Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Curajul deconstrucției 'comunismului': analistul sub scrutin




De atîtea ori, de-a lungul fulgurațiilor noastre prezente în istoria de sfîrsit de mileniu a României, subiecti înfrigurati si osteniți de priveghiul cozilor la pui, mălai, pîine sau banalul lapte cel de toate zilele, urechile noastre s-au exersat la muzica 'de lemn' a unor veșnic aceleasi noțtuni si concepte - ca o viitură de consoane între care nu respiră, suplă si ardentă, nici o vocală - limbajul atît de dispretuit al 'comunismului': clasă, ideologie, capitalism, relații/forțe de producție, profit, exploatare, etc, etc, etc.

Saisprezece ani după implozia lor fortată în urechile noastre, care rezonau în secret orice legătură cu intelectul si spiritul, cineva, ceva îsi cere, acum, drepturile; si chiar dacă un Patapievici sau Dinescu, din lojele patriarhatului lor businăresco-boieresc, vor deschide un ochi ciclopic și vor pocni din degete către Ion/Costică/Gheorghe cum că ar ordona investigatii de Blitzkrieg asupra chestiei; sau un Liiceanu va fi filozofînd pudibondesc, debitînd 'grand-narative' de crepuscul de imperii, sau un Cărtăresti-Profităresti ne va fi adormit (pe cei mai slabi dintre noi) sub sordide păgînerii de-o noapte, o noapte la capătul căreia galbenul luceste pe tipsia slinoasă a jocului de-o clipă, în autentici - e drept! - alămuri de jazz-uri bune, cu poeți sinceri si sobri (lucizi, adică, si înflăcărați ca odinioară), si chiar dacă domnul Tismăneanu ar amîna invocări si convocări si revocări si renunțări, subit auto-reflexiv, pansiv si el, ca tot omul, cînd vede venind spre el valuri înăltate într-o maree, amenințînd plaje senine sub ceruri sinilii, si chiar si asa, din pură curiozitate si tacită metodă, vom proceda acum si noi, ca si Vestul, la 'deconstructie': clasă, egalitate, exploatare, relații/forte de producție, etc. - cele de mai sus, le stiți - sub scrutin.

Vă propun, asadar, un soi de incurs tematic: re-calibrarea unor concepte pierdute prin manipularea pe cîmpul de luptă la care am luat parte, 'ca-ntr-un vis', cu totii; vă propun si un genre - unul hibrid, cel mai bun: poematism/radicalism, pentru că numai asa, Sinele si Rațiunea, Emotionalitatea si Luciditatea, Vizionarismul si Pragmatismul necesar clarificărilor (unele de maximă urgență !), pot fi pe veci împăcate, si numai asa Ludicul - dualitatea băscălioasă si amenințătoare a 'hibridității' - poate fi pe veci eradicat!

Acestea fiind spuse, să încercăm, împreună, fără prejudecăți si neincomodați de strategiile confuze, agonice ale mercenariatului, 're-citirea' unor concepte: vă propun, pentru început, si spre reflecție, o definiție a lui Louis Althusser, asupra ideologiei: Ideologia ar fi expresia relației imaginare a individului cu realitatea propriei sale existențe. Prin extensie, putem adăuga că Mitul se strecoară, se insinuează perfect în exact faldurile generoase ale coeficientului de 'imaginar' implicat de Althusser, căci ideologiile sînt întotdeauna 'propuneri' din afară, o mîncare re-încălzită, indiferent cît de bună; în momentul pasării ei către subiect, ideologia poartă marca celui care o pasează, un imaginar care vrea să (se) contamineze. Si cum ideologiile sînt, de regulă, purtătoarele unor virusuri menite să structureze, cu premeditare, atari imagini asupra realului, iată un asemenea 'virus' a cărui virulență (sic) sapă adînc, de sub miasmele putride ale pseudo-sincerității - numele său: politica lacrimilor.
Iată și substanța: inegalitatea manifestă în accesul la resurse, cu alte cuvinte, poziționarea în cadrul condiției de 'clasă'. Ceea ce se reprezintă prin patologia declansată de asemenea virus e 'orbirea', falsul activism, pseudo-dinamica, filantropia mincinoasă si ocultă, îndemnul pervers la (falsă) echitate, controversata chestiune a 'finanțelor', a lui 'a avea' - acesta din urmă tabu, si obliterat cu subtilitate în Vest (Vestul are 'tradiție' în exact asemenea tip de negocieri, cît timp noi, non-Vestul, de abia le 'luăm la bord'). Impresia că a face filantropie rezolvă suferința generată de oripilanta discrepanță de clasă, e lamentabilă. Greseala, susține un Mas'ud Zavarzadeh, ar sta în impresia că problema 'distribuției' (de resurse) odată rezolvată, dureroasa chestiune a eliminării disparității sărac/bogat va fi si ea, automat, solvată prin pur, benign, activistic 'voluntariat' filantropic. Si cum sîntem cu toții capitalisti acum (sorry, China, se pare că am pierdut cu toții partida, pe moment, cel puțin, si aviz 'admiratorilor' mei: asa după cum am mai spus, nu, nu sînt decît adepta unui larg umanism, suficient de generos și comensurabil pentru noi toți), nu putem numi decît propagandă capitalistă această 'strategie a lacrimilor', în care caritatea si filantropiile efectuează o lamentabilă diversiune în direcție afectiv-empatică, eliminînd, amînînd cel puțin, orice analiză esențială, mai cu seamă în statele așa-zis 'în tranzitie'; căci poziția de clasă va dicta, în ultimă instanță, alegerea fiecaruia: muncitorul concediat, în pragul concedierii sau 'beneficiar' al celebrului 1 dolar pe zi pentru prestația atroce în condițiile inumane ale exploatării la sînge, nu va alege asemenea îmbuibatului, discreționarului puhav patron, fie el și un fost muncitor, ca și el, îmbogățit peste noapte 'prin muncă cinstită, grea' (mitul averilor făcute pornind de la același 1 dolar'), sau investit cu opulență și huzur de vreo genealogie coborîtă din regnuri, oh, albastre ale desfrîului sau, mai mult, ale vreunei auto-investituri în ale în-divinării (eu-sînt-de-rasă-divină).

În concluzie : Să rămînem alerți la seducătoarea politică a lacrimilor și a compătimirilor perverse (se aude că nu mult înainte de 'revoluție', un contingent serios de infanți de prin orfelinatele și așa blestemate de neajunsurile 'deceniului-de-oroare-80', binecuvîntați cu ceva 'filantropie' profilactică, ar fi fost injectați pre-emptiv (sic) cu unul din vaccinele acelea (polio, sau anti-hepatic, nu mai contează) pentru care Vestul e oricînd gata să convoace armata (!), dacă e nevoie, pentru a le implementa; știți, probabil, urmarea: România alunecă pe nesimțite pe lista neagră a țărilor genocidale împotriva propriilor infanți, contaminați cu SIDA, în condițiile de igienă (sic) discutabile ale anilor '80 din România. România, de fapt, rămîne fără concurență în asemenea cruciadă împotriva propriilor infanți, căci nici Africa mortalității în milioane, nu și-a sacrificat, cu bună știință, viitorul, cum am facut-o noi, românii.

O altă idee care merită reflecție ar fi spre o anume canonadă sugerată de grupări precum "Colectivul Roșu" (nu, nu vă grăbiți la pielea găinii sau la diatribe anticipate, rămîneți o clipă surzi la falsele chemări liberale - veți înțelege de ce nu ne permitem, aici, tocmai aici, să ne pripim): Revoluțiile, spun ei, ne sînt propuse ca 'seducții' (seduși de 'ideea de revoluție', mușcăm nada, și oferim ofrandă un contingent necesar martirajului, pentru a intra – dar asta nu o mai știm, cei mai mulți dintre noi! – în istoria secretă a manipulării ca cei mai naivi dintre naivi; pedagogiile sînt convertite în acte terapeutice de profilaxie împotriva vremurilor grele (sic), amenințătoare, cărora le facem și mai ușor față, ni se spune, dacă ne asumăm istoria 'pe cont propriu'; la fel, reacția la istorie (principiul divide et impera). Subiectul este întotdeauna "Eu"- eu, eu, eu, o personalizare fără oprire a unui act pe care istoria ni-l cere, vai, aproape tribal, în acea substanțială, trainică, nobilă solidaritate comunală de care am fost odată, de mult, marcați cu toții; pînă într-o zi...

Pe de altă parte, deconstructivismul sau poststructuralismul postmodern ne-au învățat cu a clama nevoia de demitere a opozițiilor, a dizolvării polarităților, dihotomiilor și binarismelor de tot soiul: dar aceasta poate ajunge la abolirea, spre exemplu, a diferențelor între state, diferențe operate grosso modo ca și state bogate/state sărace, sau la 'munca' (cea care l-a facut pe om, sic) devenită redundantă, interșarjabilă cu 'profitul' sau 'capitalul' (după falsa impresie că 'dacă muncești, ai') iar relațiile de producție, în loc să-și păstreze verticalitatea în fața opozantului direct, forțele de producție, lăsînd loc la o aprehensie a conflictului care stă la baza producției, se confundă, de fapt, între ele, afirmînd abolirea distanței galactice, apocaliptice, între posesiunea de mijloace și plasarea, în consecință, față de aceasta: comparați pentru o clipă pe întreprinzătorul Bill Gates (și el din categoria celor porniți de la sunetul calp al acelui unic '1 dolar' al începuturilor?), și creatorul realmente de bunuri, micuțul, trudnicul, materialist-orientatul asiatic, să zicem, cel marcat și el de legea acelui '1 dolar', dar de data asta ca și venit invariabil pentru munca pe parcursul unei singure, interminabile zile pe plantațiile mlăștinoase ale orezului malaiezian sau cambodgian sau vietnamez, pe cîmpuri care au reușit să scape ca prin minune otrăvurilor napalmului experimentat de grijuliii, științificii și revanșarzii americani în retragere, vreo, aproape, jumătate de secol în urmă; Bill Gates, sau Dick Cheney, sau oricare dintre domnii apretați ai asepticului Allianz, față în față cu vietatea scundă și agilă de mai sus, versată în repetitivitatea operațiilor din fabrici sau de pe cîmpurile în bătaia arșiței sau secerați de vînturi pustii (degeaba Timpurile Noi ale lui Chaplin, vă amintiți, nu-i așa, filmul și mutrița lui nea Chap, pe post de proletar, între parafernalia tehnologiilor care-l hrănesc 'la fața locului', chiar la 'locul prducției', astfel încit să-l țină și mai activ și eficient, căci nimeni nu e de neînlocuit, mai ales după logica consumerismului; o beție a productivității pe care, dacă ar fi fost de bună credință (dar numai dacă), un Andy Warhol, designerul primelor copii și multiplicații în artă - arătînd că orice e dispensabil, nu sîntem decît unii în umbra redundanței celuilalt. - acest Warhol ar fi reprodus la nesfîrșit, multiplicînd această față 'patibulară' a micuțului vietnamez la scară de cîteva bilioane. Dar spălăcitul fătălău artist, cu mutra ineptă a celor plictisiți, oh, plictisiți de moarte de timpul 'care nu mai trece', sau 'trece prea greu', tîrîndu-se alene, plicticos, plicticos, plicticos...spălăcitul cu ochi mici o preferă, însă, pe Marilyn Monroe, a cărei mutriță proliferează în milioane de copii pecetluind, astfel, pe vecie, unicitatea produsului artistic, caracterul său irepetabil (într-un anume sens, arta nu-și va mai reveni, de atunci, niciodată, și se întîmpla din ce în ce mai des ca investitorul grăbit și frugal să cumpere, de fapt, un poster, crezînd că a cumpărat 'tabloul').

Dar să mutăm obiectivul asupra României, și să ne hazardăm în ignorarea diferențelor radicale (așa ni se recomandă!), să ignorăm chiar 'clasa' (!), pentru că deconstrucția acesteia, nu-i așa, ne-ar culpabiliza instantaneu ca troglodiți 'marxiști', capete de lemn cu minți împăroșate și creiere nu doar minuscule și obediente, dar aglutinate de sfera ideologiilor de stînga atît, vai, de ridicole (în exclusivitate, numai 'marxiștii vestici' au un rost în societățile lor, ba chiar se împăunează cu a reprezenta intelighenția. Noi nu, și nu: incomozi, insistenți, avizi de 'iluminare', ni se șoptește că 'dizidența' și 'clasa' nu pot fi analizate împreună. Dar ce ar putea interesa într-o atare analiză a celor două? Probail că o analiză comparatistă între Mircea Dinescu - dizidentul (cel selectat în exclusivitate pentru a-i fi mulțumit pentru 'rezistența' sa de către Vladimir Tismăneanu în "Fantasmele salvarii") și Mircea Dinescu latifundiarul oligarhic, simpatic și compulsiv, nu lipsit de talent, dar...de aici și pînă la condiția de 'biet' dizident...

Despre 'clasă', în trecere

'Clasa' reprezintă un vechi credit acordat poziționării subiectului istoric vis-a-vis de 'a avea' și a fuziona la nivel de comunitate - mai largă sau mai restrînsă - în virtutea unei valori consensuale (etic vorbind) și de directă aplicație a individului la lume. Valorile care definesc grupul social sînt și ele o arcană pusă sub lupa sociologiei, iar categoriile care au decurs din concluziile la asemenea întreprinderi sînt vaste, bine articulate, în capacitate să ofere o complexă tapiserie a conglomeratului de tendințe și aplicații ale umanității, în tribulațiile sale de-a lungul unui lung șir de asumări. Valorile, însă, care ar defini 'clasa' sînt dintre cenușăresele demersului sociologic, psiho-sociologic mai bine spus, ocolind această analiză cu obstinația cu care intenția rămîne de a păstra recluse, izolate, asemenea concluzii. Nu atît o chestiune de etică, dar una care s-ar obliga la pur descriptivism al condițiilor reale de simultană incorporare a indivizilor 'în clase', este aceea ce ține problema 'clasei' încă obscură la nivelul sociologiilor Vestice, dar, mai ales, în cele ale noilor, emergentelor societăți care au irumpt pe scena istoriei, odată aceasta vacuată de mascarada de final de mileniu a ceea ce am fost învățați a numi 'comunism', în Europa de Est. O lărgire de spectru ar fi aici necesară, în sensul în care Balcanii reprezintă, poate, o arie mai generoasă analizei și discuției decît ceea ce Vestul izolează și propune sub nominalul 'Europa de Est'. Tentativa de a aduce în discuție 'clasa' este, din nefericire, încă sortită unei vehemente respingeri și obliterări în discursul deopotrivă Vestic dar și Estic European, căci elucidarea în aprehensie a ceea ce delimitează categoria 'clasei', ar implica grave perturbări în însăși ideologia liberală ca forță predominantă în construirea unui anume Sine social al individului tranzitînd acum dinspre 'comunism' ca și sistem al 'oprimării', către 'liberatorul', 'democraticul' capitalism.

În triumviratul democrație/naționalism/mit, care domină gîndirea critică a liberalilor ca și promotori ai valorilor 'civile', cele trei rămîn, cu toatele, în interiorul configurației unui spațiu social din al cărui centru un anume Sine se luptă să se constituie, în veșnica mobilitate a celor ce, simțind pericolul, își caută, instinctiv, libertatea.

Prin propunerea sintagmei tripartite de mai sus, analiști precum Vladimir Tismăneanu, dar și alții, speră să opereze full circle o mișcare copleșitoare care să fie în stare să orbească subiectul, și să-l abată tocmai de la existența sa în interiorul unei clase sau alta. 'Clasa civilă' pe care o absolutizează analize ca aceea a lui Tismăneanu, nu are alt rol decît acela de substituție totală, deci demitere, deci completă ignorare a adevăratei categorii a 'clasei' și care, perfect comprehensibilă la nivelul popoarelor sărăcite (sic) ale Balcanilor - fie aceasta ca efect al războaielor fratricide inflictate din afară, fie în urma fluidizării dihotomiilor impuse de prezumția că atrocităților comunismului, le postced, acum, în fine, valorile incontestabile ale democraticului capitalism - ar prezenta riscul unei genuine mobilizări, cel puțin întru clarificare și dreptul la adevăr. 'Clasa', în asemenea condiții, ar crea, în sfîrșit, scenografia necesară piesei în care sărăcitele mase populare ale istoriei post-decembriste în România, spre exemplu, ar discorda flagrant, lamentabil cu imaginea prosperă, de ieri ca și de azi, ca și dintotdeauna, a manipulatorilor apropriatori de 'resurse'. Iar dacă (re-)distribuția de resurse se încăpățînează să 'tacă', prin cine știe ce mecanism al siguranței de sine inviolabile - căci stă sub semnul a vechi (sic) genealogii, a războaie și riscante învolburări de sînge - ei bine, tot ce putem imagina spre salvarea noastră rămîne, pe moment ...actul 'comprehensiv' - a înțelege! Iată de ce monopolul asupra discursului politic este deținut, într-o țară ca România, de, și sub egida pretinsei 'analize politice' emițătoare de ideologii exact acolo unde pretinde, în culmea ludismului, inițierea și apriga vînătoare de vrăjitoare împotriva celor așezate de-a curmezișul valorilor democratice, incapabile la a comensura complexitatea unor situații ca acestea de față. Complexitatea unor țări precum cele Balcanice, paria Europei, nu poate fi lăsată pe mîna oricui, istoria, nu-i așa, nu ne-ar ierta-o (ați înțeles subtextul: este vechea mea întrebare - cine ne învață, ce ne învață, cum ne învață, și mai ales, de ce ne învață ceea ce ne învață!



Revenind la 'clasă': există, la nivelul accepției vestice asupra clasei, un monopol expres care nu permite analiza acestei categorii decît folosind valori restrictive ale tradiționalei, exclusivei reprezentări a clasei prin 'clasa muncitorească', cea productivă în sectorul industrial, 'proletariatul'. Necesitatea, însă, de a lărgi această sferă a definiției este cu atît mai urgentă, cu cît omogenizarea socială - o practică curentă a Globalismului nivelator - trebuie urgent contracarată de radicalismul care să arate că 'munca' se întîmplă (sic) nu doar în sectorul imediat productiv, cel industrial (aici vetuste accepții 'marxiste' funcționează, asupra 'muncitorului industrial' ca și unicul din a cărui muncă se extrage plusvaloarea, în timp ce alte sectoare rămîn astfel, cumva, în afara 'exploatării'). Atacul Globalismului, fundamentat fiind în divideetimperalizare - ștergerea diferențelor esențiale, abolirea dihotomiilor necesare, cu scopul 'ștergerii urmelor și dezamorsării oricărei inițiative - o asemenea izolare a realității 'exploatării' rămîne un argument decisiv, din păcate, în menținerea dezagregată a masei care, marcată fiind de numitorul comun al 'exploatării', riscă să omită aceasta, în favoarea considerentelor descriptiv-discursive ale ...splendidelor, culturalelor 'diferențe' - un joc foarte abil, în care confuzia ludică poate fi decisivă. Pe scurt, dacă există o unitate care să marcheze la nivelul 'masei', aceasta trebuie căutată de urgență în realitatea unei 'instanțe a exploatării' care transcende granițe, considerente etnice sau religioase, diferențe morfologice la nivelul culturii, etc.

Iată de ce Studiile Culturale, acest teren de analiză pe care se joacă cel mai intens cartea politică a falselor ideologii astăzi, sînt, și ele, o excrescență crucială a strategiilor generate de ideea de post-alitate (puțin mai încolo voi introduce teoria lui Mas'ud Zavazadeh relativ la investirea maximă a noii discipline a Studiilor Culturale în scopul substituirii 'producției' cu... 'consumul'). 'Clasa', așadar, rămîne, în Vest, o categorie mobilă, investită cu suficient ludism pentru a orienta în direcția necesară -aceea a orbirii în fața realității. Iar dacă în Vest această 'orbire' continuă, alimentată, probabil, fie de o structură anume formată a conștiinței subiectului, astfel încît 'realul' și 'mai real decît realul' să se confunde lamentabil, fie de regimul de toleranță încă valid și permițînd acumularea de hegemonie și manipulare tocmai pentru că nivelul 'economic' pare să rămînă, încă, solvabil (Vestul are grijă de cetățenii săi, sic), același lucru nu se poate întîmpla în cazul României. Aici, politica falimentară a economicului se revigorează cu fiecare nou guvern, cu fiecare zi din social-istoria noastră; și aici este și paradoxul: ținerea într-o incredibilă lipsă de aprehensiune, de conștiință, a unui popor trudnic, productiv, despre a cărui 'eficiență' derizorie s-a speculat îndelung în cartelele mercenare ale mediei occidentale, în sensul unei 'leni' (sic) atavice, de structură, a unei incapacități de aplicare la muncă - aceea care să aducă profit! Vezi articolul meu referitor la imaginea asupra României ca și cufundată într-un mitic colectiv, absentă de la piața de idei și de la energiile raționalizatoare ale Vestului; o Românie condamnată la veșnică toleranță față de structurile comuniste care, confecționînd românilor o mentalitate de 'sclav', pare că i-au aservit, acum, de dincolo de istorie, în virtutea, probabil, a urinei inundînd gurile 'patibularilor' care am fost și am fi sortiți să fim (încă odată, așa cum am arătat la începutul acestui eseu), iată urgența în a stabili în numele a ce vorbește un Patapievici, 'clasa' care-l reprezintă la nivelul structurării sociale a unei Românii de ieri și de azi, și, probabil, de mîine; care este clasa socială și cum pot fi definiți (prototipial vorbind) cei care, ca și Patapievici, au sprijinit o asemenea construcție în economia imaginarului colectiv, deopotrivă 'dinăuntru' ca și 'dinafară'. Care, așadar - aici dezbaterea abia începe, și va rămîne perfect deschisă - este clasa la nivelul societății romănești care a practicat, făcînd uz de un extraordinar Ludism - superior, pe alocuri, chiar Vestului, firesc, dată fiind complexitatea 'cauzei'! - această formă de subversiune în formarea imaginii de preponderență țărănesc-muncitorească a contingentului social românesc, o preponderență care, nu că nu ar rămîne între limitele reale ale unei sociologii a acurateții (poporul român este, într-adevăr, structurat socialmente de o clasă 'direct productivă' mult mai bine reprezentată, în detrimentul celei 'intelectuale', a intelighenției, a elitei), dar aprecierea este facută în permanentă conotativitate negativă, într-un peiorativism care insultă, realmente, grupul socialmente structurat al celor 'direct' productivi.

Întrebarea, însă, rămîne: care 'clasă' si-a asumat generarea acestui imaginar colectiv, reducîndu-l la precaritate intelectuală si congenială, la dis-conectare, la absență a conștiinței de sine, ca să nu mai vorbim de una social-istorică, la prezumtivă inapetență de decizie - necesitînd, nu-i asa, brațul 'colonizator' și umărul 'umanismului' Vestic pe care să-si plîngă, schizoid, spiritul atavic barbar; chiar teratogenia (să mai amintesc cititorului că, spre maximă verificare, nu are decît să consulte Politice-le unui foarte bine cotat intelectual contemporan, pentru un portret chiar mai grotesc si fără speranță al 'românului popular'. Si totuși, ce clasă socială (vedeți cîtă insistență?) este aceea care are suficientă definiție socială penru a eleva din oficiu asemenea voci în postura decizională a discursului - un discurs menit să adauge la un Sine si asa vulnerabil si debilitat al celor care compun clasa clar definită, de astă dată, a muncitorimii si țărănimii...ca și a celor care nu intră nici în una nici în cealaltă. Cineva numise pe anume ludici ai societății noastre, 'boieri ai spiritului', compensînd cum a putut, nu fără cinismul de rigoare, lipsa unei clase 'reale', sociologic determinată, care să-i reprezinte.

Interesant, într-o situație 'normală', raportul tradițional între clase propulsează clasa intelectuală la vîrful de atac generativ al ideilor, aspirațiilor, într-un cuvînt, în posesia unui discurs care să reprezinte, formal cel puțin, clasa ce nu se poate reprezenta pentru că intelectualul tocmai această cheie o deține, cea a discursivității bine cauționată împotriva căderii în demagogie și retorism. Pentru masa patibulară, însă, intelighentul reprezentant rămîne călăul discreționar al cărui discurs va beneficia, deopotrivă, de o dublă 'valorificare' (iată și ludicul): va marca, va fixa imaginea asupra clasei populare, pentru Vestul care l-a investit cu această sarcină; va inventa, apoi, strategii prin care să inducă această imagine în subiecți, ei însisi în căutarea unei 'identități'; prin extensie, să adăugăm că această golire de identitate, această vacuizare de substanță personală unică, a cetățeanului, imediat după ce 'revoluția' din '89-'90 l-a deposedat de titlul acumulat de 'producător/proprietar/beneficiar', nu a fost întîmplătoare; vidul creat a fost mediul ideal pentru nou-confecționata 'identitate' a patibularității, a damnării în numele naivității, incapacității de auto-guvernare, precarității de ținută social-istorică capabilă să explice 'beneficiarului' rezultat în urma 'revoluției', șansele istorice ale liberalismului. De la 'boierii spiritului', agenți mai mult sau mai putin secreți ai ludismului, operînd cu aplomb anestezii si false idealuri în 'patibularul' de 'dinainte' ca și în cel (același) de 'după', si pînă la cetățeanul ca reprezentant al celor 'mulți, da' prosti' (nu, nu invers, aici) se întinde mise-en-abime-ul unor negocieri istorice operînd de dincolo de împărosata constiință (iertată fie-mi fascinația urîtului) patibulară.

(Va urma)









Aurelia Satcău / Melbourne    7/17/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian