Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Imagini cu mama : fragment din “Frigul instrainarii” (roman amintiri)


Pe unul din rafturile bibliotecii, am asezat mai demult, inramata, fotografia mamei mele. Acum o privesc indelung. Mama e imbracata cu o rochie de culoare inchisa. Pe cap are o dirmea neagra, innodata sub barbie. Asa arata mama, dupa ce tata a plecat pe drumul fara intoarcere, al vesniciei. Ochii ei, de culoarea cerului albastru, cautau mereu spre orizont. Dincolo de linia acelui orizont, ma aflu astazi, eu, cel mai nemultumit si mai greu de impacat copil al mamei.
Laserul spiritului sparge rocile uitarii. De dincolo de spatiu si timp, amintirea imi scoate la lumina imagini din vremuri de demult. Iata-ma copilul rasfatat de caldura si bunatatea mamei. O trezeam din somn si o rugam cu lacrimi in ochi, sa continue povestile cu feti-frumosi si zmei,ilene-cosAnzene si babe urite, herghelii de cai alergAnd prin noapte, tigve leganate de vAnt, prin tufanii padurii, vulpi viclene, lupi si balauri, aur si margaritare.
Memoria mamei era o imensa tolba cu povesti, colinde si poezii. De la ea am auzit pentru prima oara legenda “Muma lui Stefan cel Mare”, de Dimitrie Bolintineanu si tot de la ea am auzit poezia “Doina” de Mihai Eminescu. Psaltirea, Visul Maicii Domnului, Biblia, erau cartile ei de capatAi. Ca sa le aiba mai la indemAna, le punea in firida sobei. In clipele de ragaz, scotea de acolo cAte o carte si citea, uneori cu voce tare, pentru noi, cei mai mici.
Mama credea cu tarie in SfAnta Cruce. Nu mai stiu exact cAti ani voi fi avut, cand, intr’o seara, inainte de culcare, mama ma invata cum sa fac in mod corect semnul Sfintei Cruci, in timp ce rosteam impreuna: “In numele Tatalui, al Fiului si al SfAntului Duh, Amin.” Adormeam soptind odata cu mama:”Cruce-n cer,/Cruce pe pamAnt,/Cruce-n casa,/Cruce pe masa./Oriunde se afla SfAnta Cruce,/Acolo Dumnezeu sta de paza,/Iar Maica Domnului sta cu noi la masa/CAnd ma culc sa m-odihnesc/Sapte ingeri ma pazesc./Dumnezeu imi este mila,/ Iar SfAnta Cruce, Lumina .”
Seara, inainte de culcare, eu repetam in gAnd, aceste versuri. Simteam cum toata oboseala si sperieturile de peste zi, dispareau din corpul meu, iar somnul ma lua pe neasteptate. Uneori se intAmpla sa ma trezesc dis-de-dimineata. CAnd deschideam ochii, sub icoana Maicii Domnului, candela era tot aprinsa, iar mama se ruga in genunchi, pentru sanatate si pace in casa. Isi incheia rugaciunea cu cAteva matanii, insotite de semnul Sfintei Cruci.
Sarbatorile Craciunului si ale Pastelui erau pregatite din timp. Prima grija a mamei, era ca noi sa fim impacati si sa ne multumim cu ce avem. Casa toata trebuia sa straluceasca de curatenie. Mama lipea prispa cu pamAnt, pe care il inchega cu balega de cal, varuia peretii in alb si tavanul in roz, spala, calca, aseza din nou stergarele pe pereti. In casa domnea o atmosfera de sarbatoare. Dupa un post lung, plin de rugaciuni, veneau colindele, prohodirile pentru patimile MAntuitorului. In ajunul Craciunului, ori in SAmbata Pastelui, ne spovedeam pentru iertarea pacatelor si ne impartaseam. Cu alte cuvinte, primeam trupul lui Hristos. Atunci simteam un fel de primenire a sufletului, o stare de armonie si impacare cu mine insumi, cu totul alta, decAt in zilele obisnuite din timpul anului.
Pacea din casa era intretinuta de mama, cu vorbe bune, nu cu vorbe rele sau cu bataie. Ea ne prevenea astfel:”Cine zice vorbe rele, il mAnie pe Dumnezeu si in focul iadului va ajunge sufletul lui.” Simteam un fior trecAnd prin inima mea. Mama ne interzicea sa folosim cuvAntul dracu’, motivAnd ca astfel nu facem altceva decAt sa chemam Duhul Rau, iar Uciga-l Toaca va patrunde printre noi si ne va dezbina. Si cuvAntul zau ne era interzis. PronuntAndu-l, am fi luat in derAdere numele lui Dumnezeu si l-am fi mAniat pe Tatal Creator.
Orice abatere de la SfAnta Scriptura, era considerata un mare pacat, ce urma sa fie pedepsit la vremea Judecatii de Apoi. “Pe omul bun e bine sa ti-l faci prieten, pe cel rau sa-l ocolesti, iar de omul minicinos, sa te feresti ! “Greselile altuia sa le ierti, daca vrei ca Dumnezeu sa te ierte, atunci cAnd tu gresesti.” Oriunde te-ai afla, cAnd ti-o fi mai greu, sa zici, chiar si in gAnd, rugaciunea “Tatal nostrum.” Cu aceste indemnuri ale mamei mele, m-am despartit pentru prima oara de casa parinteasca, luAnd drumul unei invataturi superioare, din Bucurestiul mult visat.
Credinta mamei in miracole si in superstitii, genera intAmplari extraordinare, incarcate de mister. CAnd Ana, cea mai mica dintre surori, nu mai putea deschide ochii din cauza unei conjunctivite, mama a dus-o la o biserica din satul Balotesti, unde se spunea ca slujba preotului are putere de vindecare. Dupa ce ne-am intors de la acea slujba, Ana a deschis din nou ochii si noi toti ne-am luminat la fata.
Copil fiind, traiam intens prejudecatile mamei. Uneori plAngeam intruna, fara nici un motiv serios, ci numai ca sa fiu si eu in atentie. Era un plAns fortat. Mama isi dadea seama ca ma prefac si ma potolea, zicAnd: “Nu mai plAnge, ca plAnsul asta al tau nu e de-a buna.” Atunci incetam acel miorlait de plAns, de teama sa nu patesc vreun necaz.
Miercurea si Vinerea erau zile de post. Nu mAncam nici lapte, nici carne, nici oua, nici peste, nici un fel de aliment preparat cu ingrediente de provenienta animala. A mAnca de dulce in zilele oprite, insemna un mare pacat. “Anatema sa fie acel om si sa i se verse matele ca lui Arie, daca va indrazni sa manAnce de dulce in zilele oprite”, cita mama din lecturile ei de credinta. Si cui i-ar fi convenit sa i se intAmple asa ceva? In Vinerea Mare, intru cinstirea jertfei lui Iisus, mama tinea post negru.
Cucul, cotofana si cucuveaua, determinau si ele, prin cAntecul lor, intr'un fel ciudat, cursul vietii noastre. Primavara si vara eram indemnati de mama sa mAncam de dimineata, inainte de a auzi cucul cAntAnd. Altminteri, cucul ne-ar fi spurcat. Ma intrebam cu groaza, cum as fi aratat, daca as fi fost spurcat de cuc? Ma si vedeam in drum spre scoala, cu un cuc fAlfAind din aripi pe deasupra capului meu si stropindu-ma cu excrementele lui.
In vreme de iarna, pe o creanga de salcAm de lAnga poarta noastra, cAnta de trei ori, o cotofana. Mama zicea: “Iar cAnta cotofana. Cine-o mai fi venind azi la noi?”? Si nu trecea mult timp, ca aparea la poarta noastra, ba unchiul Iancu, fratele tatei, ba tusa Marita de la Otopeni, ba tusa Zoia, de la Dimieni, in brisca ei, cu doi cai suri, ba unchiu’ Dinu, aducAndu-ne marea veste ca i-au fatat oile, ba tusa Veta, verisoara tatii, imbujorata la fata, cu barbia sprijinita pe nodul unei basmale inflorate si cu umerii ei mari, ascunsi sub o broboada cafenie. Dar toti acesti musafiri imi erau familiari si nu ma impresionau atAt de mult, cum ma impresiona contesa, o rusoaica din neam de tar, care venea dupa lapte, calare pe un cal murg si sirep. Blonda, inalta, cu ochi albastri si umerii largi, acoperiti de o pelerina neagra, cu picioare lungi, ingropate pAna la jumatate in niste cizme negre, lustruite, contesa imi parea un personaj de basme. Isi strunea calul si il striga pe tata: “Hop!..., Hop!..., Miticaaa!...” Pe vreme de ploaie, contesa nu mai cobora de pe cal. RamAnea neclintita ca o statuie stranie, in timp ce calul ramAnea si el ca un soldat, in pozitie de repaus, lasAndu-si greutatea pe piciorul drept de dinapoi. Dupa ce umplea cu lapte bidonul, tata se intorcea si-l oferea contesei, zicAnd : “E din mulsoarea de azi dimineata, contesa! “La tine, lapte bun, Mitica !…”, remarca multumita contesa, luAnd bidonul din mAna tatii. Apoi intorcea calul in loc, ii da pinteni, iar imaginea aceea de basm disparea ca o umbra din fereastra ca un ochi al casei, prin care priveam.
In curtea noastra era un dud batrAn, scorburos si foarte inalt. Din trunchiul lui se desprindeau mai multe brate, enorm de groase. Incarcate de frunze, ramurile dudului formau vara un fel de umbrela protectoare, nu numai de soare, dar si de schije, in vreme de razboi. In fiecare seara, o cucuvea cAnta in dudul nostru. De cAntecul cucuvelei, mama se infiora. Se temea sa nu moara cineva. Ma gAndeam cum as putea face, sa alung cucuveaua din dud. Intr'o seara, tArziu, dupa ce au adormit toti ai casei, am luat o velinta si o perna, le-am asternut sub dud si m-am asezat acolo, cu fata in sus. La inceput nu am vazut nimic. Priveam cerul plin de stele, prin frunzele de dud, clipind ca niste pleoape, in adierea gingasa a vAntului. Deodata vad o stea cazAnd ca un bulgare de argint, prin albastrul intunecat al noptii. Apoi aud glasul ciudat al cucuvelei. Privesc atent printre crengi si vad doua luminite stralucitoare. Erau ochii acelei pasari de noapte. Ma ridic binisor si incerc sa ma urc in copac. Pasarea tacu si un fAlfAit de aripi simtii pe deasupra capului meu. Cele intAmplate le povestii mamei, a doua zi. Ea nu m-a crezut, a zis ca poate am visat. A doua seara, nu ma mai duc in casa. RamAn acolo, sub dud. Mama imi spune sa nu stau mult, ca sa nu racesc. Dar eu vroiam sa vad daca mai vine cucuveaua si sa o alung. Incalecai pe o creanga, pAndind. Pasarea nu a mai venit. Atunci ma duc la mama si-i spun sa nu-i mai fie teama, ca n-o sa mai auda niciodata cucuveaua cAntAnd in dudul nostru. Mama zAmbeste si ma saruta pe frunte. O lacrima ii aluneca pe obraz. In mAna, ea tine carticica “Visul Maicii Domnului.”
Primul meu exemplu de cititor, a fost mama. Nu exista vreo carte in casa, pe care sa n-o deschida. De cAte ori facea curatenie, mama zabovea aplecata asupra vreunuia din caietele noastre de scoala. Invata odata cu noi. Citea orice hArtie scrisa, pe care o gasea prin casa, pe jos, pe sub masa, pe sub pat, pe sub perne. Apoi ne intreba pe fiecare: “HArtia asta iti mai trebuie? Daca “da”, atunci pune-o bine si ai grija sa n-o pierzi!
Mama cunostea semnele cerului. CAnd soarele apunea pe cerul liber, trimitAnd inspre noi razele lui luminoase, mama se mira, zicAnd: ”Ce frumos se uita soarele inapoi! MAine o sa fie o zi frumoasa.” Vara, la cAmp, de cAte ori vedea ca se acumuleaza nori intunecosi spre miaza-noapte si se stArnea vijelia, luAnd pe sus paiele de grAu, mama ne indemna sa mAnam vitele spre casa, ca vine furtuna. Nu ajungeam bine acasa, ca ne prindea din urma furtuna si se dezlantuia peste sat.
Un meteorolog experimentat si un ceasornic de incredere, era mama. Ochii ei dadeau roata cerului si urmareau deplasarea lenta a soarelui spre apus, gura ei vestea mersul vremii si orele noastre de plecare la scoala, mAinile ei melitau cAnepa topita, torceau lAna si crosetau flanele, manusi sau ciorapi, dereticau si pregateau de mAncare pentru noua guri.
CAmpul nostru, cu cele cincisprezece pogoane de pamAnt si cAteva locuri de casa, era domeniul unde mama isi petrecea mai tot timpul, din primavara pAna-n toamna, mai exact, de la SfAntul Gheorghe si pAna la SfAntul Dumitru. Semana, sapa, plivea, secera, facea snopi si ii stivuia in clai sau in stoguri, culegea porumbul si floarea soarelui, taia cocenii uscati si betele uscate de floarea soarelui.
In serile de vara, cAnd batea vAntul, imi placea sa o insotesc pe mama, pe islaz, la vAnturat de fasole. Ne opream pe un loc mai inalt. Asterneam un zablau. Mama imi zicea: “Vezi, acuma vAntul bate dinspre miaza-noapte. Trebuie sa ne intoarcem cu spatele la vAnt. In fata noastra e miaza-zi. In stAnga e rasaritul si in dreapta, apusul.” Apoi umplea galeata cu fasole si o ridica mai sus de umarul stAng. Se intorcea cu spatele spre partea din care batea vAntul si inclina galeata. Din galeata cadeau, in suvoi alb, ca niste pilule, boabele de fasole, in timp ce tecile uscate si toata pleava erau purtate de vAnt, mai departe de noi.
In timpul treierisului, mama indeparta cu furca paiele de la spatele batozei. Cu un zablau de pleava, parea acoperit chipul mamei. Dupa o zi de munca, se intorcea acasa cu o traista de grAu in mAna si cu lacrimi de amaraciune pe obraji. GrAul nostru lua drumul unor mari silozuri din tara si de afara. Cui ii pasa atunci de munca mamei si de foamea noastra?
Cu o nepasare de elefant, Puterea stalinista de la Bucuresti, fura atunci munca taranilor si o parte din viata lor.


George Bajenaru / Wakefield, MA





George Bajenaru    3/4/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian