Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Te salut mică Romă...


Înainte de a-si continua studiile la Viena si Berlin, aici, la Blaj, a învățat si cel mai mare poet român si unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naționale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică si de literatură Familia, una din cele mai valoroase publicații din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta si apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice si de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă si numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil si profund.
Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârsitul vieții o existență tragică, supus unor condiții de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit si a apărut în timpul vieții marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creația poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei românesti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa constiință si scrupulozitate artistică.
Profund națională prin izvoarele ei folclorice si prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintasilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creația lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăția sufletească a poporului român. Poetul s-a format si a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice si ideologice, în condițiile procesului de desăvârsire a statului național român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o constiință frământată de problemele veacului său, de aspirațiile de dreptate si libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influențată de această situație si explică oscilarea sa între optimism si pesimism, protest si resemnare, în fond fiind un revoluționar însuflețit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluționarii pasoptisti.
Însetat de fericire, puritate, frumusețe si omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei si a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă si irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina amețitoare a lunii si de blânda adiere a vântului, stabilind între om si natură o comuniune tainică si inalterabilă, similară aceleia existente în folclor. În creația poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul”, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca soluție a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „ iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor si rece”.
Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre alții, mai demult Paul Verlaine, programatic, si mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: asa cum se explicitează în analiza structurală a unui esantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos si solemn:„Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/Din valul ce ne bântuie /Înalță-ne, ne mântuie, /Privirea-ți adorată /Asupră-ne coboară/ O, Maică Preacurată/ Si pururea Fecioară,/Marie!”
Problema centrală cuprinsă în poeziile lui Eminescu ca si orientarea pregnant romantică, caracterizează si proza sa. Poetul este dator să slujească cu devotament si credință neprecupețite cauza poporului, a cărui viață trebuie să constituie principala sursă de inspirație a oricărui scriitor si modelul suprem al creației literare este literatura populară, considera el. Opera de mare originalitate creată de Eminescu cuprinde într-o viziune unică experiența înaintasilor si a contemporanilor si deschide un orizont nou pentru orientare poeților de mai târziu. Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche si-nțeleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forță de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.
Opera lui Eminescu a exercitat si continuă să exercite o influență covârsitoare asupra dezvoltării poeziei românesti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi si comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.
Nedreptățit în timpul scurtei sale vieți, de numai treizeci si nouă de ani, si neînțeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem. „A fost o dată ca-n povesti, /A fost ca niciodatㅔ. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Si n-a fugit din Iasi la Bucuresti,/ Ci-n largul suferinței omenesti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă vesti/ Si piatră la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Păunescu, în versurile sale adresate Luceafărului poeziei românesti.
Anul 2000, nu numai pentru că s-au împlinit 150 de ani de la nasterea lui, pentru noi, românii, a fost anul lui Mihai Eminescu, ci si pentru că ne-am obisnuit să-l purtăm cu noi în toate împrejurările de excepție ca pe un reper ideal. Desi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respirația geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tinereții sale. De dincolo de calendar, anotimpuri si vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer si mai frumos; îl caută poeții si îl iubesc îndrăgostiții de pretutindeni, natura freamăt㠄la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” si se limpezesc astrii si „scapără”, copiii se copilăresc si bătrânii se înțelepțesc.
Acesti psalmi ai românilor pe care îi găsim în poezia sa credincioasă si chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume si ei ne însoțesc până în ultima noastră clipă. Un român poartă toată viața în celulele trupului său spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 150 de ani, dar Eminescu este vesnic tânăr; desi s-a născut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasă si dătătoare de vesnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, rămânând una dintre puținele certitudini si frumuseți.
Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au rămas la inim㠄În cele mai grele împrejurări ale vieții noastre, să luăm lumină de la niciodată pieritorul poet al românilor!” Asa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cântă mai bine decât mine./Cu-atât mai bine țării si lui cu-atât mai bine”. Dar prima ființă care îl numeste pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle... „Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ...”si nu stiu dacă am fi avut poezia de dragoste eminesciană, de n-ar fi existat ea! această, „doamnă a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapă, pentr-un răsărit de lun㔠– fără să fi stiut că Eminescu s-a stins. Cineva parcă i-a transmis să se retragă la mănăstire. Un lucru sublim! Iată cum, doamna avea acea rezervă de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristeților, poate si a greselilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în fața Atoatestiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea că în viață trebuie să treci si prin mari cutremure sufletesti. Fără aceste suferințe, suntem inerți, amorfi, niste oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrală, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.
S-a spus că Veronica s-a sinucis, că a luat arsenic, că dorea de mult să-si pună capăt zilelor. Eu nu cred că Veronica s-a sinucis. Pentru că mănăstirea, sfinții bisericilor trebuie s-o fi inspirat, să-i fi trimis niste raze de lumină în sufletul ei frământat. Cred că ea a comunicat în ceasurile de mare tristețe cu Eminescu. Nu voia să întrerupă această comunicare. Abia acum intrase în dorul adevărat de Eminescu, pentru că el nu mai era. Nu putea să facă acest gest, ar fi fost un mare păcat. Eu cred că Veronica, acea fată frumoasă, acea ardeleancă născută la Năsăud, s-a stins, ca în poezia noastră populară, de prea multă dragoste. Asa cred că a murit Veronica. A ars dintr-o dată, ca un arbore atins de flăcări, mergând prin pădurile Văratecului...din dragostea ei mare pentru Eminescu.
Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma munților, - mai cu seamă în Ardeal si Moldova de sus - sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjosi si mai aprigi, si arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simțitor la toate ideile si sentimentele, care, alcătuind tradiția unei societăți, sunt ca grinzile afumate ce susțin acoperisul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza stiinței, cugetării, simțirii si instinctului acestui neam. Sintezele se interpretează însă individual si local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generațiilor care se succedă ceva foarte vast si foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetățile si bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfățisări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăsite s-ar abate la picioarele muntelui.
Fără Eminescu nu putem înțelege bine, ca pe niste produse ale culturii românesti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în acestia si în alții, lărgind orizontul lumii pentru noi toți. Un geniu este o lumină nobilă, numai spiritelor alese le este permis să iasă din propriul lor orizont, un mare om se naste în două rânduri: prima oară ca om, a doua oară ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea națiunii sale, națiunea care nu bagă de seamă acest lucru uimeste în jurul ei neamul omenesc.
Avem o țară, o istorie deosebită, suntem un popor plin de inteligență, imaginație si poezie. Viața! e sfântă. În țara ta nu esti sclavul nimănui. Iată de ce de fiecare dată când am plecat departe m-am întors aici unde m-am născut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasă, să mă rătăcesc prin lume, nu mă lasă, cum bine spune si vecinului meu Mircea Rusu, - spun vecinului meu, pentru că satele în care noi ne-am născut sunt despărțite doar de câțiva kilometri si de Mures – care este un interpret de seamă al cântecului nostru românesc ce-ți merge la inimă ascultându-l.
Ore în sir pline de istorie si de poezie si nu mi-ar ajunge alte mii de ore în care să vorbesc despre aceste plaiuri mioritice mănoase, acest templu sfânt, Munții Apuseni, aceste minunate plaiuri ale Ardealului unde am văzut lumina zilei.

Fragment: “Vacanțe, vacanțe…Romanie plai de dor”





Rodica Elena Lupu    6/22/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian