos comentează ziarul Cuvântul Românesc “text redus” din Toronto, Hamilton la “Anul Eminescu” la sărbătoarea din anul 1989: Bardul national, Mihail Eminescu a iesit, istoric vorbind, din conjunctura anilor 1850 - 1890, din întrebările, freamătul, necesitătii vremii aceleia.
Dacă Eminescu ar fi trăit în antichitate, s-ar fi pus si pe seama lui nenumarate legende, ca acelea despre Orfeu ori Arion, fiindcă si el a întruchipat în chip esential poezia, având în el harul orfic.
Poetului i-au fost necesare atelierele subpământene de întinderea celor ale lui Hefaistos si substantele amestecate ale pământului, apelor, focului si cerului.
Orfism si groază si kantianism, toate sunt adjuvante în construirea eroului Hyperion “vezi LUCEAFĂRUL!” care explică încă o dată, pe fata pământului, soarta geniului, ca pe o patimă a logosului “cere-mi cuvântul meu dintâi…”, etern simbol al suferintei, jertfei si creatiei.
Eminescu a cutezat să si reprezinte un Hyperion Propriu, mai adânc în semnificatii metafizice decât Hyperionul lui Hölderlin ori al lui Keats. Si fluidă si simplu muzicală a rămas poema Luceafărul, în al cărei magnific joc nu se mai simte truda a acelor aproape zece ani de elaborare. Valori filozofice, valori umane, conditie umană, conditie demiurgică, cunoscute si transgresate, unităti estetice perfecte, nuditate esentială cuvântului, reusind să exprime cele mai diversificate straturi psihice si mentale, asa arată toată opera maturitătii eminesciene, aceea care se înaltă de la sine din poezia românească înspre poezia universajă.
La un interesant “convegno Eminescu” tinut în toamna anului 1964 la Venetia, prin strădaniile uneia din cele mai mari specialiste în traducerea si interpretarea romanticului român, Rosa del Conte, s-a propus o editie plurilingvă din opera poetului, care să cuprindă versiunea a poeziilor, apoi transcriptia lor fonetică si tălmăcirea fiecărei poezii în câteva limbi de larga circulatie europeană si mondială. Acest poet care poate sta cu mândrie alături de Dante sau Goethe în chipul cel mai firesc nu poate transmite celorlalte popoare al lumii admirabilul său mesaj liric de esente umane decât prin transpuneri în alte limbi. Au subscris la ideea lansată, fiind de fată si altii, Rafael Albertim, Maria Teresa etc… poeti spanioli care au dat echivalente eminesciene în limba lor, fară a cunoaste româna decât foarte vag.
Desi lucrarea mea nu-si propune să fie o teză de doctorat, vă reamintesc câti intelectuali români din toate generatiile nu s-au ocupat si nu se ocupă cu pasiune si mestesug de poezia eminesciană! Veturia Drăgănescu Vericeanu, Annie Betoiu, D.I. Sucheanu si foarte multi altii. Românii din străinătate contribuie si ei la răspândirea celui mai mare dintre poetii români, dincolo de granitele tării. Vi-i amintesc spontan pe Victor Buescu de la Lisabona si pe Mihai Steriade de la Bruxeles. Prin strădanii nebănuite si prin contributii neasteptate Eminescu e tradus până si în armeană ”Siruni”, în arabă “Abdul Razek Ahmed”, sau în dialectul macedo-român “Perdichi”. Însă în ce măsură aceste traduceri izbutesc să răsfrângă realele valori estetice ale creatiei marelui liric!?
Dar necesitatea se impune si întâlnim printre traducătorii operei poetului nostru Luceafar poeti de renume si prestigiu ca de pildă Anna Ahmatova, Leonid Martînov, Iuri Kojevnikov,de limbă rusă, Rafael Alberti si Teresa Leon, de limbă spaniolă, Ritas Bumi Papa, de limbă greacă, R. Guillevic de limbă franceză, Yehbi Bala, de limbă albaneză, Alfred Margul Sperber si Franyo Zoltan, poeti de limbă germană si maghiară din tara noastră, ca si Wolf Achelburg, care a reluat si refăcut traducerea lui Konrad Richter, toti acestia oferind omenirii remarcabile versiuni eminescie si înscriindu-l pe marele nostru poet in catalogul universalitătii.
Eminescu, scria în epocă Nicolae Iorga, e întruparea literară a constiintei românesti una si nedespărtită. El este românul care s-a simtit acasă în toate straiele, tinuturile si ramurile neamului său, a fost un om politic prin lumina gândului si puterea trainică a scrisului său, prin simbolul de unitate cuprins în fiinta sa literară, în inspiratia si gâmdul său. Întemeindu-se pe tot ceea ce simtim noi, poetul s-a ridicat într-un nebănuit avânt spre culmile culturii moderne.

Mihai Eminescu – Traiectoria
Mihail Eminescu s-a născut la Botosani, la 15 Ianuarie 1850, fiind al saptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici. A copilărit în Ipotesti, unde a cunoscut natura, precum si graiul, datinile si cântecele satului. Studiază o vreme la liceul din Cernăuti, perioadă din care datează si debutul său literar: poezia “La moartea lui Aron Pumnul”, Ianuarie 1866, închinată memoriei îndrăgitului său dascăl. În acelasi an, la 23 Februarie, îi apare în revista “Familia”, condusă de Iosif Vulcan, poezia “De-as avea”, semnată Mihai Eminescu. Peregrinează apoi prin Transilvania si Tara Românească, însotind trupa de teatru Vlădicescu 8 Tardini, apoi trupele Pascaly si Iorgu Caragiale. Traduce pentru Mihai Pascaly “Arta reprezentării dramatice”, de I. Th. Ratsscher. Îsi continua studiile la Viena si Berlin,unde intră în contact cu filozofia lui Kant, din care si traduce, Spinoza si Fichte. Reîntors în tară, Mihai ocupă diferite functii, la Iasi si la Bucuresti, între care cea mai importantă a fost cea de redactor la ziarul “Timpul”.
Activitatea sa literară este stimulată de contactul cu Titu Maiorescu si societatea “Junimea”, de prietenia cu Ion Creangă, Slavici si Caragiale. Cele mai multe poeme îi apar în revista “Convorbiri Literare”. În Aprilie 1882 poetul citeste la o sedintă a “Junimii”o primă variantă a “Luceafărului”, o a doua vasriantă fiind citită în Octombrie a aceluiasi an, dar capodopera eminesciană va fi publicată abia în Aprilie 1883, în Almanahul Societătii Social-literare “România jună” din Viena.
În vara anului 1883, simptomele unei boli mai vechi fac necesară internarea poetului, prin grija prietenilor, a lui Titu Maiorescu în special, în sanatoriul doctorului Al. Sutu, apoi într-o clinică din Viena.
"Când voi muri, iubito, la crestet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt si dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o `ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simti-o voi odată umbrind mormântul meu…
Mereu va creste umbra, eu voi dormi mereu”.
Cu timpul boala progresează, este internat din nou la Bucuresti, unde se stinge din viată la 15 iunie 1889. A fost ănmormântat la cimitirul Bellu, la ceremonie participând primul ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu,Th. Rosetti, precum si un mare număr de studenti, gazetari si prieteni. “Astfel, scria G. Călinescu, s-a stins din viată cel mai mare poet pe care l-a ivit vreodată, poate, pământul românesc".

Epilog

În epilogul scriselor mele doresc să informez cetătenii mapamondului, români si de toate limbile, cine a fost Mihail Eminescu.
Sunt emigrant în Montreal de 22 de ani si am scris si publicat vreo 15 volume de versuri, plus multele plachete si brosuri. Versurile mele circulă de mult pe toate meridianele lumii, inclusiv “POEMES SUR FEUILLES D’ ERABLE”,singura, până în prezent în limba franceză. Pot afirma, deci, că “meseria” mea este aceea de poet.
De la prunc la barbă albă toată suflarea românească mă numeste “Poetul” Onorabilul for international UNESCO a declarat anul 1989 “Anul Eminescu”. S-a hotărât ca Bucurestiul să le ofere montrealezilor un teren rezonabil unde, acestia, să-si amenajeze o piată, pe gustul lor. Românii au fost promti si chiar mărinimosi. Urma ca Montrealul să ne ofere un teren pe care să-l numim “Piata României” si s-a hotărât ca în perimetrul ei sa înăltăm o statuie a ma relui nostru Mihail Eminescu, aceasta spre a informa lumea mare că pe plaiurile mioritice s-au născut nenumărate genii.
Cu un pas înainte însă sculptorul român montrealez Serban Popa a avut inspiratia să cioplească si să toarne în bronz o statuie a lui Eminescu, avem dovezi!, si chiar să declanseze demersurile pentru amplasarea ei. Nimeni nu s-a grăbit să-l bage în seam pe pe artist…
In cele din urma Piata Romaniei a fost inaugurata la 18 septembrie 2004, iar statuia marelui Eminescu se inalta in mijlocul ei.

Nota Observator;

George Filip este autor al volumelor de versuri:

- MATEMATICA PE DEGETE, 1974
- ANOTIMPUL LEGENDELOR, 1975
- DESANT SATIRIC, 1976
- DRUMURI DE BALADA, 1977
- ZEI FARA ARMURI, 1989
- POEMES SUR FEUILLES D'ERABLE, 1998
- ERA CONFUZIILOR, 1993
- DIN TAINE, 1999
- DIANA, 2002
- '89 POEME INDOLIATE, 2002
- VAD LUMINA, 2003
- LA PLANET PLATE - POEMES, 2004
- SINGUR IMPOTRIVA DESTINULUI, 2004
- AEZII PRIVESC, 2005
- ZILELE SAPTAMANII, 2005





Observator    3/21/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian