Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mesia de la Voronet





Din ranile tale curge sange rosu, lipicios, ca si al nostru, tu esti insetat ca si noi, iata, colbul si mustele s-au lipit de sudoare ta, cum, deci, indraznesti sa spui ca nu esti om, ca esti Dumnezeu? Asa pictura s-a pictat in anii lui Stefan cel Mare la Voronet


Totul e intrebare in aceasta lume, in care viul se naste paradoxal si moare fara sa inteleaga de ce i-a picat anume lui destinul vietii, destinul biologic si, in fine, cel spiritual si moral. Dar pana unde putem ajunge cu aceste intrebari? Cat de departe este Dumnezeu de om? Poate cobori Dumnezeu pana la noi? Putem sa-L pipaim, sa-I controlam pulsul cu sarutul? Noi, oamenii, suntem facuti din pofte si dureri, noi avem gatlejuri pe care turnam vin, noi ne batem pentru putere, dar si pentru a fi primii dintre anonimi, noi ne impopotonam in haine aurite sau in zdrente, gatuim si suntem gatuiti, dar tu, tu, care, iata, esti ca si noi, care alungi comerciantii din templu si te uiti la Magdalena desenand incertitudini in nisipul Palestinei, tu, tu de ce zici ca esti Dumnezeu?

In plina epoca de glorie, Stefan cel Mare picteaza biserica Voronetului construita in 1488. Dar de ce ii tipa lui Isus multimea pestrita din acea pictura? De ce urla surlele, de ce bat asurzitor alamurile, de i se arata la cer, adica - ai obraz, tampitule, te vede Iahve de sus, cum indraznesti sa spui ca esti Dumnezeu? Iar El isi tace, priveste luminos inainte ca un copil, priveste in sine, in adanc, poate in adancul nostru de azi, de martie 2004.

Cum s-ar putea, natangule, mai striga multimea, ca Iahve sa se infrupte din pestele, vinul si painea noastra sau sa stea cu noi la taifas despre maslini si mei? Cum s-ar putea sa bea apa de la o orecare samariteanca? Oare El nu are apa in ceruri mai multa si mai gustoasa decat toate apele acestui pamant nerod? Dar oare stie El de sete? Stie El de pofta de femeie care-ti intuneca mintile? Si iara batai in alamuri, si iara stridente de trambite, si iara gesturi obscene. Iar El tace, se uita mai repede spre ziua de azi decat spre cea de la 1498, ba nu, privirea Lui trece prin noi, prin rostul fiintei noastre omenesti, o purifica si se duce inca si mai departe, departe de tot, acolo unde bate ceasul Cosmosului, care este tot El. Asa pictura s-a pictat in anii lui Stefan cel Mare la Voronet.

Fondul spiritual al acestei picturi, superba simfonie de forme si culori comparabila doar cu „Sarutul Iudei” de Giotto, intrece cu mult, dupa opinia noastra, minunea executarii ei. Vrerea lui Stefan de a lasa dupa sine biserici exceptionale era asa de mare ca putea sa aduca toti pictorii geniali ai lumii pentru asemenea lucrare. Ci pictorii renascentisti, cu toate grandorile lor, nu puteau picta ce dorea Stefan sa vada pictat la Voronet, si anume - apropierea omului de Dumnezeu.

Nici scrierile timpului, nici traditia nu ne spun cine a pictat Voronetul. Cert e ca lucrarea s-a facut in una din cele mai cumplite vremi ale crestinatatii, dupa caderea Constantinopolului. Este sigur ca pictorul Voronetului a fost nu numai un artist genial, ci si un profund om religios, un clarvazator, un mergator iluminat pe drumul aratat de Mesia. El intelesese perfect ca, de fapt, Dumnezeu nici nu coborase spre noi in zilele lui Pilat, El este mereu foarte aproape de muritorii sai, asa de aproape ca respiratia, sudoarea, sangele, of-urile Lui de pe Sfanta Cruce sunt reale, omenesti.

Dar a fost chip ca aceasta gandire sa fie posibila in anii 1488-1498, cand s-a zidit si pictat Voronetul? O carte de exceptie, e vorba de „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau”, scrisa la numai 16 ani dupa moartea lui Stefan cel Mare, demonstreaza ca evenimentul plastic si spiritual de la Voronet este autohton, romanesc. Iata un mic fragment din acel uluitor scris, pentru care abia Noica a gasit mirare si entuziasm: „Ci, mai intai de toate este tacerea, iar tacerea face oprire, oprirea face umilinta si plangere, iar plangerea face frica si frica face smerenie, smerenia face socoteala de cele ce vor sa fie, iar acea socoteala face dragoste si dragostea face sufletele sa vorbeasca cu ingerii. Atunci va pricepe omul ca nu este departe de Dumnezeu.”

Omul nu este departe de Dumnezeu, ne invata fresca de la Voronet. Dumnezeu se atinge in fiece clipa de hainele noastre, de vinul pe care il bem, de femeile pe care le iubim, de puterea politica pe care o vrem cu nesat, de trambitele care ne asurzesc, de alamurile care ne cutremura, de rostul fiintarii noastre paradoxale. El este sudoarea, sangele, apa, painea, nisipul pe care desenam, cocosul ce vesteste tradarea lui Petru, vantul pe care il vanam. El e foarte aproape, atat de aproape ca putem sa discutam cu ingerii Lui. Si pentru acest destin atat de omenesc trebuie doar sa pasim din treapta in treapta spre cerurile Lui, care-s numai cele ale iubirii.

Geniala pictura de la Voronet arata ca gandirea religioasa romaneasca a dat lumii un formidabil model al apropierii de Dumnezeu. Unele din cele noua trepte descrise de Neagoe erau cunoscute in antichitatea cea mai veche. Altele s-au discutat de anahoretii crestini din Asia Mica, s-or fi cunoscut la Athos sau prin manastirile timpurii din Serbia. Dar, cu certitudine, sinteza lor orientata spre apropierea de Dumnezeu (si nu spre cunoasterea lui abstracta) s-a copt si s-a constientizat anume la manastirile si schiturile din principatele romanesti.

Stefan cel Mare a construit peste 30 de biserici si manastiri, majoritatea dupa 1487, cu un efort uman si material urias. Nu era mai simplu sa cumpere tunuri, sa instruiasca o armata de elita si sa recucereasca si Bizantul, si Ierusalimul, si sa ramana astfel „pe veci” in topul cuceritorilor acestei lumi? Da, se putea. Probabil costul unei asemenea Cruciade nu era cu mult mai mare decat al celor 30 de biserici. Ci Stefan cel Mare a construit si pictat exceptionale biserici fiindca Dumnezeu este atat de aproape si desartaciunile omenesti atat de mari, si sfantul Daniil priveste atat de smerit din fresca de la Voronet





Andrei Vartic    1/22/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian