Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


M A R I N P R E D A


(5 august 1922 – 16 mai 1980)

Marin Preda se inscrie printre marii prozatori romani, marcand unul din momentele de varf ale literaturii noastre, asa cum in unanimitate critica noastra literara i-a stabilit locul, iar programele scolare ii rezerva un spatiu insemnat in manuale. El a creat o literatura inspirata din realitatile contemporane, abordand teme morale sau existentiale intr-un stil epic de mare densitate, care a asezat proza romaneasca pe terenul solid al observatiei psihologice.
Conceptia lui Marin Preda despre actul creatiei se releva in marturisirile facute despre acesta. El considera ca proza nu ar avea nici un inteles in afara unor notiuni de istorie, adevar si realitate si ca o carte buna este cea care intr-o modalitate estetica acceptabila prezinta un adevar social si psihologic.
Desi nu a scris proza numai despre lumea satului, Marin Preda ramane mai intai autorul romanului “Morometii” (vol. I 1955; vol.II 1967), opera fundamentala a literaturii romane in care face explorarea universului taranesc, privit sub incidenta unui destin istoric nefast. Configurarea universului morometean a fost – se poate spune fara exagerare – preocuparea de o viata a marelui scriitor.
` Opera lui Marin Preda dedicata satului impune o umanitate profunda si inedita. Continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala – Creanga, Slavici, Rebreanu, Sadoveanu, - Marin Preda a adus in operele lui o noua viziune asupra lumii rurale, o viziune moderna, a spart tiparele traditionale ale existentei taranesti. A intuit si a relevat sufletul unei lumi ce fusese pana atunci vazuta in manifestari exterioare. Vietii sterotipe a taranilor, desfasurata intr-o plana succesiune de intamplari ce tin de o ordine straveche, i se descopra acum o dimensiune afectiva si spirituala profunda. Lumea satului este acum privita pentru prima data din interior cu o putere sfredelitoare uimitoare. A facut din taranii sai indivizi cu o viata psihologica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Critica literara a subliniat ca acea viziune asupra lumii rurale, modernizarea lumii in “Morometii” sta in primul rand prin adanca dimensiune psihologica, in meditatia lucida asupra vietii, timpului, istoriei. El creaza niste tarani inteligenti, in masura sa constientizeze si sa traiasca, in modul lor caracteristic, dramele existentei si ale clasei sociale din care fac parte. Scriitorul isi fundamenteaza creatia din perspectiva Omului cu Timpul, a Umanitatii cu Istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necrutatoare. In opera sa taranii au o viata morala adanca si existenta lor se desfasoara in cadrele unei spiritualitati constituite. Se simte si se traieste intr-un mod specific, inconfundabil. Romanul cuprinde treptat tot universul satului, batrani si copii, tineretul si oamenii maturi cu grijile lor zilnice. Densitatea lui de viata este extraordinara ca “un adevarat tesut organic hranit cu nenumarate vase prin care circula sangele viu al operei. Impresia de mica lume cu o varietate zapacitoare si totodata cu coherenta interioara mereu nedezmintita e coplesitoare… Lumea satului lui Marin Preda ramane, plastic, in minte ca o ingramadire fascinanta de chipuri adunate imprejurul unuia cu o expresivitate superioara si rezumativa”. (Ov. S. Crohmalniceanu.)
Oamenii satului ii par lui Marin Preda o colectivitate omogena, spre deosebire de oras: “Acolo omul este acasa pe orice ulita, il gasesti peste tot. Omul se uita la om si se bucura…”
In “Morometii”, autorul abordeaza o tema fundamentala, confruntarea cu una din cele mai grave probleme care s-au pus vreodata satului: disparitia civilizatiei rurale traditionale determinata de zguduirile fulgeratoare ale istoriei, un moment tragic din istoria moderna a Romaniei. Asupra satului de altadata, cu structuri bine fixate, cu adunari linistite si cu dialoguri pline de spirit, se abat evenimentele unui timp nerabdator sa-si impuna legile lui. Timpul nu mai este al taranului si nici taranul nu mai este al timpului. Semnele vremii raman necunoscute omului, istoria il surprinde pe individ, il ignora. Omul descopera cu surprindere ca este obiectul unei dizarmonii, al unei nedreptati… Procesul acesta este profund dramatic si pentru ca Ilie Moromete il ilustreaza prin destin si forta spirituala, personajul devine exponential, iar prin amplitudine, monumental.
O nota puternica ce l-a impus pe Marin Preda ca autor de prima marime este faptul ca ne propune un tip de taran profund original prin eroul sau central Ilie Moromete, cel mai complex tip de taran din literatura romana, caruia i-a dat o desavarsita veridicitate prin autenticitatea comportarilor si limbajului, printr-o intreaga filozofie de viata. Inteligenta ascutita, ironia, spiritul jucaus cu care priveste oamenii, logica lui interioara individualizeaza personajul. Ilie Moromete (al carui prototip este tatal sau, Todor Calarasu) nu seamana cu nici un alt personaj din literatura noastra sau cea universala, este unul dintre acele personaje rare care ajunge sa creeze un tip. “Originalitatea lui Ilie Moromete vine din modul in care un spirit inventiv, creator, transforma existenta intr-un spectacol. De pe stanoaga podistei sau de pe prispa casei, Moromete priveste lumea cu un ochi patrunzator, semnificant, in intamplarile cele mai simple, el descopera ceva deosebit, o nota inveselitoare, o lumina care pentru ceilalti nu se aprinde.” (Eugen Simion)
“Tatal, afirma autorul, avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scapau, pe care ei nu le vedeau.” De fapt, autorul marturiseste ca a scris romanul sub sentimentul admiratiei nutrite din copilarie pentru tatal sau. Acesta l-a fascinat de mic printr-o personalitate foarte puternica.
Caracter puternic, natura complexa, inteligenta iesita din comun, Ilie Moromete, “simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei durabile” (Eugen Simion). Aceasta lume este chiar cea a satului natal, Silistea-Gumesti din judetul Teleorman. Ilie Moromete traieste cu convingerea ca existenta sa reprezinta lucrul cel mai insemnat din univers, dispretuind subtire tot ce vine de dincolo de marginile satului sau, nepasator la innoire, neincrezator in posibilitatea vreunei schimbari aducatoare de bine. El crede ca pamantul inseamna demnitate sociala si umana, bucuria de a fi liber, independent, mai inseamna sansa de a te gandi si la altceva decat la ziua de maine, sansa de a privi viata nu neaparat ca un spectacol, ci ca pe un lucru de al carui secret trebuie sa te patrunzi, sa te uiti la oameni, la soare, la tot ce exista. Din “Morometii”, ca si din toata creatia lui Marin Preda se desprinde conceptia ca seninatatea este conditia fericirii. El a avut adanca convingere ca independenta spiritului constituie cheia libertatii umane, a demnitatii sale.
Drama lui Ilie Moromete este o drama a contemplativitatii. Moromete are o intuitie obscura ca duce un razboi disperat cu niste adversitati absurde. Se simte strans tot mai puternic in cercul de fier al fatalitatii. El isi apara ca pe un bun de pret, echilibrul interior “acolo in adancul lui, unde totdeauna se luptase sa fie liniste”. “Cum sa traiesti daca nu esti linistit?, se intreaba el, aparandu-si tenace curgerea gandirii sale linistite, indarjit si hotarat sa nu crute nimic pentru a o regasi, simtind ca instrainarea de ea ar aduce intunericul si ca moartea n-ar fi mai rea decat atat”. Idealul sau consta intr-o lume de o simplitate si seninatate mitica: “Si totul parea asa cum trebuie sa fie, tatal cu fiii alaturi, acolo in ograda parinteasca, dimineata in zori, cum se scoala oamenii de cand sunt ei pe pamant…” Pentru Moromete este foarte important pastrarea ordinii stravechi si este stapanit de iluzia ca poate fi ocolit de evenimete.
Una din iluziile lui Moromere este credinta lui in posibilitatea comunicarii. El are placerea punerii lumii la cale, a luarii in discutie la fieraria lui Iocan a diverselor probleme, de la cele cotidiene, pana la activitatea parlamentului, a guvernului, a prestatiei regelui etc. A sta la taifas, a savura efectele lexicului cu nuante ironice, caustice, estetice, peiorative este pentru el ratiunea existentei si o forma de evadare din spatiul evenimentelor zilnice. Scena dintre Ilie Moromete si vecinul sau Balosu, cand acesta il intreaba daca-i vinde salcamul e memorabila. Ilie Moromete scapa logicii obisnuite, comune a lui Balosu, ceea ce-l va infuria mereu pe acesta. Raspunsul lui Ilie Moromete “la noapte o sa ploua” si… “o sa fac o gramada de grau, Tudore!” inseamna ca nu are de ce sa ii vanda salcamul, dar si ca aceasta este o tactica a amanarii si a apararii sale, precum si ascunderea sentimentelor, pornirilor sale launtrice impotriva lacomiei si nerabdadarii lui Balosu, a grijilor sale. Ilie Moromete stapaneste arta de a vorbi in pilde, realizand veritabile manevre si strategii verbale, folosind un limbaj ambiguu, nu de putine ori coroziv, ermetic pentru cei neinstruiti, dar in esenta plin de semnificatii subterane, fiind o forma de dominare a unor indivizi mediocri cum era si Balosu. La intrebarea acestuia: “Ce faci Moromete, te-ai mai gandit? Imi vinzi salcamul ala?” Moromete se uita la el cu un aer care arata limpede ca a inteles ce vrea vecinul, dar ii raspunde: “Dar Victor al tau … El nu mai iese la sapa, Balosule? Sau de cand e voiajor nu-l mai aranjeaza? Adica… admitem cazul ca e ocupat… mai adauga el.” El exercita asupra celor din jur o terapeutica de tip aparte, prin magia cuvantului. Autorul insusi era fascinat de aceasta magie a cuvintului: “…descopeream cum forta cuvantului imi dezvaluia brusc ca omul poate gandi simultan doua lucruri care se bateau cap in cap, urarea sa-i fie buna inima aceluia, si injuratura ca era un smintit. Putea fi injurata muierea cu tandrete si i se faceau obrajii rosii si se invartea pe loc ca o gaina beata ca era iubita, si dimpotriva, un cuvant bland dar rostit cu o cruzime rece o facea palida si o incremenea de spaima instrainarii”. (Viata ca o prada)
Intuitia sigura a lui Marin Preda s-a orientat spre zonele adanci ale psihologiei, unde, in forme specifice eticii taranesti, tandretea se impleteste cu duritatea, subtilitatea cu incapatanarea surda, in apararea conventiilor lumii rurale.
Uneori Moromete simuleaza acordul cu punctul de vedere contrar si atunci se reliefeaza mai puternic ridicolul. Lui Nila care executa o manevra gresita cu caii la doborarea salcamului ii striga :”Unde vii, ma, cu ei?”, iar cand baiatul intreaba nedumerit: “Cum unde viu?” Moromete ii raspunde batjocoritor: “Adica da! Treci cu ei incoa’ sa cada salcamul pe ei”
Acolo unde te astepti sa se supere, constati ca se amuza copios. Cand Catrina, sotia lui, striga infuriata ca a furat cainele branza, Moromete ii raspunde linistit : “Da-i apa”, iar la replica inciudata a femeii “acum sa mancati cainele”, adauga la fel de calm cu o logica imperturbabila: “De ce sa mancam cainele, fa, proasto? De ce sa mancam, fa, zaltato, sarito de la locul tau? E bun cainele de mancat, fa? E bun sa te manance el pe tine! Si chiar o sa te manance. Azi ti-a luat branza, maine o sa-ti ia… “
La constatarea lui Cocosila ca poarta la care lucra Paraschiv e gata, Moromete raspunde suparat: “Nu, mai trebuie un vitel sa se uite la ea”. Pentru ca Tugurlan se mira de ce nu-i poarta pica fiindca l-a injurat in poiana lui Iocan, Moromete ii precizeaza cu o savanta savoare: “Nu, pe mine m-ai combatut. Aia e altceva.” Datorita puterii pe care o are de a stapani cuvintele, Moromete nu este intimidat de nici un domeniu de discutie.
Ilie Moromete stapaneste cu mare arta disimularea. Stapaneste perfect arta de a disocia in mod voit gandurile si vorbele, de a mima gesturi si opinii false pentru a sonda partenerul de discutie si a se distra pe seama prostiei lui, a ingamfarii sau a limbajului acestuia ori pur si simplu de a se ascunde pe sine. Grija lui este ca totul sa ia un aer indiferent si nevinovat. Seful postului de jandarmi ii intra in curte si-i da buna dimineata. ”Asa!... pe ma-ta de ot” isi zice in gand Moromete satisfacut si raspunde prompt: “`Neata, dom`le Florica! Stati pe prispa! Uite mai dreg si eu hamurile astea, ca s-au cam prapadit”, explica apoi amabil, desi nimeni nu-l intrebase ce face. Disimularea permanenta in care traieste Moromete e o reactie defensiva, dictata de o indelungata experienta istorica, dar neconcordanta intre sentimentele reale si comportari devine o a doua natura. Este semnificativa comedia pe care o joaca in fata agentilor fiscali, care ii stricase placuta lui discutie le la fieraria lui Iocan. Episodul se desfasoara scenic, printr-o acumulare de gesturi, miscari, taceri, raspunsuri bruste si scurte, un joc complicat pana la epuizarea “victimei”. E o intreaga tehnica a amanarii. Aici Marin Preda da intreaga masura a valorii sale prezentand aceasa comedie a “uimirii totale”.
Moromete intra in curte, trece pe langa cei doi agenti fiscali ca si cand acestia n-ar fi existat, striga la Catrina demult plecata la biserica, apoi se rasteste la un Paraschiv inexistent ca sa ia furca de langa gard ca si cand aceasta ar fi fost problema importanta in acest moment, apoi se rasuci pe calcaie si le striga agentilor: “N-am!” Urmeaza alte detalii ale miscarii care alcatuiesc un adevarat scenariu de mare efect comic. Se linisteste brusc, se uita in alta parte, apoi le cere poruncitor o tigare, lasandu-i sa taie chitanta. Dupa ce o primeste in mana, o rasuceste meticulos pe toate partile si o pune incetisor pe prispa, tragand linistit din tigara: “ – Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grabi Jupuitul, pocnind incuietoarea gentii. – Pai nu ti-am spus ca n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce sa-ti fac eu daca n-am! De unde sa dau? N-am.” Si jocul continua spre cumplita enervare a agentilor, care vor sa-i ridice lucrurile din casa, sa-i ia caruta si caii. Cand amenintarile sunt gata sa se realizeze, Moromete intervine impaciuitor:” – De ce nu vrei sa intelegi ca n-am? Ia ici o mie de lei, si mai incolo asa, mai discutam noi! Ce, crezi ca noi fatam bani?” Cand agentul ii completeaza o noua chitanta, Moromete devine amical: ”de unde sa platesc, Jupuitule, ii cere el sfatul plin de buna-vointa – ca-ti spusei si adineauri: dac-as putea sa fac bani, de cate ori ai veni as face si ia domnule!”
Mai tarziu ii spune lui Balosu cu ”ciudata voiosie” ca l-a pacalit pe Jupuitul si nu i–a dat toti banii.
Este in firea lui Moromete un fel de candoare ramasa din copilarie in strafundurile fiintei sale pe care si-o apara prin aceasta amanare fata de impactul dur cu viata si in acelasi timp un refuz de a iesi din lumea lui. Vrea sa amane, sa impinga cat mai departe realitatea care il copleseste, expedia intr-un plan secund fapte posibil de dominat, ca sa ramana seninatatea si, prin ea puterea. Moromete faramiteaza amenintarile mari in framantari mai mici, posibil de suportat si astfel isi ingaduie sa glumeasca inteligent cu prietenii sai sau sa infrunte cu voiosie pe cei care-l agreseaza.
Drama lui devine implacabila nu numai prim muscatura perfida a vremii, dar mai ales atunci cand agresiunea se face prin intermediul unor membri ai familiei Paraschiv, Nila si Achim . Desi fii ai lui Moromete, acestia reprezinta tot ceea ce detesta mai mult tatal lor: prostia, dorinta de castig cu orice pret, dispretul fata de valorile spirituale. Imbecilitatea agresiva – tema obsedanta in opera lui Marin Preda – o vom gasi si in ”Delirul” sau “Cel mai iubit dintre pamanteni”.
Dupa tradarea copiilor mai mari, prin pradarea gospodariei si plecarea lor la Bucuresti, Moromete nu mai crede ca “sperantele sunt bucurii adevarate”. Volumul intai se termina cu schimbarea unghiului de referinta asupra timpului, care, departe de a fi rabdator si tolerant, si-a dus la bun sfarsit inexorabila-i eroziune. Celebrei fraze de la inceputul romanului: “In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de al doilea razboi mondial, se pare ca timpul era foarte rabdator cu oamenii” ii raspunde propozitia din final, ca o sentinta: “Timpul nu mai avea rabdare” si astfel, primul volum se incheie rotund, lasand impresia de evolutie in cerc. Aceasta vrea sa dea o idee despre evolutia procesuala a vietii, ce se scurge dupa o lege statornica si misterioasa, care actioneaza si in natura.
Primul volum din “Morometii” evoca astfel o lume in prabusire: ordinea, armonia, linistea, echilibrul se degradeaza implacabil, ramanand insa expresia unei nazuinte morale ce domina intreaga opera a scriitorului, fiindca pretutindeni seninatatea este vazuta ca o conditie a fericirii.
In al doilea volum se destrama nu numai unitatea unei familii, ci unitatea satului intreg, devenit “o groapa fara fund”, un abis din care isi fac aparitia si apoi dispar fulgerator, tarati de vartejul evenimentelor, oameni “noi”, “necunoscuti”, o lume urata, in afara spiritului taranesc.
Viata satului se desfasoara acum fara Moromete.
Personajul se completeaza in cel de al doilea volum al romanului cu aspecte memorabile. Desi ajuns la batranete, pentru Moromete limbajul intretine iluzia unui timp benefic. Cuvintele fac lumina in cele mai intunecate ganduri: “…avea uneori obiceiul – semn de batranete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas – de a se retrage pe undeva prin gradina sau prin spatele casei si de a vorbi singur”. Cand l-a intrebat cineva de ce vorbeste singur, a raspuns ca asta e din pricina ca n-are cu cine discuta, cu sensul ca nimeni nu merita sa-i asculte gandurile. Interlocutorul ideal are putinta sa se identifice cu fiinta secreta a personajului. In jurul lui sunt acum cativa oameni mediocri, el insusi are impresia ca nu mai gaseste nici un om in stare sa glumeasca inteligent. Discutiile dintre Moromete si fiul sau Niculaie, devenit activist de partid, au semnificatia unei confruntari intre doua conceptii de viata, intre doua civilizatii.
Monologul sau interior dintr-o pagina de mare finete a analizei psihologice ne sugereaza drama sufleteasca a personajului, prapastia dintre el si o lume care ii conditioneaza neincetat felul de a fi, care incearca sa-i impuna un alt cod existential decat cel pe care si l-a construit singur. Este o pagina antologica, de o mare finete a analizei psihologice, o pagina dintre cele mai profunde in care se invalmasesc impresii, gesturi, replici, dominate cu calm de Moromete. Acesta pune in lumina efortul permanent al lui Moromete de a intelege lumea, schimbarile satului. El nu se impaca cu gandul ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul “trebuie sa dispara”. Ideea nu numai ca il deruteaza, dar ii produce o disperare fara margini, dar nu coboara niciodata la disperarea joasa. Sucind pe toate partile propriile framantari legate de soarta taranilor din care se desprinde consecventa morala si demnitatea lui, inchis in cercul gandurilor sale interioare, Moromete supune unei judecati aspre lumea care i-a salbaticit copiii si l-a scos pe el din universul tihnit in care traise. El trage o concluzie plina de amaraciune amestecata cu mila.
“ Pana in clipa din urma omul este dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el…” “Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem… Si de ce crezi ca n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari, nu eu?”… “Asa ca vezi, relua apoi Moromete in glas cu o admiratie de sine neacoperita fata de generozitatea lui, eu te las pe tine sa traiesti… Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta”… “Si ce-o sa mananci ma, Baznae? Ce-o sa mananci, ma, tampitule, exclama Moromete apasand cu un fel de mila nesfarsita, aproape parinteasca pe ultimul cuvant, contempland parca cu jale mizeria mintala a acelui Baznaie care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervata in viitor taranilor.” (Nu-i spusese lui, ci lui Niculaie si de la Niculaie stia si Moromete). Macar, zise Moromete mai departe, eu tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana in momentul de fata – ca n-au vrut sa-l munceasca, ce sa le fac eu, toata viata le-am spus si i-am invatat – dar pe tine sa te vedem daca esti in stare cel putin de atat! O sa fii in stare? Nu sa-i imbraci si sa le dai sa manance, ca asta e lesne, de mancare dai si unei vite in grajd, dar ce le spui? Ce-i inveti, fiindca unui copil chiar daca nu-i intra lui in cap cat e mic, cand se face mare isi aduce aminte… Fiindca degeaba o sa le spui tu vorbe, c-o fi, c-o pati, ca mai destept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o sa vaza ca nu esti nici destept si nici n-ai ce sa le spui si or sa ajunga de capul lor si or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbarani. Or sa-si stearga picioarele pe tine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni”.
Este in acest monolog o intreaga filosofie de viata, o etica paterna, o emotionanta intelepciune taraneasca, o rezistenta tenace a omului care isi cunoaste prea bine menirea sub soare si nu este impresionat decat de prostia celui care sustinea aberanta teza stalinista a disparitiei clasei taranesti.
Marin Preda a optat pentru un realism obsedat de fatalitatea relatiei individ- societate, atent la efectele acestei relatii in planul psihologicului, un realism in care individul, inainte de a fi o potentiala victima a istoriei, merita sa incerce toate sansele. N-a facut din Ilie Moromete un erou popular triumfator pe plan social, asa cum este intotdeauna cunoscutul erou popular – simbol al intelepciunii populare, un dibaci autor de farse – victoria lui e in plan moral al apararii trudnice, al pastrarii demnitatii umane si a formulei sale economice.
Detronat cu brutalitate de timpul care devine neiertator, acum batran, Moromete capata o aura tragica, este un “rege fara tara”. Lumina pe care Moromete o descoperise in intamplarile si faptele vietii se stinge, calmul il paraseste si, fara tihna launtrica, existenta ii ajunge o povara. Isi intelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior. Isi traieste cu demnitate singuratatea, strafulgerata de intrebari obsedante catre fiul sau Niculaie despre mersul vremurilor.
Moromete nu mai este un punct de reper pentru ceilalti, discutiile cu noii lui prieteni nu mai au substanta celor din fieraria lui Iocan. Nu mai are de platit “fonciire”, dar raman cotele, si “comedia uimirii totale” nu mai merge. Asista impasibil cum cei cu cotele ii iau porumbul fara sa il intrebe, neatenti la fineturile de spirit pe care le-ar fi putut desfasura. “Avea aerul ca daca ar vorbi ar strica totul” noteaza autorul. Romanul sugereaza ca in locul umanitatii care se prabuseste se ridica alta plina de impulsuri distructive.
In final, Moromete isi traieste ultimii ani intr-o lunga si definitiva intunecare, in tacere si insingurare si moare lent, ca si cum viata s-ar scurge din el. Ultimele capitole nareaza moartea lui Ilie Moromete, batran, aproape de 80 de ani. Chipul batranului este aureolat de lumina, conturat de relatarile Ilincai
Cazut la pat, el exprima, prin vorbele adresate doctorului, crezul vietii sale, ramas neclintit, rostit cu o trufie pe care parca ar dori sa o duca si dincolo de moarte: “Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!”
Capitolul despre moartea lui Ilie Moromete este tot ce s-a scris mai tulburator despre moartea unui barbat. Scriitorul inconjoara personajul cu o aura de tristete, imprumutata, prin extensie, intregii lumi rurale.
Scriitorul dovedeste o arta literara complexa, in care fluxul epic da senzatie coplesitoare de viata, exceland prin oralitatea incarcata de o ironie subtila, alternand si topind laolalta stilul direct cu stilul indirect liber, dand profunzime gandului omenesc.
In “Morometii” ca si in “Imposibila intoarcere” si “Viata ca o prada” Marin Preda revine la universul morometean cu acelasi spirit lucid si patrunzator, preocupat de adevar si de claritate. Proza sa se caracterizeaza prin absenta elementelor idealiste si lirice, observatia este unita cu reflectia, stil al amintirilor obiective, o fuziune intre confesiune, inventie si moralism.
Romanul “Cel mai iubit dintre pamanteni” aparut in 1980 ultimul si cel mai vast roman al lui Marin Preda, in trei volume, este considerat de critica literara un roman “total”, “complet”. Este romanul unei epoci (1940-1960), este o confesiune, eroul fiind martor si narator, este romanul unui destin. Este o carte “document”, o marturie tulburatoare a unor momente grave si dureroase, despre erorile, abuzurile si victimile acelui timp. Acest roman a fost unanim si constant considerat de critica literara drept “carte a unei constiinte si a unei epoci” (Eugen Simion)
La baza romanului sta mitul fericirii prin iubire, mit etern uman, aspiratie ilustrata si de titlul romanului. In conceptia autorului iubirea este ratiunea decisiva de a fi. Romanul incepe cu o lunga reflectie asupra mortii si se incheie cu tulburatoarele cuvinte reluate din Apostolul Pavel: “daca dragoste nu e, nimic nu e!” exprimand cu hotarare valoarea suprema a iubirii, increderea in mitul fericirii prin iubire.
Eroul principal Victor Petrini, ca si Ilie Moromete, vrea sa gaseasca un inteles intamplarilor traite. El cauta dedesubtul faptelor imediate, mecanismele declansatoare. El va descoperi cu uimire adevaruri necunoscute pana acum: “nu stiam ca indata dupa arestare nu se cautau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar daca acesta isi proba nevinovatia.”
Toate schimbarile de structura care au avut loc in perioada imediat dupa incheierea razboiului sunt trecute prin filtrul gandirii personajului si a altor intelectuali – scriitori, istorici, filosofi – despre nationalizare si planurile economice, despre moartea lui Stalin si retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul romanesc, inflatia, “alungarea” regelui, despre manifestatiile politice, despre reforma invatamantului, despre chemarile “la cadre”, despre dosare trucate, despre imbunatatirea “compozitiei sociale” in facultati si cultura; despre scoaterea de la catedra a marelui poet si filozof din Cluj, Lucian Blaga, dat afara pentru ca n-a acceptat sa deschida cursurile universitare cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jidanov; despre exmatricularea unor studenti din facultati pentru ca parintii erau chiaburi, toate acestea constituind “anomalia” acelor ani. Este o epoca tragica, fara nimic sublim. Teroarea continua este deci necesara pentru a descuraja orice idee de demnitate si de libertate, constata Victor Petrini, care va trai pe pielea sa aceasta teroare.
“Cel mai iubit dintre pamanteni” este un elogiu adus iubirii si libertatii spiritului, garantie a demnitatii umane, o calda pledoarie pentru dreptul la puritate, la viata interioara, la inocenta si adevar al oamenilor.
In romanele “Risipitorii”(1962) “Intrusul” (1968), “Marele Singuratic” (1972), “Delirul” ( 1975) sunt evidentiate coordonatele altor spatii ale vietii – mediul citadin, industrial, intelectual si artistic, reconstituirea unui moment istoric. Volumele eseistice si memorialistice “Imposibila intoarcere” (1971) si “Viata ca o prada” (1977) il impun ca pe o patrunzatoare constiinta umana si culturala a timpului sau. Comunica aceeasi preocupare: o istorie aberanta si injusta copleseste fiinta umana si o arunca in afara ei.
Prin intreaga sa opera, Marin Preda este nu numai un mare scriitor, dar si o mare constiinta a veacului nostru.
Aprecieri critice:
Eugen Simion:
“Preda are ceea ce nu au multi creatori: o filosofie de existenta, un mod, adica, de a gandi omul si relatiile lui in univers.”
Ov. S. Crohmalniceanu:
“Romanul “Morometii” a dat de la aparitie sentimentul celei mai depline autenticitati si expresiile morometene au inceput sa circule, fermecand prin savoarea lor si facand repede scoala.”
Valeriu Cristea:
”Marin Preda este, dupa parerea noastra, primul scriitor roman clasic, de tipul lui Homer sau Tolstoi. Primul scriitor capabil, adica, sa insumeze cu adevarat, intr-o viziune totala si deci echilibrata, datele unei existente cu mult mai complexe decat cea reflectata pana la el. In creatia autorului “Morometilor”, omul si viata sunt cuprinse intr-o singura privire integratoare, circulara, armonioasa si totala. Dupa un secol de roman romanesc, Marin Preda inaugureaza tipul prozatorului demiurg”.

N.R.

In luna August, cenaclul Observatorul a prezentat viata si opera lui Marin Preda





Elena Buica    9/20/2005


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian